ACTUL FOLCLORIC – ÎN INTERPRETAREA SEMIOTICĂ

Prof. Bentz Teodora

Col. Nat. “Al. I. Cuza “, Focşani

A doua jumătate a secolului al XX-lea a produs exemple strălucite de construcţii teoretice dedicate sistemului limbii, ca sistem static (cf. Hjelmslev[1]) sau ca unul generativ (cf Chomsky[2]). Deşi au existat numeroase discuţii publicistice, eseuri sau volume dedicate folcloristicii, punând în dezbatere diverse opinii asupra naturii, funcţiilor şi direcţiilor folclorului, deşi studii lingvistice prestigioase se ocupă de aspecte ale limbajului folclorului literar, fie din punctul de vedere al limbii, fie din acela al particularităţilor de stil, fie, în fine, vizând reliefarea unor trăsături stilistice funcţionale, ne propunem să realizăm încă un studiu consacrat textului folcloric ca limbaj (sistem de semne).

Ca semne, faptele de cultură populară nu au numai referenţi în realitatea brută, ci, mai cu seamă, referenţi pe plan mintal, în modul oamenilor de a gândi lumea. Elaborate mintal, ele au fost create pentru a servi ca mediatori între ființa umanăşi natură, pentru a-l ajuta pe om în sensul teoriilor lui Claude Lévi-Strauss[3], în acţiunile sale de a transforma natura în cultură. Aşadar, orice fapt de cultură tradiţională este un act de comunicare, un mesaj care presupune un act de codare şi un act de decodare în virtutea unui cod deopotrivă cunoscut de emiţători şi de receptori. Mesajul nu se construieşte doar la nivel verbal, ci prin folosirea conexă şi a altor limbaje (muzical, coregrafic, gestic, mimic, chiar specializate, cum este cel al miturilor, riturilor, ceremonialelor, obiceiurilor, modurilor de comportare). Atunci când faptul folcloric foloseşte limba dincolo de comunicarea curentă prin limbă, textul lingvistic se înscrie într-un sistem propriu de semne, sistem semantic secundar faşă de sistemul limbii, iar mesajul devine, evident, un sistem de semne.

Rolul interpretului unei opere folclorice nu poate fi identificat nici cu rolul cititorului unei opere literare, nici cu rolul autorului. Din punctul de vedere al interpretului unei creaţii folclorice, aceste opere constituie un fapt de limbă (langue), deci extra-personal, un fapt care există independent de interpret, cu toate că permite deformări, precum şi introducerea unui material artistic nou şi actual. Pentru performer, opera literară, implicit creaţia populară, este un fapt de vorbire (parole).

Actul de cultură tradiţională este semnul unui conţinut, are o semnificaţie proprie, care poate fi descifrată prin analiză structurală şi raportări semiotice, are rosturi determinate, funcţii proprii. Mihai Pop merge mai departe în formularea acestui demers analitic, referindu-se la sincretismul de limbaje, planuri contextuale, polifuncţionalitatea. Această din urmă trăsătură conferă actului de cultură tradiţională polivalenţă, îi explică ambiguitatea şi îi asigură durabilitatea în timp şi larga difuziune teritorială. În descifrarea textului ca semn, deci în investigarea semnificaţiei lui, a sensului, trebuie să se ţină seama de planul pe care a fost încifrat, de contextul actului de emisie şi de planul pe care a fost receptat, de contextul actului de receptare. Aceasta, fiindcă ambiguitatea face posibil ca un mesaj codat cu o anumită intenţie, într-un anumit sens, să poată fi decodat cu altă intenţie, în alt sens – subliniază Mihai Pop[4].

Planurile contextuale pe care se realizează sau există un fapt tradiţional pot fi multe şi concomitente, dar, în cazul unei concomitenţe între mai multe planuri există, de obicei, o ierarhie a importanţei. Se observă planuri dominante şi planuri subiacente, primele manifestându-se vizibil, iar celelalte având o existenţă discretă, o stare de latenţă. Întrucât planurile pe care se realizează textele populare determină funcţiile lor, etnologii vorbesc de funcţii dominante şi de funcţii subiacente, de funcţii manifeste şi de funcţii discrete. Schimbarea planurilor determină întotdeauna schimbări în ierarhia funcţiilor, mutaţii funcţionale. Grupurile etnografice şi geografice determină apariţia unui anumit repertoriu folcloric. De asemenea, diferenţieri se nasc şi din cauza raportării la sex, vârstă, profesie, limbaj profesional, ruptura sau identitate între producător sau consumator (ca în cazul proverbelor, zicătorilor, anecdotelor, strigăturilor . . .). Să luăm, ca exemplu concret, funcţia trăistuţei purtate de bărbaţi în Ţara Ouaşului: pe de o parte utilitară, dar şi estetică, fiindcă trăistuţa poate fi considerată o emblemă a fiecărui sat şi un obiect de podoabă. Mutată din mediul rural în mediul urban, funcţia trăistuţei se schimbă, devenind doar un element de decor interior. Mutaţiile funcţionale dau actelor, mesajelor de cultură populară, mobilitate. Ele se efectuează la nivelul grupurilor sociale, deci al realităţilor socializate, printr-un act de opţiune determinat de context şi, în ultimă instanţă, de condiţiile socio-economice, de poziţia ideologică a grupului, de schimbările care intervin în această poziţie.

Aşadar, textul folcloric poate funcţiona ca un semn: în calitate de imagine (comentativă şi interpretativă, modelatoare şi deformatoare), el devine, indirect şi inevitabil, şi semn al universului reprezentat în textul - obiect. În funcţie de canalul utilizat pentru emisie – recepţie, semnul folcloric este vizual, auditiv, tactil. În cazul în care adoptăm definirea folclorului ca limbaj unic sincretic, semnul folcloric se defineşte ca semn cu emisie – recepţie multiplă şi conotată. De altfel, în afara semnelor elaborate, stabile, folclorul manipulează şi semne obiectuale neelaborate, ad-hoc, cu a r fi banul, nucile, ghemul de lână sau usturoiul mortului, batista mirelui, struţul de pe clopul feciorului, cămaşa soacrei, sorcova, pluguşorul, capra, măştile, colacii etc. Semnul folcloric se edifică pe decroşajul registru natural – registru cvasinatural prin consens elementar de grup, aşa cum preciza şi Sanda Galopenţia – Eretescu[5].

Sintagma creaţie colectivă anonimă din definiţia tradiţională a folclorului pare a avea implicaţii semiotice, a căror explicitare nu e lipsită de interes. Emisia comunicării folclorice este asigurată, în mod necesar, de mai mulţi emiţători. Este utilă distincţia dintre emiţătorul de fapt, nemijlocit, imediat de suprafaţă (uneori numit interpret) şi emiţătorul ocult, implicit, de adâncime (numit creator). Emiţătorul de suprafaţă poate fi un individ izolat şi nu la el se referă definiţia tradiţională. Emiţătorul de adâncime este un grup şi include , alături de emiţătorul imediat şiragul amorf al strămoşilor. Deci, la nivelul structurii de adâncime, emisia comunicării folclorice este asigurată, în mod necesar, de un grup infinit de emiţători prezenţi şi absenţi, de o colectivitate anonimă. Prin urmare, mesajul folcloric nu este (fiind anonim) un simptom al personalităţii emiţătorilor. Prin introducerea distincţiilor emiţător de suprafaţă – emiţător de adâncime, subgrup emiţător prezent - subgrup emiţător absent, se dovedeşte că mesajul folcloric nu poate să fie un simptom al personalităţilor incluse în subgrupul emiţător infinit al absenţilor. Mesajul folcloric este, în schimb, un simptom al personalităţilor incluse în subgrupul finit al emiţătorilor de suprafaţă. Selecţia de către emiţătorul de suprafaţă a piesei folclorice, alterarea acesteia îi demască gusturile, preferinţele, docilitatea în raport cu cerinţele subgrupului prezent. Receptarea de către un receptor distinct, unic sau de către o colectivitate este irelevantă pentru stabilirea caracterului specific al comunicării folclorice. Grupul receptor ar putea fi conceput ca incluzând, alături de receptorul de fapt, subgrupul virtual al urmaşilor.

Aşadar, folclorul ar fi, în acest caz, o tranzacţie de tip comunicare între două grupuri absente: absenţii ascendenţi şi absenţii descendenţi, ai căror reprezentanţi semiotici sunt interpretul (interpreţii), respectiv spectatorul (spectatorii). Restrângând analiza la sfera partenerilor comunicării folclorice, rezultă că deosebirea dintre tradiţia cultă şi tradiţia folclorică s-ar mărgini la caracterul de individ singular al emiţătorului în raport cu caracterul de grup infinit al emiţătorului folcloric. Din această perspectivă, faptele de cultură negramaticalizată sunt acte de comunicare – schimburi de informaţii, de bunuri, de membri ai grupurilor sociale, de servicii – între ascendenţi şi descendenţi, care au ca delegaţi semiotici, interpreţi reali, care emit şi receptează mesajele. Tradiţia, ca al doilea denominator al culturii, alături de termenul popular, se perpetuează prin comunicarea neîntreruptă între grupe infinite de emiţători şi receptori, atunci când este vorba de cultura negramaticalizată.