JOCUL DIDACTIC –

METODĂ IDEALĂ DE ACTIVIZARE A ÎNVĂŢĂRII

Prof. înv. primar: DOBREA MONICA

Şcoala Gimnazială „Emil Racoviţă” Oneşti, jud. Bacău

„Copilul este o fiinţă a cărui trebuinţă principală este jocul, … această trebuinţă spre joc este ceva esenţial naturii sale. Trebuinţa de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să îmbrăcăm şcoala cu viaţă, să procurăm şcolarului acele mobiluri de acţiune care se consideră de negăsit în sala de clasă.” (Eduard Claparede)

Şcoala, ca factor activ al progresului, utilizează cele mai diverse şi mai eficiente modalităţi care să asigure şi să stimuleze creşterea ritmului de asimilare a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, în raport cu evoluţia şi exigenţele contemporane.

Metodele, procedeele şi mijloacele didactice reprezintă elementele componente ale oricărui demers metodologic, integrate într-o structură unitară de acţiune, semnificativă pentru activitatea de predare-învăţare-evaluare.

Metodele didactice reprezintă „ansamblul procedeelor de executare a operaţiilor implicate în activitatea învăţării, într-un flux continuu de acţiuni în vederea atingerii obiectivelor propuse.”(Ioan Cerghit)

Metodele de învăţământ (metha=către, odos=cale) sunt căile folosite în şcoală de către profesori în a-i sprijini pe elevi să descopere provocările vieţii. Ele sunt, în acelaşi timp, mijloace prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a acţiona asupra acestor provocări, de a folosi roadele cunoaşterii, transformând exerciţiul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea.

Pe lângă metodele clasice, care se impun în continuare ca fiind indispensabile în procesul de predare-învăţare-evaluare, se promovează tot mai mult metodele activ-participative, metode care îi determină pe elevi să coopereze, dezvoltându-şi astfel capacitatea de a comunica, de a asculta opiniile celorlalţi, de a reflecta împreună cu ceilalţi la soluţionarea situaţiilor-problemă. Cooperând se creează oportunitatea utilizării învăţării reciproce, un tip de învăţare prin care copiii învaţă de la unul la altul, prin împărtăşirea experienţelor, uneori cu mai multă eficienţă decât de la profesor.

Metodele de activizare îi ajută pe elevi să înveţe cu plăcere, fiindcă ei sunt implicaţi, în mod direct, activ în procesul de învăţare, declanşează interes faţă de activitatea desfăşurată, îi încurajează pe cei timizi spre a fi mai încrezători în forţele proprii.

În demersul didactic, profesorul trebuie să ţină seama de integrarea metodelor activ-participative combinate cu metodele specifice de predare-învăţare-evaluare şi să acorde o foarte mare importanţă mijloacelor de învăţare moderne şi atractive. Fişele de lucru, testele de evaluare, materialele PowerPoint, calitatea auxiliarelor folosite, jocurile didactice stimulează randamentul şcolar al elevilor.

În clasele primare, datorită faptului că elevii sunt la o vârstă mică, demersul didactic poate „îmbrăca” un aspect ludic, prin care activităţile să fie mai plăcute şi cunoştinţele mai uşor de înţeles.

Dintre metodele didactice în care predomină acţiunea didactică operaţională, care stimulează participarea directă a şcolarilor la activitate în ipostaze şi roluri multiple, adaptabile formativ la specificul fiecărei trepte de vârstă şi discipline de învăţământ, amintim metoda jocului didactic.

Jocul didactic reprezintă „o acţiune care valorifică la nivelul instrucţiei finalităţile adaptative de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în anumite momente ale evoluţiei sale ontogenetice, în special.”(Sorin Cristea)

Această metodă dinamizează activitatea didactică prin intermediul motivaţiei ludice, subordonată scopurilor activităţii de predare-învăţare-evaluare, într-o perspectivă cu un puternic caracter formativ.

Jocul didactic este creat de profesor, este orientat şi subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative. Proiectarea jocului didactic presupune proiectarea elementelor structural, în care se includ: scopul didactic, sarcina didactică şi conţinutul ludic.

Scopus didactic al jocului, dat de finalitatea instructiv-educativă şi formativă vizată. El trebuie astfel formulat încât să facă referire nemijlocită la obiectivele specifice ariei de conținut în care se înscrie conținutul jocului. Formularea scopului trebuie să fie clară, precisă, astfel încât să oglindească problemele specifice impuse în realizarea jocului pentru a asigura organizarea şi desfăşurarea corectă a activității.

Sarcina didactică a jocului repezintă problema de gândire şi/sau de acțiune pusă în fața elevului.

Conținutul jocului este alcătuit din ansamblul cunoştințelor şi capacităților obținute în diferite activități instructiv-formative, care sunt activate în funcție de sarcina jocului ce presupune reactualizarea, completarea, aplicarea lor în practică.

În proiectarea jocului didactic, trebuie să se formuleze explicit regulile jocului şi elementele de joc, astfel încât ele să fie aplicabile pe perioada derulării întregului joc şi pentru toți participanții, pentru a se menține caracterul ludic şi disciplina în clasă.

În finalul jocului cadrul didactic trebuie să sublinieze că toţi copiii sunt câştigători, dar pe primul loc se află aceia care au rezolvat cel mai bine cerinţele date. Orice recompensă, cât de neînsemnată, pentru adulţi, este pentru şcolari un motiv de mândrie, constituind în acelaşi timp o modalitate prin care se dezvoltă motivaţia pentru învăţare. Copiii vor dori să înveţe mai bine, să cunoască mai multe despre temele propuse pentru a fi recompensaţi, felicitaţi în faţa clasei. Prin urmare, motivaţia pentru învăţare se dezvoltă de la cele mai mici vârste, mai întâi prin aprecierile verbale asupra activităţii la clasă, apoi prin întreceri, jocuri, concursuri, toate acestea organizate cu scopul de a verifica capacităţi şi comportamente dobândite pe parcursul procesului educativ.

Pentru reuşita jocului didactic, profesorul are în vedere următoarele cerinţe de bază:

• pregătirea jocului didactic;

• organizarea judicioasă a acestuia;

• respectarea momentelor jocului didactic;

• ritmul şi strategia conducerii lui;

• stimularea elevilor în vederea participării active la joc;

• asigurarea unei atmosfere prielnice de joc;

• varietatea elementelor de joc (complicarea jocului, introducerea altor variante, etc.)

• EXEMPLU:

  Jocul didactic: „Să schimbăm povestea „Punguţa cu doi bani”, de Ion Creangă”

  Clasa Pregătitoare

  Disciplina: Matematică şi explorarea mediului

  Unitatea tematică: În lumea poveştilor

  Subiectul lecţiei: Numeraţia 0 – 31

  Momentul aplicării în lecţie: pe tot parcursul lecţiei

  Scopul jocului:consolidarea cunoştinţelor asimilate de elevi în ceea ce priveşte numeraţia 0-31

  Sarcina didactică: citirea, scrierea, ordonarea, compararea, descompunerea, compararea şi formarea numerelor naturale le la 0 la 31

  Mijloace de învăţare: planşe care reprezintă curţile personajelor din poveste, jetoane cu păsări şi animale domestice, fişe de lucru şi de evaluare

  Elemente de joc: întrecerea individuală, recompensa

  Regulile jocului: Se stabilesc trei echipe care se vor întrece între ele pentru a ajuta personajele

  din poveste să se îmbogăţească, rezolvând exerciţiile propuse în fişele de lucru.

  Recompensa: dacă un elev răspunde corect, va primi un jeton şi îl va aşeza în curtea destinată echipei sale (curtea babei, curtea moşneagului şi curtea boierului). Dacă elevul greşeşte, următoarea echipă are dreptul să răspundă şi să câştige posibilitatea de a-şi îmbogăţi curtea cu o pasăre sau cu un animal. Va câştiga echipa care a adunat cele mai multe animale domestice.

  Avantajele metodei jocului didactic:

- stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de responsabilitatea ce şi-o asumă;

- exersează capacităţile de analiză şi de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit, stimulând iniţiativa tuturor elevilor implicaţi în sarcină;

- asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate contexte şi situaţii;

- asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară a cunoştinţelor asimilate în sistemul noţional, devenind asfel operaţionale;

- unele dintre ele, cum ar fi portofoliul, oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii elevului pe o perioadă mai lungă de timp, depăşind neajunsurile altor metode tradiţionale de evaluare cu caracter de sondaj şi materie şi între elevi;

- asigură un demers interactiv al actului de predare-învăţare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi stimulând potenţialul creativ şi originalitatea acestuia;

- descurajează practicile de speculare sau de învăţare doar pentru calificativ.

Adevăratul educator nu se limitează numai la pregătirea jocului, lăsându-l ulterior să se desfăşoare la voia întâmplării. Dacă un profesor le aruncă o minge copiilor îndemnându-i să se joace şi se retrage apoi pentru a citi ziarul, nu va reuşi să valorifice resursele educative ale jocului. O influenţă multilaterală exercită numai jocul organizat, pe care cadrul didactic îl urmăreşte atent, uneori participând în mod direct. Jocul este un divertisment numai pentru copii, profesorul trebuie să-l trateze, însă, ca pe o activitate plină de răspundere.

Bibliografie:

Dumitriu Constanţa, „Psihopedagogia jocului”, Editura Alma Mater”, Bacău, 2011;

Aprodu Diana, Hussar Elena , „Şcoala incluzivă-şcoala europeană”, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2007;