DE CE EDUCAȚIA?

Profesor gr.did.I Alina Elena Turcescu

Colegiul Național ”Ion C. Brătianu” Pitești

Cel mai mare dușman al nostru suntem noi. Când ceva nu funcționează corespunzător, ar trebui să ne întrebăm ce este în neregulă cu noi. Suntem neserioși! Adică nu luăm lucrurile în serios. Facem bășcălie de ele, de toate. Probabil că așa am supraviețuit ca neam peste secole. Este, însă, vremea să schimbăm rețeta, iar această schimbare nu poate veni decât prin educație. Oriunde în lume, educația costă, așadar trebuie să investim în educație. Nu doar la nivel personal, la nivel public. Japonia este țara care a folosit cu succes remarcabil acest antidot.

Cuvinte cheie: educație, bani, neserioși, români, școală, stat, istorie, pericol.

În ultima vreme mă tot întreb ce ne lipsește de nu progresăm cu adevărat. Suntem inteligenți, știm să muncim, avem pricepere, avem și resurse, în ciuda afișării publice a unei sărăcii lucii. Singurul răspuns pe care mi l-am putut da este că suntem neserioși. Nu luăm lucrurile în serios. Dacă veșnicia s-a născut la sat, atunci suntem niște țărani. Ambele puncte de vedere le-am regăsit în lucrarea lui Lucian Boia, argumentate istoric.

La una din orele de filosofie, o elevă m-a întrebat de ce cred eu că nu ne putem realiza cu adevărat în țara noastră. Contraargumentele ei vizau exemple de oameni care s-au realizat profesional, care au terminat studii de licență și s-au putut angaja, care sunt fericiți aici. Vehemența cu care își apăra opinia m-a determinat să domolesc discursul meu, să nu aduc prea multe sau puternice argumente de teama de a nu-i distruge speranța. Simt, însă, nevoia de a povesti despre țara mea. Ceea ce mă solicită nu sunt acele aspecte frumoase pe care le trăiesc, ci acelea care mă îmbătrânesc.

România este locul în care legea prevede ca bagajele să fie depozitate în loc special amenajat în transportul interjudețean public de persoane, nu pe culoar pentru a nu pune în pericol siguranța călătorilor. Cu toate acestea, venind de la Tulcea cu grupul de elevi participanți la olimpiada națională de socio-umane, șoferul a umplut locul destinat bagajelor cu colete și ponele trimise de terți către persoane din București, fără să fie călători în acel microbuz, iar noi, pasagerii, am stat cu bagajele pe culoar și între picioare. Degeaba i-am spus că în microbuz este și dl.director din Ministerul Educației. El și-a văzut de afacerea derulată la negru. România este locul în care pentru a beneficia de un serviciu pe care îl plătești trebuie să te ploconești, în care medicii și profesorii sunt salarizați ca paznicii regiilor de stat, în care dacă plantezi trandafiri, a doua zi după ce au înflorit nu mai sunt, în care câinii urinează în nisipul de la locul de joacă al copiilor iar ieftinirea TVA-ului face prețurile mai mari după o lună, două, în loc să le scadă. Cine face toate acestea? Noi! Până când nu ne vom asuma și păcatele, nu doar laudele, nu ne vom vindeca. Primul pas spre iertare este recunoașterea faptei. De aceea insist asupra culpei noastre, și nu asupra meritelor noastre.

Dacă este un mijloc de salvare din toate acestea, acela este educația. E vorba de o educație facută asiduu, cu mult talent și vocație care să poată șterge urmele adânci pe care istoria le-a săpat în mentalul nostru colectiv. Însă tot acesta este și motivul pentru care nu sunt optimistă. Cu un sistem de educație subfinanțat grav, nu putem avea nici talent, nici vocație în educație. Cu o floare nu se face primăvară, după cum tot noi recunoaștem. Nu este de ajuns faptul că există profesori care se dăruiesc meseriei. Este nevoie de motivarea tuturor dascălilor. Abia după ce oferi, poți să și pretinzi. La noi se vrea a se începe cu criteriile de performanță. Este, de asemenea, nevoie de masiva dotare a școlilor. Învățământul modern are nevoie de un buget cu care să poată ține pasul cu prezentul. Avem nevoie de materiale didactice audio-vizuale și de orice altă natură, de aparatură, de cabinete performante în care elevul să aibă acces și la partea aplicativă, nu doar teoretică, de manuale noi care să ofere exemple și aplicații eficiente dincolo de teorie, de programe școlare flexibile, de exemple de bună practică, de cărți, de hărți, de coli de scris și markere. Avem nevoie de tot căci nu avem nimic. Învățământul de stat nu e școală de maici. Nu funcționează pe bază de voluntariat. Cere resurse. Nu sper să le avem pentru că de două decenii nu le avem, iar zorii zilelor ce vor urma nu sunt prea luminoși. Nu sunt pesimistă. Doar nu vreau să mă îmbăt cu apă rece.

În acest loc, încă mai învață copii. Ei au performanțe, ne fac mândri, ne duc numele în univers. Dar acest lucru se întâmplă prin sacrificiile părinților, ale elevilor, ale profesorilor. Nu prin grija statului. Singura grijă a lui de două decenii pare să fie aceea de a lua de la săraci ca să dea la bogați. Și haiducia a ajuns contra naturii. Atunci când natura e o junglă, omul devine lup pentru oameni, după cum ne povestește Thomas Hobbes. În secolul nostru cibernetizat, roboții sunt mai umani ca noi pentru simplul fapt că nu își depășesc programul ce-i face să funcționeze, iar scopul lor este utilitatea pentru oameni. Cum suntem noi utili unii altora, rămâne o întrebare la care să ne răspundem fiecare. Ori de câte ori nu ne facem treaba cu temei, prejudiciem pe cineva. A greși e firesc pentru oameni. Nu genele noastre sunt păcatul nostru, ci ceea ce ne dorim. Dacă intenția este să nu greșești, nu mai contează că se întâmplă pentru că, data viitoare, nu vei mai repeta defectul. Cel mai important lucru este să vrei mai bine, să progresezi, după cum valoarea filosofiei, așadar a iubirii de înțelepciune, este căutarea în sine, și nu atât răspunsul dat. Când pantofii ți se potrivesc, după cum spune Osho, nu ai cum să greșești. În acord cu toate și mai ales cu tine, viața ta curge firesc. De câte ori privind în jur ai avut sentimentul că ceea ce vezi este firesc? Aproape nimic nu decurge firesc, natural, normal. Prea multe obstacole, prea multe bariere! Obosești! Nu mai vrei! Mai vrei nimic. Între nimicuri ne ducem existența. Ne risipim în tot soiul de nimicuri. Aceasta e capcana în care cădem zi de zi. De aceea nu luăm nimic în serios. Iar aceste nimicuri nu sunt, într-adevăr, demne de luat în serios. Însă, dincolo de ele mai este ceva. Suntem noi, ceilalți și locul pe care îl avem fiecare la spectacolul lumii acesteia. Să-l privim cu atenție pentru a-i înțelege tâlcul, pentru a nu mai greși.

Atunci când elevii mei găsesc precum o revelație soluția pentru a nu mai avea o clasă politică coruptă și anume să aducem alți politicieni, îi întreb de unde: de pe Marte sau de pe Pământ? Desigur, de aici, vine prompt răspunsul. Dar de unde? Dintre noi, oamenii. Dintre noi, cei de aici. Dar noi, cei de aici, suntem altfel? Printre voi, îi intreb, nu sunt unii care mint, fură, jignesc, lovesc? Răspunsul e la fel de prompt. Și atunci de unde? Dintre noi cei care nu mințim, nu furăm, nu lovim. Suntem mai mulți sau mai puțini? Răspuns sec: mai puțini. Și cum i-ar putea determina cei puțini pe cei mulți să îi lase în locul lor? N-ar putea, căci e vot majoritar. Și așa ajungem să ne întrebăm precum Hayek de ce ajung în frunte cei mai răi. Soluția e una: să fim mai mulți. Cum? Doar prin educație! Voila! De aceea spun că cei care atentează la sistemul de educație, atentează la viața, la viitorul nostru și, mai grav, al copiilor noștri. Nu le dau nicio șansă!

Alături de încălzirea globală, de probabilitatea ciocnirii cu un meteorit sau asteroid, de cutremure și tsunami, de pericolul nuclear, de Putin, de ISIS și de virușii mortali, mai avem un prieten uriaș cu un potențial distrugător catastrofal: noi! De unde și vorba aceea: ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!

Bibliografie:

Boia, Lucian, De ce e România altfel?, Humanitas, București, 2012;

Hayek, Friedrich A., Drumul către servitute, Humanitas, București, 2006;

Hobbes, Thomas, Leviathan, Clarendon Press, Oxford, 1909;

Osho, Când pantofii ți se potrivesc, Mix, Brașov, 2011.