Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Literatura si corespondenta in opera lui Max Blecher
Scris de administrator   
Vineri, 08 Decembrie 2017 11:25

LITERATURĂ ŞI CORESPONDENŢĂ ÎN OPERA LUI MAX BLECHER

Profesor Andra Elena Diaconu

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Max Blecher a reuşit să facă din propria boală o experienţă cu adevărat tulburătoare, această experienţă reprezentând sursa de inspiraţie a întregii sale opere. Boala, crizele de paludism, leşinurile, prizonieratul sanatoriilor reprezintă prilejuri de confesiune. Lăsând însă boala deoparte, disperarea sa existenţială nu are ca sursă suferinţa cauzată de boală, ci ceva cu mult mai esenţial şi mai abstract, şi anume căutarea sensului existenţei. Ȋn apărarea lui Blecher în faţa celor care susţin că autorul nu a făcut decât să îşi relateze viaţa, N. Balotă subliniază relaţia strânsă dintre scris şi trăit ca sursă a acestor confuzii. Cele mai intime documente ale scriitorului sunt literatură şi nimic altceva, spune criticul, astfel opera poetică nu este document de viaţă, ci dimpotrivă, orice document intim devine operă. Ceea ce scoate şi mai mult în evidenţă faptul că Blecher nu a scris o literatură conformă cu realitatea este tocmai neînsemnata importanţă pe care romancierul o oferă realităţii prin trăirea unei irealităţi pe care o impune într-însul un geniu al artei. Aşadar, tragicul acestei literaturi nu este cel al autobiograficului aşa cum s-ar putea înţelege din stăruinţa în experienţa sanatoriului, căci personajul lui Blecher ca şi autorul se detaşează de suferinţa personală pentru înţelegerea unor rosturi mai generale ale fiinţei.

Atât opera literară cât şi corespondenţa cu diverşi prieteni, oameni de cultură, înfăţişează proiecţii ale eului, prin extrapolare, ale autorului concret, Max Blecher. Astfel, prin lectura epistolelor descoperim persoana reală a autorului, iar în cele trei romane remarcăm o predilecţie pentru măşti ale eului, pentru proiecţii imaginare ale acestuia ca şi pentru întreaga realitate, propria experienţă a bolii autorului fiind „transpusă sub masca unei istorii fictive”[1].

Lectura corespondenţei cu Geo Bogza relevă relaţia organică dintre scris şi trăit, faptul creator fiind chiar cea mai importantă şi mai intensă experienţă de viaţa a lui Blecher. Acţiunile de a trăi şi a simţi sunt în permanentă corespondenţă cu cea de a scrie: „Ieri toată ziua am fost nespus de trist şi n-am izbutit să scriu nici măcar un rând”(Roman,5.V.1935)[2], „mă simt mai bine atât fiziceşte cât şi cu privire la scris” (18.VIII.1935), (M. Blecher, 2000: 80), declară autorul prietenului său.

Eul din corespondenţă ne oferă o cunoaştere biografică şi concretă a autorului, iar eurile din literatură pot fi privite ca nişte măşti ale acestuia care ni-l dezvăluie într-un mod abstract şi încifrat. Aşadar, eurile din universul romanesc, alături de personajul Emanuel şi eul concret din scrisori însumează omul Blecher la două nivele diferite, unul empiric şi unul fictiv, artistic.

Ȋn textul ficţional, semantica persoanei întâi este ambiguă, atât la emitere cât şi la receptare. Persoana întâi nu reprezintă o suprapunere a naratorului cu emiţătorul textului pentru că nu ne aflăm în sfera textului memorialistic.

Pe baza distincţiei pe care o face Dumitru Irimia între persoana gramaticală şi persoana narativă[3] putem susţine ideea ficţionalităţii persoanei I.

Cititorul poate recepta textul din perspectiva unei relaţii de suprapunere scriitor-narator, fiind în mod frecvent tentat să situeze semantica textului în ontologia biografică a scriitorului, când verosimilul tinde spre adevăr, sau dimpotrivă, din perspectiva unei încălcări a semanticii persoanei I, când naratorul este văzut ca o proiectare a semanticii persoanei a III-a în expresia persoanei I. Cu conştiinţa acestei conversiuni narative, receptorul-cititor verifică textul din perspectiva verosimilului, confruntând persoana I a naraţiunii cu persoana a II-a a receptării şi cu persoana a III-a a altor posibili emiţători şi receptori, toţi implicaţi în persoana I narativă.

Ȋn ceea ce priveşte naraţiunea la persoana a III-a, aceasta este menită să obiectivizeze planul semantic al textului, implicând scriitorul şi cititorul în aparent aceeaşi activitate de asistare neparticipativă la spectacolul lumii real-imaginar. De fapt, persoana a III-a nu este în mod absolut expresia neutralităţii şi a obiectivităţii, în ea fiind „dizolvată” persoana I a emiţătorului scriitor.

Atât eul cât şi prezentul fictiv redau dimensiunea confesivă a literaturii lui Blecher şi neutralizează orice referinţă temporală. Acest prezent nu trimite însă niciodată, cu adevărat, la momentul enunţării astfel încât să putem încadra romanul la persoana întâi categoriei discursului. Persoana întâi nu reprezintă aşadar o suprapunere a naratorului cu emiţătorul textului pentru că nu ne aflăm în sfera textului memorialistic.

Cuvinte cheie: Eul între biografie şi ficţiune. Metatextualitatea, Eu - Receptor

Max Blecher a reuşit să facă din propria boală o experienţă cu adevărat tulburătoare, această experienţă reprezentând sursa de inspiraţie a întregii sale opere. Boala, crizele de paludism, leşinurile, prizonieratul sanatoriilor reprezintă prilejuri de confesiune. Lăsând însă boala deoparte, disperarea sa existenţială nu are ca sursă suferinţa cauzată de boală, ci ceva cu mult mai esenţial şi mai abstract, şi anume căutarea sensului existenţei.

Cunoaşterea oricât de intimă a experienţelor sau a trăirilor existenţiale ale lui Blecher, în urma lecturii corespondenţei sale, nu ne oferă aşa cum susţine şi Nicolae Balotă „nici o lumină privind exegeza operei sale, căci la originea acesteia nu stă „o trăire originară” căreia el ar fi vrut sa-i dea o expresie artistică... el practică doar aparent o literatură a mărturisirilor”[4]. Ȋn apărarea lui Blecher în faţa celor care susţin că autorul nu a făcut decât să îşi relateze viaţa, N. Balotă subliniază relaţia strânsă dintre scris şi trăit ca sursă a acestor confuzii. Cele mai intime documente ale scriitorului sunt literatură şi nimic altceva, spune criticul, astfel opera poetică nu este document de viaţă, ci dimpotrivă, orice document intim devine operă. Ceea ce scoate şi mai mult în evidenţă faptul că Blecher nu a scris o literatură conformă cu realitatea este tocmai neînsemnata importanţă pe care romancierul o oferă realităţii prin trăirea unei irealităţi pe care o impune într-însul un geniu al artei. Aşadar, tragicul acestei literaturi nu este cel al autobiograficului aşa cum s-ar putea înţelege din stăruinţa în experienţa sanatoriului, căci personajul lui Blecher ca şi autorul se detaşează de suferinţa personală pentru înţelegerea unor rosturi mai generale ale fiinţei.

Ȋn puţinii ani pe care i-a trăit, Blecher s-a străduit să depăşească singurătatea prin corespondenţă, legând astfel mari prietenii, interesându-se de tot ce era nou în viaţa literară. Partea cea mai substanţială şi mai impresionantă a corespondenţei o constituie scrisorile trimise lui Geo Bogza în care descoperim un document omenesc profund tulburător. Scrisorile constituie mai presus de toate un document de valoare umană, în care remarcăm extrema discreţie cu privire la propria dramă şi condiţiile infime în care autorul a dat naştere creaţiei sale, în aceeaşi poziţie, imobilizat la pat şi în mari dureri, Blecher îşi ducea întreaga existenţă: dormea, mânca, rareori primea vizite şi mai presus de toate scria.

Atât opera literară cât şi corespondenţa cu diverşi prieteni, oameni de cultură, înfăţişează proiecţii ale eului, prin extrapolare, ale autorului concret, Max Blecher. Astfel, prin lectura epistolelor descoperim persoana reală a autorului, iar în cele trei romane remarcăm o predilecţie pentru măşti ale eului, pentru proiecţii imaginare ale acestuia ca şi pentru întreaga realitate, propria experienţă a bolii autorului fiind „transpusă sub masca unei istorii fictive”[5].

Lectura corespondenţei cu Geo Bogza relevă relaţia organică dintre scris şi trăit, faptul creator fiind chiar cea mai importantă şi mai intensă experienţă de viaţa a lui Blecher. Acţiunile de a trăi şi a simţi sunt în permanentă corespondenţă cu cea de a scrie: „Ieri toată ziua am fost nespus de trist şi n-am izbutit să scriu nici măcar un rând”(Roman,5.V.1935)[6], „mă simt mai bine atât fiziceşte cât şi cu privire la scris” (18.VIII.1935), (M. Blecher, 2000: 80), declară autorul prietenului său.

Alături de strânsă prietenie cu Geo Bogza care constituie un mare sprijin, scrisul este faptul organizator al vieţii autorului: „în afară de scris viaţa mea n-are sens, e haotică, e vagă şi fără interes” (7.VII.1935) (Blecher, 2000: 75).

Eul din corespondenţă ne oferă o cunoaştere biografică şi concretă a autorului, iar eurile din literatură pot fi privite ca nişte măşti ale acestuia care ni-l dezvăluie într-un mod abstract şi încifrat. Aşadar, eurile din universul romanesc, alături de personajul Emanuel şi eul concret din scrisori însumează omul Blecher la două nivele diferite, unul empiric şi unul fictiv, artistic.

Scrisorile autorului au drept scop, pe lângă alimentarea frumoasei sale prietenii cu Geo Bogza, informarea acestuia cu privire la proiectele sale literare şi la evoluţia actului creator : ‚încep a plămădi textul aşa cum trebuie...nu e vorba de concesii ci de expresia clară şi unitară a cărţii” (9.XI.1934), „textul acum se purifică şi se organizează” (Blecher, 2000: 40, 42).

Putem spune, aşadar că pătrundem prin intermediul scrisorilor în culisele operei artistice a scriitorului pentru că aflăm detalii în legătură cu numeroasele variante şi reveniri asupra textelor, ezitările autorului asupra titlurilor şi foarte important, contextul istoric şi politic în care a scris Blecher. Autorul vorbeşte, în acest sens, despre „procedurile poliţieneşti, în general, dar mai ales în literatură”, despre cenzură; altă dată, vrând să publice un articol în revista „Vremea”, scriitorul constată că a acesta nu-a fost publicat pentru că a căzut „într-un moment „ideologic” nepotrivit” în care se publicau cu preponderenţă eseuri cu orientare dreapta. Ȋntr-una dintre scrisori (18.II.1936), Blecher anunţă prietenului său că va scrie o nouă carte, este vorba de Inimi cicatrizate, care însă „nu va fi un roman, ci continuarea Ȋntâmplărilor”(Blecher, 2000: 106), observăm astfel o continuitate în opera autorului ca într-un ciclu.

Ȋnainte de a trece la o analiză mai detaliată a eurilor, trebuie să le includem în schema comunicării lui Jakobson pentru a determina scopul acestora ca emiţători. Astfel, în corespondenţă, există un emiţător unic, în timp ce în literatură funcţia de emiţător îi revine pe rând scriitorului, naratorului şi celorlalte personaje care transmit un mesaj vis-a-vis de un referent pe acelaşi canal scris. Ȋn corespondenţă, mesajul vizează un receptor unic care este destinatarul scrisorilor confidenţiale, în timp ce mesajul literar este destinat unui receptor multiplu şi virtual. Ȋn ceea ce priveşte mesajul, în cadrul corespondenţei, acesta are un scop informativ şi se constituie din „ştiri intime şi familiare” (Blecher, 2000: 97) şi informaţii privind actul scrierii, literatura şi contextul social al acesteia.

Ȋn textul ficţional, semantica persoanei întâi este ambiguă, atât la emitere cât şi la receptare. Persoana întâi nu reprezintă o suprapunere a naratorului cu emiţătorul textului pentru că nu ne aflăm în sfera textului memorialistic.

Pe baza distincţiei pe care o face Dumitru Irimia între persoana gramaticală şi persoana narativă[7] putem susţine ideea ficţionalităţii persoanei I.

Cititorul poate recepta textul din perspectiva unei relaţii de suprapunere scriitor-narator, fiind în mod frecvent tentat să situeze semantica textului în ontologia biografică a scriitorului, când verosimilul tinde spre adevăr, sau dimpotrivă, din perspectiva unei încălcări a semanticii persoanei I, când naratorul este văzut ca o proiectare a semanticii persoanei a III-a în expresia persoanei I. Cu conştiinţa acestei conversiuni narative, receptorul-cititor verifică textul din perspectiva verosimilului, confruntând persoana I a naraţiunii cu persoana a II-a a receptării şi cu persoana a III-a a altor posibili emiţători şi receptori, toţi implicaţi în persoana I narativă.

Ȋn ceea ce priveşte naraţiunea la persoana a III-a, aceasta este menită să obiectivizeze planul semantic al textului, implicând scriitorul şi cititorul în aparent aceeaşi activitate de asistare neparticipativă la spectacolul lumii real-imaginar. De fapt, persoana a III-a nu este în mod absolut expresia neutralităţii şi a obiectivităţii, în ea fiind „dizolvată” persoana I a emiţătorului scriitor.

La fel ca în cazul persoanei, nici timpul narativ nu trebuie confundat cu cel ontologic. Ȋn scrierea ficţională, distanţa între timpul textului, timpul emiterii şi cel al receptării tinde să se anuleze în timpul procesului de comunicare. Timpurile esenţiale în cadrul naraţiunii sunt perfectul simplu şi imperfectul.

Astfel, romanul la persoana întâi este, ca şi cel la persoana a III –a o relatare în care sunt folosite timpurile specifice, doar că în cel dintâi întâlnim şi pagini de fals discurs în care prezentul fictiv creează aparenţa unei „coincideri între domeniul enunţării şi universul narat”[8]. Spre exemplu, pagina care deschide Ȋntâmplările şi alte pagini care descriu mai ales senzaţii sunt scrise la prezent, un prezent al ficţiunii care posedă particularitatea de a da o impresie de actualitate şi de a face lectorul să plonjeze în senzaţiile trăite de personaj, tocmai datorită acestui prezent şi a folosirii persoanei întâi, care dau lectorului impresia că împărtăşeşte aceleaşi trăiri şi senzaţii cu personajul.

Atât eul cât şi prezentul fictiv redau dimensiunea confesivă a literaturii lui Blecher şi neutralizează orice referinţă temporală. Acest prezent nu trimite însă niciodată, cu adevărat, la momentul enunţării astfel încât să putem încadra romanul la persoana întâi categoriei discursului. Persoana întâi nu reprezintă aşadar o suprapunere a naratorului cu emiţătorul textului pentru că nu ne aflăm în sfera textului memorialistic.

Bibilografie:

1. Balotă, Nicolae în Max Blecher Ȋnâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Constantin M. Popa şi Nicolae Ţone, Editura AIUS, Craiova/ Editura Vinea, Bucureşti, 1999,

2. Calas, Frédéric, Charbonneau, Dominique – Rita, Méthode du commentaire stylistique,

Editure Nathan / Her, Paris, 2000

3. Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 19862.

4. Ţeposu, Radu G., Suferințele tânărului Blecher, Editura Minerva, București , 1996,

.



[1] Aceasta este definiţia pe care Alain Girard o dă romanului personal, Radu G. Ţeposu, Prefaţă la Max Blecher, op. cit. p.19;

[2]Max Blecher, Mai putin cunoscut, Ediţie întocmită de Mădalina Lascu, Prefaţă de Ion Pop, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 62;

[3] Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 162;

[4] Nicolae Balotă în Max Blecher Ȋnâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată, ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Constantin M. Popa şi Nicolae Ţone, Editura AIUS, Craiova/ Editura Vinea, Bucureşti, 1999, p. 413;

 

[5] Aceasta este definiţia pe care Alain Girard o dă romanului personal, Radu G. Ţeposu, Prefaţă la Max Blecher, op. cit. p.19;

[6]Max Blecher, Mai putin cunoscut, Ediţie întocmită de Mădalina Lascu, Prefaţă de Ion Pop, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 62;

[7] Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 162;

[8] Frédéric Calas, Dominique –Rita Charbonneau, Méthode du commentaire stylistique, Editure NATHAN/HER, 2000, Paris, p.25;

 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Managementul calitatii

CALITATEA ŞI MANAGEMENTUL CALITǍŢII ÎN INSTITUŢIILE DE ÎNVǍŢǍMÂNT Director – Prof. IONEL NEAGU Şcoala cu clasele I-VIII Greaca, jud. Giurgiu   Reforma învãtãmântului a inclus si pânã acum elemente ale...

Read more

Importanta creativitatii in procesul de …

IMPORTANŢA CREATIVITĂŢII ÎN PROCESUL DE ÎNVĂŢARE A MATEMATICII ÎN GIMNAZIU   Copaciu Georgeta Cătălina  prof. Şcoala Generală Moeciu de Jos, Jud. Braşov     Prin învăţarea creativă trebuie să reuşim să facem din fiecare copil un...

Read more

Nanotehnologiile notiuni introductive

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE         I.1.  Ce reprezintă nanotehnologiile?       Cuvântul Nano provine din limba greacă şi înseamnă “pitic”.  Un nanometru este a miliarda parte  (10-9) dintr-un metru.  Nanotehnologia poate fi definită ca...

Read more

Baudelaire destinul modernitatii

BAUDELAIRE – DESTINUL MODERNITǍŢII Stanca Șovagǎu profesor de limba francezǎ la Liceul de Arte Vizuale Romulus Ladea, Cluj-Napoca T.S.Eliot: Inventarea unui limbaj nou...

Read more

Raport incheiat in urma inspectiei temat…

ANEXA Nr. 6   la regulament   INSPECTORATUL SCOLAR AL JUDETULUI ................./INSPECTORATUL SCOLAR AL MUNICIPIULUI BUCURESTI Nr. de inregistrare: ............................................   RAPORT INCHEIAT IN URMA INSPECTIEI TEMATICE   - model -   Unitatea de invatamant/institutia...

Read more

Modele de cereri miscarea cadrelor didac…

Modele de cereri – mişcarea cadrelor didactice 2011-2012    Acord pentru detaşare în interesul învăţământului în anul şcolar 2011-2012    Cerere de detaşare la cerere prin concurs specific   Cerere de înscriere la concursul de ocupare...

Read more

chestionarul un instrument de relevanta …

CHESTIONARUL – UN INSTRUMENT DE RELEVANŢĂ A NECESITĂŢII IMPLEMENTĂRII UNUI PROIECT EDUCAŢIONAL     Prof. înv. primar Magdalena Moromete Şcoala Gimnazială „Ion Minulescu” Piteşti     Rezumat: Interpretarea răspunsurilor din chestionarele aplicate elevilor, anterior demarării unui  proiect,...

Read more

Metode alternative de evaluare

METODE ALTERNATIVE DE EVALUARE Prof. Camelia Cosma Liceul de Artă ”Ioan Sima” Zalău și Școala Gimnazială ”Corneliu Coposu” Zalău Profesorul de biologie trebuie să plece...

Read more