INTERVENȚIA PSIHOPEDAGOGICĂ

PE FOND INTELECTUAL PRECAR

Prof.educator Mureșan- Chira Gabriel

CRDEII Cluj- Napoca

Rezumat: Inteligența mediază organizarea formelor superioare de echilibru ale structurii cognitive, medierea propunând în mod particularizat o mobilitate specifică. Deteriorările în funcționarea adaptativă sesizate mai pregnant decât gradul de inteligență scăzut, sunt de regulă simptomele pe care le prezintă indivizii cu dizabilități cognitive.

Cuvinte cheie: Dizabilitate cognitivă, adaptare la mediu, individualizarea educației, particularitatea arhitecturii cognitive.

Încercările mediului științific de a explica rămânerile în urmă în înțelegerea matematicii, s- au soldat cu expunerea pe eșafodajul etiologic a câtorva teorii determinate pe criterii analitico- descriptive, logice, psihodiagnosticând mai detaliat și interpretând statistic anumite corelații, indicatori și alte date medicale, din care ar rezuma această realitate a rămânerii în urmă. Modalitatea privind funcționarea și implicit structurarea limbajului, particularitățile intrinseci în funcționalitatea arhitecturii cognitive, prezența anumitor carențe morfo- funcționale și anatomice privind activizarea ariilor cerebrale asociate- dar nu neapărat unor tulburări anxioase, adaugă explicitări acestei fenomenologii de un caracter foarte complex, ce tinde spre un specific investigativ în general de ansamblu și uneori selectând importanța anumitor secțiuni capabile la detalieri pe subcategorii investigative. Unul dintre cei mai importanți factori care delimitează, particularizează și propune un alt tip de abordare, este prezența funcționării intelectuale semnificativ submedie, adică sunt sesizate anumite restricții mai mult sau mai puțin semnificative în cel puțin două din următoarele domenii de aptitudini după cum urmează: comunicare, autoângrijire, aptitudini sociale interpersonale, aptitudini școlare funcționale, viață de familie, autoconducere, uz de resursele comunității, ocupație, timp liber, sănătate și securitate, completate de alte criterii ce țin de vârsta de debut a acestor indicatori. Din acest punct de vedere retardul/ carența/ dizabilitatea pe acest palier este recunoscută prin intermediul diverselor procese funcționale psihosociale, medicale, psihopatologice, inclusiv educaționale, instructive și de formare.

Revenind la cauzalitatea și implicit la caracteristicile rămânerilor în urmă, acestea sunt ușor de remarcat, marea majoritate a studiilor în domeniul cercetării funcționalității cognitive evidențiind cauza constructivă a arhitecturii cognitive particularizate. Funcționarea intelectuală submedie implică modificarea parametrilor în ceea ce privește intervenția psihopedagogică, implicit socială, familială, medicală și instructiv- educativă ori de formare. Inteligența nu constituie o structură în ansamblul sistemului ci, numai o funcție fundamentală de mediere, în acest sens se poate spune că aceasta poate genera anumite limite în intervenție și poate fii definită prin coeficient de inteligență QI (Vm/Vc* 100) adica vârsta mintală, supra vârsta cronologică, înmulțit cu 100 unde, evaluată prin unul sau mai multe teste de inteligență standardizate administrate individual, indică o discrepanță între cele doua componente adică, vârsta cronologică și vârsta mintala, o ramânere în urmă, o tulburare de sistem unde afectarea intelectului ocupă un loc central. Inteligența mediază așadar echilibrul sistemului, lipsa acestui echilibru generând dizabilități, destructurări de sistem arhitectural cognitiv. Inteligența mediază organizarea formelor superioare de echilibru ale structurii cognitive, medierea propunând în mod particularizat o mobilitate specifică. Deteriorările în funcționarea adaptativă sesizate mai pregnant decât gradul de inteligență scăzut, sunt de regulă simptomele pe care le prezintă indivizii cu dizabilități cognitive. Funcționarea adaptativă se referă la cât de eficient fac față indivizii exigențelor comune ale vieții cât și la, cât de bine satistac ei standardele de independență personală expectate de la cineva din grupul de etate corespunzătoare fondului socio- cultural și condiția comunității lor, cu alte cuvinte se studiază acest raport care se creează între factorii anterior amintiți. (DSM-IV-Tr, 2003).

Observăm astfel că, dizabilitățile cognitive nu constau doar în tulburarea inteligenței, ci a întregii personalități, nivelul scăzut al inteligenței fiind doar un simptom al dezvoltării psihice generale. (Zazzo, 1960, 1969, 1973, Busemann, 1965, Vlasova& Pevzner, 1975 apud Druțu, 2005).

Astfel, din acest tablou complex psihologic și psihodiagnostic rezultă anumite manifestări relevate de binomul intelect-adaptare ce implică indisolubil aspecte ale vieții psihosociale și implicit școlar-educaționale. Educația, motivația, exploatarea conjuncturilor sociale, profesia, condițiile medicale, autonomia personală, abilitățile para-profesionale, concură la accepțiunea unanim acceptată că, aceste persoane solicită particularizarea unor condiții rezumative integrate celor mai sus amintite. Fondul sociocultural, abilitățile, nevoile determinate de condiții medicale, adaptarea la mediu, solicită includerea acestor persoane în anumite nevoi speciale, nicidecum în sens segregaționist ci, mai degrabă în sens integraționist- inclusiv de cooperare și colaborare cu ceilalți membrii ai societății dar și cu mediul intrinsec, de autopercepție corectă. Prezența acestor dizabilități transferate inclusiv mediului școlar, aduc în discuție un aspect important și anume acela de unde începe integrarea și cum? Cât durează? Ce promovează și ce compensează? Deci, întrebări fundamentale prezidate de apariția altora noi pe fondul unei dezvoltări permanente a societății contemporane care, trebuie să acorde din ce în ce mai multă atenție tuturor membrilor societății. Este important de subliniat faptul că este foarte posibil ,,ca problemele de adaptare să se amelioreze prin eforturile remediatoare mai mult decât QI cognitiv, care tinde să rămână un atribut mai stabil,,(cit în DSM-IV-Tr, p.49, 2003).

Bibliografie:

1. Constantin, Păunescu., Deficiența mintală și procesul învățării, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

2. Ioan, Druțu., Psihopedagogia deficienților mintali, Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj- Napoca, 1995.

3. Ioan, Druțu., Ionescu, G., Psihopedagogia deficienților mintali, în I., Radu( coord.), Psihologie educației și dezvoltării, Editura Academiei București, 1983.

4. Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale. Ediția a patra revizuită, DSM-IV-Tr, Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București, 2003