2. Evaluarea resurselor umane în organizația școlară

2.1 Considerații generale

În sens larg, evaluarea performanțelor este considerată o acțiune, un proces sau un anumit tip de activitate cognitivă prin care o persoană - evaluatorul – apreciază sau estimează performanța unei alte persoane - evaluat, în raport cu standardele stabilite, precum și cu reprezentarea sa mentală, propriul său sistem de valori sau cu propria sa concepție privind performața obișnuită.

 În sens restrâns, evaluarea performanțelor reprezintă activitatea de bază a managementului resurselor umane, desfășurată în vederea determinării gradului în care membrii organizației îndeplinesc eficient sarcinile sau responsabilitățile ce le revin. (Clipici, 2010, p. 36).

În cazul organizațiilor școlare, dar și la nivelul întregului sistem de învățământ, performanțele ridicate ale tuturor resurselor umane implicate (profesori, elevi, manageri, personal administrativ) contribuie la calitatea învățământului, performanțele ridicate ale cadrelor didactice fiind chiar unul dintre criteriile ce pot demonstra și proba această calitate.

O evaluare obiectivă a resurselor umane din organizația școlară îndeplinește anumite funcții cum ar fi (Pânișoară, Pânișoară, 2007, p. 149-150):

• funcția de diagnoză - evaluarea urmărește să realizeze o reflectare obiectivă a rezultatelor, activității și a proceselor ca au condus la obținerea acestor rezultate, a domeniilor care sunt afectate și este dublu orientată: pe de o parte constată o stare de fapt, iar pe de altă parte se concentrează asupra explicării cauzelor, a condițiilor care au generat o situație sau alta;

• funcția de informare - cunoașterea parametrilor muncii cadrelor didactice și pusă la dispoziția acestora, precum și la dispoziția managerului școlar;

• funcția de monitorizare - vizează mai degrabă procesul decât rezultatele, îndeplinind totodată un rol de feed-back. Are o dimensiune mai mult psihologică pentru cel evaluat, o monitorizare și un feed-back permanent asupra activității sale pot constitui factori motivaționali pentru performanță, lipsa acestora comunică evaluatului faptul că nu găsește sprijin sau că nimeni nu observă și apreciază efortul său de a face față anumitor situații problematice cu care se poate confrunta la un anumit moment dat;

• funcția de prognoză - pornind de la înregistrarea cauzelor care conduc la anumite aspecte ale productivității sau calității activității cadrului didactic, prin evaluare se pot formula judecăți de valoare anticipative asupra modului în care procesul va decurge pe viitor;

• funcția de ameliorare/ optimizare - reprezintă prelungirea evaluării prin procesul căutării unor soluții și determinării unor măsuri ameliorative care să conducă în mod concret la îmbunătățirea activității cadrului didactic evaluat;

• funcția de abilitare în sensul autoevaluării - cunoscând nu doar rezultatul evaluării, ci și procedurile, criteriile care au dus la obținerea acelui rezultat, în timp evaluatul va fi determinat să-și interiorizeze mecanismele respective, devenind astfel propriul său evaluator obiectiv și responsabil.

Managementul organizației școlare, pe lângă dimensiunea managementului resurselor umane, a cărei funcție este evaluarea performanțelor, are și o componentă de management al evaluării și calității în educație, din ce în ce mai mult vehiculată, cu implicații notabile asupra dezvoltării organizaționale. Resursele umane ale unei organizații școlare reprezintă unul dintre indicatorii calității organizaționale. Acest lucru determină staff-ul managerial al organizației școlare să acorde o deosebită importanță tuturor activităților legate de asigurarea ,,calității” cadrelor didactice, incluzând aici și activitatea de evaluare a performanțelor acestora, activitate cu o importanță deosebită pentru a afla nivelul acestei ,,calități” și, mai ales, pentru ridicarea acestui nivel la cotele cerute de organizația școlară și de societate.

Un alt concept legat de cel al evaluării performanțelor și care câștigă teren tot mai mult chiar și în cazul organizațiilor școlare este cel de management al performanței. Deși pentru multe organizații și pentru cea școlară, în special, termenul este sinonim cu evaluarea performanței, sistemul managementului performanței este un concept mult mai larg, care are în vedere și o serie de alte componente (atitudini și comportamente) sau o strategie coerentă privind îmbunătățirea performanței.

Managementul performanței reprezintă o modalitate de a obține rezultate individuale și organizaționale mult mai bune prin înțelegerea performanței în contextul obiectivelor și standardelor antestabilite, având la bază, de fapt, filosofia managementului prin obiective. Acest concept se referă, de altfel, la un alt mod de abordare a managementului resurselor umane și al evaluării acestora cu precădere, folosindu-se de obiective, performanțe, aprecieri și feed-back și transformându-le în mijloace de motivare a resurselor umane disponibile, pentru ca acestea să-și utilizeze la maximum potențialul lor creator, în beneficiul personal și organizațional. În acest sistem, evaluarea performanțelor deține un rol central și este componentă de bază al acestuia.

În realizarea procesului de evaluare a performanțelor cadrelor didactice, managerul școlar trebuie să urmeze următorii pași (Constantin, Constantin-Stoica, 2002, p. 66-69):

• definirea clară, concisă și precisă a obiectivelor evaluării performanțelor;

• stabilirea politicii de evaluare și a strategiei de urmat (momentele când se efectuează evaluarea, periodicitatea momentelor, stabilirea persoanelor cu atribuții și responsabilități în acest sens);

• pregătirea și mediatizarea cât mai atentă a sistemului de valori și a procedurilor de evaluare;

• stabilirea a ceea ce trebuie și urmează să se evalueze;

• determinarea, în prealabil, a celor mai adecvate criterii de evaluare, respectiv a elementelor specifice sau a atributelor care definesc performanța;

• stabilirea standardelor de performanță, respectiv a nivelului dorit sau așteptat al acestora;

• alegerea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de evaluare, avându-se în vedere obiectivele evalurării, dar și avantajele și dezavantajele utilizării acelui instrumentar;

• evaluarea propriu-zisă a performanțelor;

• analiza și sinteza datelor obținute în urma evaluării;

• stabilirea modalităților de comunicare a rezultatelor obținute;

• identificarea căilor de optimizare a performanțelor și a viitorului comportament în activitatea didactică sau alte tipuri de activități desfășurate la nivelul organizației școlare;

• consilierea și sprijinirea celor cu performanțe mai slabe în vederea îmbunătățirii acestora.

2.2  Evaluarea internă – aspecte ale practicii manageriale

În funcție de cine evaluează cadrele didactice dintr-o organizație școlară și locul acestora față de organizație (în interiorul organizației – managerul școlar, șeful comisiei metodice, șeful de catedră – sau în afara ei: alte cadre didactice, inspectori), evaluarea resurselor umane poate fi internă și externă.

Pornind de la întrebările-cheie la care trebuie răspuns atunci când este vorba despre un demers evaluativ, în cazul evaluării interne, adică la nivelul evaluării făcute la nivelul și în interiorul organizației școlare și de către membrii acesteia asupra activității și performanțelor resurselor umane, scopul și obiectivele evaluării se referă nu la îndeplinirea funcției de control, ci la optimizarea și îmbunătățirea permanentă a activității cadrelor didactice, cu efecte notabile asupra procesului instructiv-educativ ce se desfășoară în cadrul organizației școlare și, implicit, asupra rezultatelor și nivelului de pregătire a elevilor în calitate de beneficiari, după ce, în prealabil, au fost obținute informații relevante despre activitatea și/sau rezultatele activității supuse demersului evaluativ, prelucrate din punct de vedere cantitativ și mai ales calitativ, iar pe baza informațiilor relevante obținute au fost luate decizii pentru optimizarea activității celui evaluat.

Fiind evaluat formal (de către managerul școlii, șeful comisiei metodice, șeful de catedră sau ceilalți colegi) sau informal (de către elevi, părinți), profesorul este privit diferit de fiecare dintre aceștia. Diversitatea de opinii privind caracteristicile ,,profesorului bun” este justificată, deoarece fiecare ,,observator” social al acestui ,,actor” social îl percepe în funcție de pregătirea pe care o are în domeniul evaluării, de interesele sale și de propriul său fel de a fi (propriile sale convingeri, concepții despre lume și viață, prejudecăți, atitudini, experiențe trecute etc.).

Practica demonstrează că unele cadre didactice obțin rezultate mai bune decât altele în aceleași condiții, ceea ce pledează pentru o evaluare continuă a cadrelor didactice, în scopul ameliorării și optimizării activității lor. În funcție de scop, se conturează și obiectul (problematica) evaluării cadrelor didactice, care poate fi mai larg (activitatea globală a profesorului), de altfel foarte greu de realizat numai la nivelul organizației școlare, fiind necesară și o evaluare externă, din partea inspectorilor de specialitate, sau, mai restrâns (o anumită latură a activității sale). Pentru a nu fi unilaterală, incompletă sau eronată, se recomandă ca evaluarea făcută asupra activității și performanțelor cadrelor didactice să fie realizată de către managerii școlari și corelată cu cea realizată de către inspectori, elevi, părinți sau alte cadre didactice.

,,Cine realizează evaluarea?” este deja stabilit la nivel de reglementări legislative în vigoare și anume: Legea Învățământului nr. 85/1995, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 25 iulie 2007; Legea nr. 128/1997 privind Statutul Personalului Didactic cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 01 februarie 2008; Regulamentul de Organizare și Funcționare a Instituțiilor de Învățământ Preuniversitar, elaborat de Ministerul Educației și Cercetării în 2005 și, la nivel de organizație școlară, Regulamentul de Ordine Interioară, ca document de cultură organizațională.

Astfel, directorul, ca evaluator, controlează întreg procesul instructiv-educativ din școală și modul în care profesorii își realizează sarcinile de serviciu; informează inspectoratul cu privire la rezultatele de excepție ale personalului didactic, pe care îl propune pentru conferirea distincțiilor și a premiilor; apreciază personalul didactic de predare și instruire practică la inspecțiile pentru obținerea gradelor didactice, precum și pentru acordarea gradațiilor de merit; definitivează lista calificativelor la sfârșitul fiecărui an școlar pentru toate cadrele didactice din școală.

Consiliul profesoral (alcătuit din totalitatea personalului didactic, cu norma de bază în unitatea de învățământ respectivă) alege cadrele didactice care fac parte din Consiliul de Administrație; formulează aprecieri sintetice privind activitatea personalului care solicită acordarea gradației de merit sau a altor distincții și premii, potrivit legii, pa baza raportului de autoevaluare a activității desfășurate de acesta.

Consiliul de administrație (format din director, director adjunct, reprezentantul consiliului local, reprezentantul primarului, reprezentanți ai părinților, 1-5 reprezentanți ai cadrelor didactice, reprezentantul agenților economici și un reprezentant al elevilor) stabilește calificativele anuale pentru întreg personalul didactic pe baza propunerilor șefilor de catedre și de comisii metodice.

Catedrele/ comisiile metodice evaluează, împreună cu șeful de catedră/ comisie metodică, activitatea fiecărui membru al catedrei/comisiei metodice și propun Consiliului de administrație calificativele anuale ale acestora, în baza unui raport motivat; șeful de catedră sau un membru desemnat de acesta efectuează asistențele la lecțiile personalului didactic, cu precădere la stagiari și la cadrele didactice nou-venite în organizația școlară.

Tot în cadrul organizației școlare, evaluatori pot fi profesorii înșiși, așa cum se precizează în Statutul cadrului didactic, cadrul didactic fiind, de fapt, cel care inițiază procedura de evaluare printr-o autovaluare, iar în ,,contul” autonomiei de care dispune orice instituție de învățământ, evaluatori pot deveni celelalte cadre didactice din școală, elevii și părinții acestora, prin metode și instrumente aprobate de către Consiliul de administrație al școlii respective.

Modalitatea principală prin care se realizează evaluarea personalului didactic din organizațiile școlare o reprezintă fișa de evaluare, fie cea elaborată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca instrument unitar la nivel național, fie, în baza autonomiei organizațiilor școlare, cea elaborată de către membrii organizației respective, sub coordonarea managerului școlar și avizată de către Consiliul de administrație și Catedrele/ Comisiile metodice.

Evaluarea sumativă, cea realizată la sfârșitul anului școlar și instituită prin lege, poate fi completată de evaluarea formativă, de parcurs, aprecierea cantitativă este și trebuie să fie tot mai mult completată de aprecierea calitativă, evaluarea centrată pe obiective și produse poate fi completată cu succes de cea centrată pe efecte sau de cea centrată pe proces, iar evaluarea internă să fie dublată de o evaluare externă, de autoevaluare sau interevaluare. Evaluatorii experimentați și cu o dorință puternică de a folosi evaluarea ca o modalitate de dezvoltare a resurselor umane de care dispune organizația școlară, și nu ca pe o modalitate de control, încep să realizeze evaluarea pe bază de portofoliu. Acesta cuprinde: diferite modele de autoevaluare și de declarații de intenții; modele de interevaluare; interviuri de evaluare; forme de urmărire a interacțiunilor și a comunicării; proiecte și experimente; rapoarte scrise; fișe de apreciere; înregistrări video; ,,artefacte”, rezultate ,,materiale” ale proiectelor.

Alături de aceste metode și instrumente, pot fi utilizate: observarea nemijlocită (directă) a activității profesorului prin asistențele la clasă, la lecții, studierea documentelor școlare întocmite de către cadrul didactic (planificări anuale, semestriale, planuri de lecții, planuri de studiu individual, articole, studii, comunicări, referate și alte materiale eleborate de profesor în scopuri didactice), chestionare, sondaje de opinie, analiza testelor aplicate elevilor și a aprecierilor făcute, inclusiv notele, mediile obținute de către elevi la examene sau la sfârșitul semestrelor/ anului școlar, scale de evaluare.

Concluziile desprinse din activitatea de evaluare trebuie valorificate prin discuții individuale între evaluatori și cel evaluat, cu păstrarea confidențialității aprecierilor; discuții în catedră, însoțite de recomandări; includerea unor cadre didactice în diverse programe de perfecționare științifică/ metodică; propunerea unor cadre didactice pentru recompensare; adoptarea unor măsuri administrative, în conformitate cu Statutul personalului didactic, în cazuri limită, atunci când respectivul cadru didactic nu vrea sau nu poate să-și amelioreze activitatea.

2.3. Evaluarea externă – caracteristici manageriale

De cele mai multe ori, în literatura de specialitate, evaluarea externă este asociată cu funcția managerială de control. Controlul în învățământ se desfășoară, de regulă, sub formă de inspecție. Inspecția școlară, indiferent de forma pe care o îmbracă, este realizată de către inspectori școlari (din cadrul Inspectoratelor Școlare Județene), de către personal de specialitate din cadrul ministerului de resort sau a altor organe centrale. Obiectul evaluării externe (inspecției) este evaluarea potențialului și a capacității de evoluție și dezvoltare a cadrului didactic inspectat; evaluarea comportamentului și evaluarea performanțelor, întreaga activitate didactică realizată în interiorul organizației școlare, în clasă, la lecții, dar și în afara ei, cu referire la activități extracurriculare, extrașcolare și de (auto)perfecționare a cadrelor didactice, inspecția, find în același timp, o modalitate de stimulare a responsabilității în muncă a educatorilor, în perfecționarea instrumentelor de evaluare și autoevaluare a rezultatelor procesului instructiv-educativ, accentul căzând pe orientare și îndrumare.

Inspecția școlară are ca scopuri verificarea sistematică a modului de aplicare a legilor, instrucțiunilor și măsurilor stabilite de organele centrale și locale ale administrației de stat; aprecierea activității managerilor școlari și a cadrelor didactice; furnizarea de date pentru factorii de decizie de la nivel teritorial și central. (Jinga, 2001, p.200).

Un alt autor consideră că scopul inspecției școlare este acela de a menține personalul didactic în actualitatea științifică, tehnologică, pedagogică și culturală; de a promova informația de ultimă oră în domeniul formării socio-profesionale; de a evalua și îndruma cadrele didactice în problematica sistemului și procesului de învățământ. (S. Cristea, 2000, p.185).

Inspecția școlară îmbracă multiple forme, în funcție de finalitățile pe care le urmărește. Inspecția școlară, ca modalitate de evaluare externă, ia forma:

Ø      inspecției de specialitate, cu scop de evaluare a calității activității didactice și/ sau a activității educative:

o       la disciplina de specialitate principală-secundară;

o       la activitatea educativă;

Ø      inspecției speciale (de perfecționare):

o       pentru definitivat, gradul II, gradul I, reciclare;

o       pentru stimularea perfecționării și a cercetării pedagogice;

Ø      inspecției tematice:

o       a activității educative și a muncii diriginților;

o       a orientării școlare și profesionale.

Cu ocazia desfășurării inspecției de specialitate, inspectorul își va putea da seama dacă profesorul își stabilește corect obiectivele de predare-învățare-evaluare, asigură parcurgerea ritmică a programei școlare, acordă spațiul și atenția cuvenite capitolelor (temelor) cu un grad mai mare de dificultate, anticipează utilizarea mijloacelor de învățământ  în cadrul lecțiilor, fiind astfel preocupat de procurarea și/ sau confecționarea lor. Ponderea cea mai mare în inspecția școlară de specialitate o deține însă participarea nemijlocită, directă a inspectorului la activitățile desfășurate de personalul didactic în clase, cabinete, laboratoare, pe loturi școlare, la cercurile pe obiecte, la orele de meditații și consultații, în timpul vizitelor și excursiilor cu caracter didactic. (Jinga, Negreț-Dobridor, 2004, p. 29-30).

Valorificarea constatărilor făcute și a concluziilor desprinse se realizează prin formele cunoscute și  utilizate: analiza lecțiilor cu profesorul inspectat/ evaluat (ocazie cu care i se dă posibilitatea acestuia să-și prezinte opinia - autoevaluare - în legătură cu activitatea desfășurată, comparativ cu intențiile inițiale), discutarea unor probleme cu caracter mai desosebit în cadrul catedrei sau al comisiei metodice, în consiliul profesoral sau de administrație. Problemele care privesc predarea disciplinelor în ansamblu (sub aspectul conținutului metodic și al eficienței) vor fi prezentate și în cadrul cercurilor pedagogice, la schimburile de experiență și în ședințele cu managerii școlari, în acest fel fiind puse în evidență cadrele didactice cu o experiență deosebită în plan metodic și psihopedagogic, adevărați agenți ai schimbării și ai inovării în învățământ.

Un loc aparte în evaluarea externă a activității cadrelor didactice o are inspecția specială (pentru definitivat sau obținerea sa obținerea gradelor II și I), aceasta având și scop de perfecționare a cadrelor didactice. Pentru definitivarea în învățământ și obținerea gradelor didactice II și I, se susțin mai multe probe de verificare a cunoștințelor și ,,măiestriei pedagogice”, toate instituite prin lege (probe scrise și/sau orale la disciplina de specialitate, metodică și pedagogie și elemente de psihologia educației), alături de inspecția specială, care constituie situația ce oferă cele mai bune condiții pentru o apreciere complexă asupra activității cadrului didactic inspectat. Dacă la probele orale și/sau scrise li se verifică candidaților pregătirea de specialitate, metodică și psihopedagogică, inspecția specială urmărește să aprecieze capacitatea candidaților de a pune în practică, la clasă, această pregătire.

În ceea ce privește evaluarea cadrelor didactice prin intermediul inspecției tematice, aceasta are drept obiect de activitate un domeniu sau o latură a procesului instructiv-educativ. Rolul inspectorilor este mai redus în comparație cu cel al managerilor școlari.