Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768


Identitate memorie si fictiune in literatura concentrationara Steinhardt Jurnalul fericirii
Scris de mihaiela lazar   
Duminică, 08 Septembrie 2019 00:00

IDENTITATE, MEMORIE ŞI FICŢIUNE ÎN LITERATURA CONCENTRAŢIONARĂ,

NICOLAE STEINHARDT, JURNALUL FERICIRII

Prof. Boza Mirela-Ionela

Jurnalul fericirii, operă postumă, se alătură altora – prea puţine în literatura română – care pun probleme de conştiinţă reale. Raporturile autorului cu Biserica sunt dramatice şi se rezolvă abia prin consacrarea rituală, adică botezul întru Ortodoxie al puşcăriaşului Steinhardt... Din scrisul său de totdeauna, Steinhardt apare însă nu mai puţin român şi creştin decât cei omologaţi de acte şi certificate” susţine I. Negoiţescu.[1]

“Termenii Gulag și Holocaust (un termen echivalent pentru Holocaust este acela de Shoah) au devenit astăzi emblematici pentru ideea de extremism de stânga și de dreapta. Este vorba despre niște termeni-efigie, deoarece conținutul lor s-a amplificat fața de accepția originară. Astfel, Gulagul (termenul este preluat din limba rusă și semnifică Direcția Generală de Munca a Lagărelor din URSS) este utilizat metonimic pentru a desemna spațiul prototipal al detenției comuniste sub toate formele ei (lagăr de muncă, închisoare, colonii de muncă, deportare). Holocaustul (termenul provine din greaca veche și înseamnă Sacrificiu) este utilizat pentru a desemna spațiul și timpul (dar și metoda) în care au fost exterminați în principal evreii odată cu instaurarea regimurilor de tip nazist, înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial. Dacă în cazul Gulagului s-au folosit metode variate, Holocaustul are drept specific metoda de exterminare în special a evreilor prin intermediul camerelor de gazare (de aici, propunerea, venită din partea unor istorici după care termenul Holocaust însemnând Sacrificiu este inadecvat, întrucât evreii nu s-au sacrificat singuri, ci au fost sacrificați, ca respectivul termen să fie înlocuit cu cel de Shoah, care înseamnă Catastrofă).”[2]

“Paralela între comunism și nazism este binevenită pentru a întelege sistemul totalitar și consecințele sale. Istoricul acestui paralelism este sinuos, însă, de-a lungul secolelor XX și XXI. Dupa încheierea celui de-al doilea război mondial a existat o punere în pagina a celor două totalitarisme, apoi, de la jumatatea secolului XX, Holocaustul a fost proclamat a fi oroarea secolului, paralelismul între Gulag și Holocaust fiind considerat inadecvat. La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au început să apară cercetări care demonstrau că cele două extremisme au mai multe puncte comune decât deosebiri. În acest sens, s-a susținut și demonstrat că Pactul Ribbentrop-Molotov, între Germania nazistă si Imperiul sovietic stalinist, nu a fost o întâmplare, ci a subliniat tocmai afinitățile celor două isme și îngemănarea lor. Acest pact a demonstrat o reflectare în oglindă a comunismului și nazismului. Obsesia pentru puritate ideologică ori rasială și soluția lichidării adversarilor vizau și într-un caz și în celălalt confectionarea unui om nou pe care atat comunismul cât și nazismul râvneau să-l obțină în eprubeta social-politică a vremurilor respective.”[3]

“Ipoteza şi argumentele în favoarea tezei unui N. Steinhardt subversiv reclamă, aşadar, o sistematizare: este ceea ce intenţionăm şi noi aici, fireşte, foarte succint. În pofida unei opere întinse şi inegale estetic, răspândită \ rispită prin nenumărate reviste culturale, mai mult ori mai puţin marginale, sau incomplet recuperată, lectura critică scoate la iveală o serie de aspecte relevante pentru analiza discursului subversiv şi pentru gramatica subversiunii culturale.”[4]

Contrastele identitare[5] pe care se întemeiază omul-graniţă Steinhardt:1 .Evreu – Creştin;
2. Liberal – Conservator ; 3. Existenţialist – Creştin; 4. Anglofil (model victorian) – Francofil (model existenţialist); 5. Ortodoxie de expresie şi resurse occidentale; 6. Cultivarea speciilor literare de graniţă (eseul, jurnalul, interviul, epistola); 7. Parodie – Nostalgie; 8. Incertitudinea ca metodă critic; 9. Fragilitate fizică – Curaj fizic; 10. Diletantism – Erudiţie; 11. Asceză – Exuberanţă; 12. Polemică – Conciliere.
[6]

Există o singură mare trăsătură a profilului literar, cultural şi existenţial al lui N. Steinhardt, care este asumată integral, pur şi până la capăt şi care nu suportă nuanţe: ANTI-COMUNISMUL.[7]

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicolae Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Pastorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova a.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari".

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, Nicolae Steindhardt este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de munca silnica sub acuzaţia de "crimă de uneltire contra ordinii sociale". Acest eveniment înlătura "orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire"[8] şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza, el fiind evreu de origine. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic .[9](cf. Jurnalul fericirii).

Acest episod dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturisire, testamentul său literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă- circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, dupa numeroase insistenţe ale lui D. R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor în acea vreme.

Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulă printre intelectualii epocii, iar Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomos, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

În ediţia lui, Virgil Ciomos, aşează înaintea textului propriu-zis al jurnalului cele trei file ale Testamentului politic al lui Steinhardt; deşi nu este menţionat de către editor, se bănuieşte că acele pagini i-au fost încredinţate împreună cu manuscrisul jurnalului, în ziua în care Steindhardt l-a rugat să-l conducă de la aeroportul din Cluj şi până la Rohia şi l-a informat despre iminenţa unei noi percheziţii. E posibil ca acele pagini să fi interesat securitatea. Ca semnificaţii ale acestui titul este de reținut faptul că autorul a avut convingerea caracterului postum al operei sale.

Testamentul politic enumeră trei soluţii de ieşire din universul concentraţionar.[10]

Prima este soluţia Soljeniţin: aceea de a ne considera morţi din clipa în care trecem pragul securităţii, al organului de anchetă: Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţile mele ori vai de bătrâneţile mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult (…)Dar ceva e sigur şi ireparabil: de acum încolo sunt un om mort.(…).Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce să fie ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit.[11]

Solutia Zinoviev este cea de a doua şi constă în totala neadaptare la sistem, de felul celei puse în practică de unul dintre personajele cărţii Înălţimile găunoase, ce poartă numele de Zurbagiul, fiind un soi de haimana ,de individ marginal din punct de vedere social. Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce îi pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe(…)Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori în lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă.(…)NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capra râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.[12]

Cea de a treia soluţie este cea a lui Winston Churchill şi Valdimir Bukovski şi anume acea luptă curajoasă şi aprigă, cu torţionarul. Chemat la K.G.B., Bukovski n-a dormit toată noaptea de dinainte, dar nu din cauza fricii, aşa cum ar fi normal, ci de nerăbdare, văzând în torţionar un adversary (de a intra în ei ca un tanc!). Churchill declara că războiul l-a întinerit cu douăzeci de ani. Cele trei soluţii se încheie cu o concluzie: Liberi sunteţi să alegeţi –scrie spre final Steinhardt- Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind- altă cale de a înfrunta cercul de fier- care- în bună parte şi decretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) -e foarte îndoielnic să gasiţi.[13]

Tustrele solutii sunt certe și fără greș. Altele pentru a iesi dintr-o situatie limită,dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama și panica, din orice cursă de șoareci, din orice coșmar fenomenal nu știu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă și izbăvitoare. Luați aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill și Bukovsky. Moartea consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obraznicia; vitejia însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeți. Dar se cuvine să vă dați seama că – lumește, omenește vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de fier - care-i în bună parte și de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte îndoielnic să găsiți. Veți protesta poate, considerând că soluțiile subînteleg o forma de viață echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa este. Vă mirați ? Pentru ca nu l-ați citi pe Igor Safarievici, pentru ca încă nu ați aflat ca totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cât mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în haul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.[14]

Jurnalul nu este structurat în ordine cronologică, deoarece simplele ustensile ale unui scriitor, creionul şi hârtia, nu le-a avut în închisoare (aşa cum susţine autorul), astfel este conceput în temeiul unor amintiri proaspete şi vii(…)pe sărite , prin retrospectivă.

Meseria de om in lume”, după cum o numeste însuși Nicolae Steinhardt, e surprinsă în deja celebra lucrare memorialistică Jurnalul fericirii în care autorul oferă propria cale de a evada dintr-un univers concentraţionar. Deși susţine că există numai trei soluţii pentru a ieși dintr-o situaţie limită, întregul său jurnal nu e altceva decât o demonstrare a faptului că există și o a patra variantă, cea personal care în cazul lui N. Steinhardt este „soluţia mistică a credinţei în Dumnezeu”, după cum o numește Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii romane. Astfel, jurnalul capătă aerul unei demonstraţii prin reducere la absurd, căci autorul demontează pe alocuri cele trei soluţii propuse și adoptă propria variantă a salvării prin credinţă.[15]

Înainte de relatarea propriu-zisă a jurnalului suntem întâmpinaţi de un verset din Biblie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. (Marcu9,24). Prima dată ce apare este Ianuarie 1960 şi debutează cu interogaţii, puncte de suspensie, încercând din primele rânduri să redea sentimenle care îl încearcă pe narator în spaţiul concentraţionar, acea dorinţă de ,,evadare” spirituală pentru a-şi păstra sufletul, pentru că trupul îi este ,,ţintuit” într-un sistem totalitar ce doreşte cu orice preţ să distrugă spiritualitatea românească prin încarcerarea oricărei minţi luminate.

Fiind scris din amintiri, următoarea dată este 28 august 1964 şi începe prin acele gânduri despre botez pe care el l-a trăit la vârsta maturităţii, în acelaşi mod aleatoriu îşi continua periplul spiritual cu 29 August, camera 18, 31 Decembrie 1959, 3-4 Ianuarie 1960, Februarie 1962, Ianuarie 1960, Toamna 1966, 31 Decembrie 1959, 1961, 4 Ianuarie 1960 etc., sfârşind cu decembrie 1971.

Nu am ştiut –răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură , de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice, de recunoaşteri politice în ospicii de nebuni. Chiar din acest citat ce apare în Jurnal (p.52) se poate observa metoda comunistă de a “înfiera”cu tot felul de acuzaţii pe detinuţii politici, a căror vină era aceea de a fi citit pe Camus, Dostoievski, pe Nae Ionescu, de a-i fi alături lui Noica.

Celula este şi ea la fel de îngrozitoare ca şi regimul ale cărui victime deveniseră intelectualii: Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încremenit lângă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut(…) Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate şi aglomeraţie(…) Fereastra în faţa mea, e bătută în scânduri , dincoace de care sunt gratiile. În spaţiul dintre sumedenia de paturi , o masă îngustă , două bănci înguste şi ele , şubrede(…). Jos,de-a lungul paturilor, şiruri ce-mi par nesfârşite de bocanci.[16]

Acelaşi frig de care se plângea şi Lena Constante în jurnalul său Evadare tăcută se regăseşte şi la Steindhardt: Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte, cu bocceaua în mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini.[17]

Mediul concentraţionar este tipic: fie celule mici în care deţinutele îngheaţă de frig şi de abia zăresc o rază de lumină dincolo de ferestrele acoperite de gratii şi scânduri aşa cum apare ilustrat de Lena Constante, fie celulele mari în care detinuţii nu mai sunt deranjaţi nici măcar de zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor ce le ,,prind” trupurile în acel spaţiu al umilinţei, al degradării sociale; cu eterna mâncare sărăcăcioasă, de obicei arpacaş, în acele gamele, iar minimele reguli de civilizaţie nu există: Linguri sunt numai pentru a cincea ori a şasea parte din deţinuţi(…) Dar cum să mănânci fără linguri şi în cinci minute o cocă fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorât viaţa moleculară pe pământ? Mai toată mâncarea rămâne în gamele.[18]

Titlul, Jurnalul fericirii, este simbolic şi se dezvăluie treptat, astfel, faptul că este narat la persoana I şi împărtăşeşte experienţa din închisorile comuniste, prin conştiinţa unui intelectual, denotă că este un jurnal. Fericirea la care face referire o constituie descoperirea de noi valori într-un mediu ostil: N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, buna cuviinţă, eroism, demnitate(…). Convingerile politice, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie.[19] Dar cea mai mare fericire este descoperirea lui Dumnezeu din perspectiva ortodoxului, ce a primit darul botezului la maturitate şi percepe totul ca un nou început. Viaţa capătă noi valenţe, iar singura şansă pentru păstrarea integrităţii sufleteşti este găsirea unui refugiu: Steinhardt îl găseşte în divinitate, în credinţă, pe când Lena Constante îl întâlneşte în scenarii pentru teatru de păpuşi. Dumnezeu nu este bun sau rău, dar aici, în situaţia noastră relativă , în sistemul nostru inchis dominat cu exclusivitate de rezultatele experienţei menţionate, pentru noi care nu putem avea cunoştinţe absolute, aici si pentru noi; provizoriu si relativist, singura cale dădătoare de linişte şi pace si de acces la Hristos(…) este a săvârşirii binelui.[20]

În Jurnalul fericirii există un amestec de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, hermeneutică (la propriu, căci Biblia e adeseori un obiect de interpretare), umor, tragedie, istorie (se vorbeşte despre cel de-al Doilea Război Mondial), metafizică, literatură, filosofie şi altele. Relatarea este intensă, asemenea descrierilor. Chipul înlăcrimat, al unui om care se roagă pe un pat de celulă, e la fel de expresiv în plasticitatea lui precum o scena cu Pastorel Teodoreanu care îi cere gardianului creion şi hârtie pentru a-şi nota epigramele (Eu fac epigrame cum face găina ouă), atmosfera de închisoare e traversată de imaginea adventiştilor spălaţi cu sila, sâmbata, în baia comună, sau de miracolul pe care preotul il provoacă în seara de Pasti, stingând prin incordarea voinţei lumina in toata puşcăria.

Frumuseţea acestei creaţii trebuie căutată nu numai în firul narativ, ci şi în cel ideatic, în capacitatea de a supune materialele de viaţă cele mai diverse la proba gândirii, dovedind că Steinhardt este prototipul insului care gândeşte. El este convins că nu este nimic mai natural şi mai contradictoriu decât creştinismul, întocmindu-şi o jumatăte de decalog, acele cinci porunci ce îi alcătuiesc colecţia de paradoxe despre care sunt convins că mă duc toate la Hristos , cultivând contradicţia sau chiar absurdul.

N. Steinhardt afirma mereu că doctrina creştină este, prin esenţa ei, veselă, nimic nu este mohorât, tern, apăsător. Credinţa este o formă a bucuriei, a vitalităţii, nu e birocratică, ci ludică.

Sensul întregului jurnal se desăvârşeşte în final: Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit; să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos[21]. Iar parafrazându-l pe Francois Mauriac, care susţine că datorita creştinismului nu a ajuns unul dintre acele cadavre pe care le poartă vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă numar printre cei ce încă n-au înţeles(...) că mai fericit este a da decât a lua, îşi încheie confesiunea despre anii petrecuti în detenţie, fiind unul dintre mulţii detinuţi politici.

N.Steinhardt este supus rigorilor detenţiei din inchisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până in august 1964 când este eliberat, in urma graţierii generale a deţinuţilor politici, prin ordinul dat de Gheorghiu-Dej. Îndată după eliberare, îşi desăvârşeşte taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei impărtăşanii la schitul bucureştean Darvari.

Dupa anii ’50, regimul comunist începe o adevarată prigoană a intelectualilor români, iar oameni iluştrii ai culturii şi personalităţi umplu inchisorile, ajung simple numere strigate de gardienii inculţi. Regimul totalitar găseşte tot felul de motive pentru a încarcera intelectuali doar daca era prieten cu o persoana ce fusese la putere înainte sau dacă citea o carte ce i se părea Securităţii că este instigatoare la principiile “sanatoase” ale comunismului (ce promova egalitatea în îndobitocire, în nici un caz, în plan uman) .

Din memoriile victimelor acelor ani terifianţi s-a desprins un tablou sumbru, creat din descrieri ale unor pedepse, a unor spaţii în care erau inchişi, a limitării fiinţei umane, prin privarea de cele mai elementare componente ale vieţii sociale: igiena era facută în condiţii inimaginabile pentru secolul în care trăim, fapt ce a adeclanşat boli. Cea mai frecventă modalitate de hrănire a deţinuţilor era înfomentarea, intimidarea “vinovaţilor”atât prin metode de ordin psihologic, cât şi fizic, acestea fiind redate şi la nivel ortografic, morfologic prin folosirea punctelor de suspensie, a şirului de interogaţii, a propoziţiilor eliptice de predicat .

Dacă la inceputul comunismului oamenii aprobau ideile promovate de acesta, treptat s-a dovedit că această formă de guvernare nu poate genera decât durere, umilinţă, lipsind fiinţa umană de un drept fundamental: LIBERTATEA.

Totuşi “numerele”(asa cum erau văzuţi detinuţii de către gardieni) au găsit forţa necesară de a sparge zidurile ce îi ţineau captivi, prin puterea spiritului lor. Astfel, Lena Constante creează scenarii pentru teatru, în minte, iar Nicolae Steinhardt găseşte Lumina ce îi va călăuzi restul vieţii, văzând divinitatea ca pe o mare Fericire, prin simplele percepte creştine propovăduite de aceasta, în ciuda înfometării, frigului şi a torturii la care erau supuşi. Regimul comunist este forma de conducere a ţării care va genera mult chin, îngrădirea libertăţii individului prin constrângeri economice, spirituale şi emoţionale.

Viaţa lui Nicolae Steinhardt este un exemplu de virtuţi, dar în mod special un exemplu al adevărului pus în slujba binelui. Atacul împotriva intelectualilor români, cu scopul de a minimiza conştiinţa naţională şi a impune prin violenţă ateismul este o preocupare reală pentru eseist. Aflăm că episcopul Leu, medicul poet Vasile Voiculescu sunt batjocoriţi, insultaţi, loviţi de gardieni. Păstorel Teodoreanu cere creion şi hârtie ca să-şi continue activitatea. În închisoare C. Noica, Ion Pillat, AL. Paleologu, Sergiu Al. George, C. Răileanu organizează lecţii de cultură extrem de interesante, exprimand în esenţă o altă soluţie de luptă împotriva totalitarismului. Şi în cele două volume de iudaism pe care le-am amintit (Illusions...din 1935 şi 1937), se atrage atenţia asupra antisemitismului existent nu numai în Germania lui Hitler ci şi în Uniunea Sovietică a lui Stalin. Ne oferă o lecţie: nu trebuie să ne ducem spre unul dintre totalitarisme atunci când vrem să fugim de celălalt totalitarism. Totalitarismul e totalitarism, indiferent dacă este de stânga sau de dreapta. Steinhardt a înţeles că utopiile sunt primejdioase şi că perfecţiunea este imperfectă. Ororile regimului şi ale închisorii nu sunt ale Domnului. Dacă Hristos îţi ia totul pentru a-ţi da totul, diavolul ia totul pentru a nu oferi nimic, ne mărturiseşte Steinhardt: „În tren mă reţine formula «diavolul este stăpânitorul lumii acesteia»”[22] Lumea pe care o analizează şi o detestă e deformată, e deviată de la normalitate şi ar trebui adoptată soluţia salvatoare- schimbarea, înnoirea, purificarea prin desprindere de cele vechi. Întunericul trebuie înlocuit cu lumină în ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre. În această lume Domnul trebuie să domine. Simone Weil notează cu referire la subiect: „lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale”.[23]

Domnul nu mai e din această lume, dar e real, cu o mică diferenţă – e undeva mai sus.

În Răsăritul ortodox, ca si in Apusul catolic, scriitura confesivă, de tip autobiografic, diaristic, memorialistic etc., a fost inţeleasă de către adepţii ei ca o modalitate eficientă de mărturisire.În sensul de faţă, pot fi citate Confesiunile (397-401) Sfantului Augustin, Imnurile (1009-1022) Sfantului Simeon Noul Teolog,ori Jurnalul miscărilor lăuntrice (1544-1545) al Sfantului[24] Ignaţiu de Loyola. Examinandu- se pe ei insisi in contact cu adevărul dumnezeiesc si înregistrand cu precizie de electrocardiograf acţiunea transformatoare a harului din ei, autorii acestor scrieri isi incredinţau foii albe inclusiv păcatele. Iată ce scrie Sfantul Simeon, despre care hagiografistul[25] său afirmă că teologhisea divinele imnuri sub inraurirea focului ceresc si, „devenind in fiecare zi intreg foc, intreg lumină, s-a făcut Dumnezeu prin instituire”, iar in această calitate grava in cerneală, „cu degetul lui Dumnezeu”, lucrările focului de sus: „Cum să Te laud in imne pe Tine, cum să mijlocesc pentru alţii neavand iubirea si indrăznirea spre Tine care vin din credinţă si fapte bune, ci eu insumi fiind dator, precum stii, mulţi talanţi, adică multe fărădelegi? Mintea e nedumerită, limba neputincioasă si niciun cuvant nu se găseste in mine, robul Tău. Ard ca aprinse de foc cele dinăuntru ale mele si nu pot suporta tăcand marea povară a darurilor Tale [...]. [...]. Căci mai presus de minte, cutremurătoare si mari sunt cele pe care mi le-ai dat mie, celui străin, celui neinvăţat, celui sărac, celui lipsit de indrăzneală, celui lepădat de orice om” (Imnul 20).

Această dialectică a devoţiunii, prezentă la Sfantul Simeon si tradusă prin sintagma „a crede fără de credinţă”, stă la baza Jurnalului fericirii[26] al lui N. Steinhardt, chiar dacă textul său nu concurează in profunzime mistică imnurile simeoniene (ce alcătuiesc, asa cum s-a spus, un veritabil jurnal mistic si duhovnicesc), insă acreditează statutul privilegiat al credinţei printre soluţiile de iesire dintr-un univers concentraţionar (intrucat numai ea invinge moartea, spre deosebire de toate celelalte expuse – soluţia lui Soljeniţin, a lui Zinoviev, a lui Churchill si Bukovski –, care doar o sfidează). Dovadă este chiar formula aleasă drept motto al cărţii: „Cred,

Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24), ce asază lucrarea lui Steinhardt sub semnul confesiunii.

Autorul Jurnalului fericirii interpretează mărturisirea aceasta a tatălui copilului demonizat din Evanghelia după Marcu, in următorii termeni: „Nu cred si totusi mă rog. Cred si totusi stiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-i spun Doamne lui Hristos. Si nu cred de vreme ce-l rog să vină in ajutorul necredinţei mele. (Si cui ii cer să mă vindece de necredinţă? Celui in care urmează să cred!) [...]. Si cred si nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. [...]. Dar si iesirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luand aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox si contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care [...] rezolvă cuadratura si preface strigătul buimăcirii in lacrimile increderii” [27]. Iar imediat după adaugă: „– Acolo, in celula de la Securitate [...] mi-a fost dat să cunosc si nefericirea cea mai atroce. [...]. Eram prins in capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur – dar părea exclus să nu fie asa –, in situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Si-ncuiat in vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era langă mine:misunand [...]. [...]. Si-atunci m-am aruncat in apa nestiută, fără a fi învăţat să inot si cu ochii inchisi; in cuptorul inchis. Crezand numai pe jumătate, ori pe sfert, ori și mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăsi substituindu-se credinţei, m-am incredinţat. Fără de rusine. Bu mi-a fost rusine să mă rog. Poate că de aceea am si fost ascultat” [28]. Dacă in perimetrul exiguu al detenţiunii nu incăpea loc pentru mărturisire, in spaţiul generos al Jurnalului, aceasta se va afirma plenar.

Iată doar două dintre pasajele apăsat confesive ale cărţii: „Primul efect al incarcerării, accentuat de clopote: simţămantul vinovăţiei. Cu toate că suntem aici in baza unor acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală: faţă de noi insine, de viaţă, de oameni. Suntem nevinovaţi in raport cu invinuirile ce ni se aduc insă, o!, cat de vinovaţi pentru

tot restul. Ducem pe umeri, pe spinări, in suflet, păcatele lumii”[29]; „Si acum, după botez, sunt murdar. Ţepusul mai e in ochi, ghimpele in trup, ingerul satanei mă bate peste obraz (si mi se plimbă psihosomatic in tot locul, ca vodă-n lobodă). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufasă, toantă. [...]. Dar că Hristos e Adevărul, Calea si Viaţa cred in mod absolut sărbătoresc” [30].

E exprimat aici paradoxul fundamental al crestinismului – asumat de Steinhardt –, potrivit căruia sentimentul culpabilităţii trebuie să fie dublat de increderea in mantuire a celui ce se căiește. (Cuviosul Siluan Athonitul spune acelasi lucru in celebrele-i cuvinte: „Ţine mintea ta în iad si nu deznădăjdui!”) Or, aceasta presupune, mutatis mutandis, mărturisirea păcatelor. Insă în cazul unei mărturisiri deturnate, parţiale, nonabsolutorii – cum este cea realizată prin intermediul scriiturii, recte al jurnalului –, numai prima dintre cele două funcţii esenţiale ale confesiunii, cea de a linisti si cea de a ierta[31], se indeplineste. Chiar si asa, suferinţa si moartea vedem că se prefac in operă de fericire, iar atrocităţile istoriei se îmblânzesc.[32]

Jurnalul, ca specie literară, aparţine memorialisticii si constă in „insemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente legate, de obicei, de viaţa sa” (Dicţionarul explicativ al

limbii romane).

În Jurnalul fericirii, "Nicolae Steinhardt adoptă o cale de mijloc intre notaţia zilnică Jurnalul fericirii e un memorial oximoronic, al fericirii in durere. Autorul, arestat si condamnat la ani grei de detenţie, trăieste in temutele inchisori comuniste Jilava si Gherla experienţa transformării interioare: constiinţa devenirii Homo Religiosus. Dintre cele trei posibile piste de lectură (planul universului concentraţionar, nivelul eseistic al intelectualităţii rafinate si experienţa ontologică a religiozităţii fiinţei umane) eul biografic isi alege singur intaietatea din primele pagini.

Cartea are drept moto un pasaj biblic tulburător pentru valoarea spiritual-oximoronică a parigmenonului: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Transformarea este trăită mai întâi literar. Din persoană cu biografie reală, autorul devine personaj-narator de sine stătător, pecare-l numim in cazul in speţă eu biografic. Dincolo de consemnarea si consumarea evenimentelor, autorul caută un adevăr particular ce tinde spre general. De aceea, experienţa încarcerării ca si cea religioasă nu mai au caracterul unic al individualizării. Ele devin prin extensie expresia unei generaţii de intelectuali supusi unei probe ale destinului. Astfel, eul biografic real sută la sută se metamorfozează in personaj literar. Iar cronologia tipică jurnalului isi pierde relevanţa pentru personajul autor.

Eul biografic, devenit naratorial, răstoarnă timpul naraţiunii in permanenţă. Eul biografic se autocaracterizează asadar prin măsura spirituală a existenţei sale cu valoare paradigmatică. Limbajul elevat utilizat, raportările incărcate doct de erudiţie specifică numai intelectualilor de mare clasă, tehnica contrapunctului care reliefează aleatoriu crampeie din memorie fac din acest tip de eu naratorial un personaj extrem de complex si modern, cu implicaţii deosebite în proza contemporană. „Literatura noastră s-a imbogăţit cu o carte de prima mană” – apreciază pe drept cuvant Nicolae Manolescu.[33]

Literatura lui N. Steinhardt ilustrează un proces de umanizare a absurdului, a tentaţiilor, ispitelor, refulărilor, frustărilor sau complexelor, prin intermediul rolului fundamental acordat credinţei şi culturii. Existenţa şi opera i-au fost marcate de botez, de aceea Jurnalul este cartea sa de căpătâi. Zbaterea sa sufletescă pământească nu a fost de prisos, reuşind în cele din urmă să transmită valori eterne ale conduitei umane. Puţin iubit atunci, acum este rememorat din ce în ce mai mult atât de Biserică şi discipolii săi, cât şi de literatura română.

BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia,Cluj-Napoca, 1991.

2. Lena Constante, Evadare tacuta,Editura Humanitas, Bucuresti,1992;

3. Nicolae Manolescu, Literatura romana postbelica(vol.II), Editura Aula,Brasov,2001;

4. Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeiesti, 20, in Scrieri, vol. 3: Imne, epistole si capitole, trad. de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2001;

5. Cuv. Nichita Stithatul, Viaţa si conduita celui intru sfinţi Părintelui nostru Simeon Boul Teolog, XII, 111, in Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. 4:

6. Viaţa si epoca, trad. de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2006;

7. Jean Delumeau, Mărturisirea si iertarea. Dificultăţile confesiunii. Secolele XIII-XVIII, trad. de I. Ilinca, Iasi: Polirom, 1998;

8. I. Negoiţescu , Jurnalul fericirii-Descriere, www.divin.ro

9. Ruxandra Cesereanu, Gulag și Holocaust în conștiinţa românească - Context European si mondial, www.memoria.ro

10. Adrian Mureșan ,N. Steinhardt: gramatica subversiunii culturale, www.lapunkt.ro /category/cultura/carte/

11. N.Steinhardt, Primejdia marturisirii .Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia,1998 p. 178.

12. Nicolae Niculescu, Jurnalul fericirii-Trei soluții, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.6

13. Monica Began, N.Steinhardt-Miracolul existențial, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.13

14. Nicolae Munteanu,Eul biografic, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.16



[1]I. Negoiţescu , Jurnalul fericirii-Descriere, www.divin.ro

[2] http://asymetria-anticariat.blogspot.com/2017/01/,http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=1430, http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=3193

[3] https://romanialibera.ro/aldine/history/gulag-si-holocaust-96384,www.memoria.ro http://asymetria-anticariat.blogspot.com/2017/01/,http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=3193,Ruxandra Cesereanu, Gulag și Holocaust în conștiinţa românească - Context European si mondial, http://phantasma.lett.ubbcluj.ro/?p=1430.

[4] https://www.lapunkt.ro/2014/11/n-steinhardt-gramatica-subversiunii-culturale/,Adrian Mureșan ,N. Steinhardt: gramatica subversiunii culturale.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] N.Steinhardt, Primejdia marturisirii .Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia,1998 p. 178.

[9] N.Steinhardt,Jurnalul fericirii,Editura Dacia,Cluj-Napoca,1991.

[10] Nicolae Niculescu, Jurnalul fericirii-Trei soluții, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.6

[11] N.Steinhardt,Jurnalul fericirii,Editura Dacia,Cluj-Napoca,1991,p.6.

[12] N.Steinhardt,op.cit.,p7-8.

[13] Ibidem

[14] Nicolae Niculescu, Jurnalul fericirii-Trei soluții, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.6

[15] Monica Began, N.Steinhardt-Miracolul existențial, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.13

[16] N.Steinhardt,op.cit,p.76

[17] Ibidem.

[18]N.Steinhardt,op.cit.,p.79

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] N.Steinhardt,op.cit.,p.394

[22] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit., p.64

[23] Idem 118.

[24] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeiesti, 20, in Scrieri, vol. 3: Imne, epistole si capitole, trad.

de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2001, pp.123-124.

[25] Cuv. Nichita Stithatul, Viaţa si conduita celui intru sfinţi Părinteluinostru Simeon Boul Teolog, XII, 111, in Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri, vol. 4: Viaţa si epoca, trad. de Ioan I. Ică jr, Sibiu: Deisis, 2006, pp. 318-319.

[26] Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit..

[27] N.Steinhardt,op.cit.,p.39

[28] N.Steinhardt,op.cit.,p.39-40

[29] N.Steinhardt,op.cit.,p.102

[30] N.Steinhardt,op.cit.,p.52

[31] Jean Delumeau, Mărturisirea si iertarea. Dificultăţile confesiunii. Secolele XIII-XVIII, trad. de I. Ilinca, Iasi: Polirom, 1998, p. 38.

[32] Cezar Boghici ,Jurnalul ca mărturisire, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.12

[33] Nicolae Munteanu,Eul biografic, Lunar de cultură, VATRA VECHE, Anul V, nr. 11(47), noiembrie 2013,p.16


Articole asemanatoare relatate:

 

Revista cu ISSN

Familia si scoala in crearea fiintei soc…

FAMILIA ŞI ŞCOALA ÎN CREAREA FIINŢEI SOCIALE   Profesor Mihăeş Violeta Şcoala cu clasele I-VIII Ploscuţeni, Vrancea   Rezumat Indiferent de perspectiva din care sunt abordate, familia şi şcoala îndeplinesc un set complex de roluri, acestea...

Read more

Evaluarea nationala 2013

Evaluarea nationala 2013 Calendarul probelor si etapele repartizarii in licee   Cursurile la clasa a VIII-a se vor incheia in 14 iunie 2013, iar in perioada 17-19 iunie va avea loc inscrierea...

Read more

Emisiuni monetare in timpul lui Alexandr…

  EMISIUNI MONETARE ÎN TIMPUL LUI ALEXANDRU CEL BUN   Profesor Adrian Şulic Grup Şcolar ,,Regina Maria’’, Dorohoi, Botoşani                                       Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun a cunoscut numeroase emisiuni monetare. La început...

Read more

Profesorul bun intre realitate si dezide…

PROFESORUL BUN – ÎNTRE REALITATE ŞI DEZIDERAT   Alexandra Pepelea, profesor     Schimbarea mentalităţii asupra modului de formare a profesorilor este esenţială. Pregătirea iniţială vizează introducerea viitorului cadru didactic, prin activităţi teoretice şi practice...

Read more

EDUCATIA INCLUZIVA

EDUCAtIA INCLUZIVÃ: RESPECT, SOLIDARITATE, INTEGRARE   Ene Iuliana, profesor psiholog scolar Şcoala cu clasele I-VIII „I. L. Caragiale” - Medgidia     Motto: “Şcolile inclusive trebuie sã recunoascã si sã rãspundã diferitelor nevoi ale elevilor,...

Read more

Tehnici si practici pozitive pentru dezv…

TEHNICI ŞI PRACTICI POZITIVE PENTRU DEZVOLTAREA UNUI CLIMAT EDUCAŢIONAL AGREABIL Prof. înv. primar DOBREA MONICA ŞCOALA GIMNAZIALĂ „EMIL RACOVIŢĂ” ONEŞTI, JUD. BACĂU ,, Natura şi educaţia sunt asemănătoare....

Read more

Jocuri online pentru tineri

Jocuri online pentru tineri   Oamenii moderni prefera activitati moderne, iar cand vine vorba de timp irosit online, majoritatea il cheltuie pe site-uri de jocuri kizi. Nu e doar o moda ci...

Read more

Factorii care influenteaza dezvoltarea c…

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DEZVOLTAREA COPILULUI Prof. înv. preşc. Tăut Andreea Maria Grădiniţa cu P.P Nr. 13 Rezumat Factorii instituţionali ai educaţiei sunt şcoala, familia, biserica, armata, ş.a. Familia exercită o influenţă...

Read more