Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

E un pod pe Drina Ivo Andric
Scris de mihaiela lazar   
Sâmbătă, 08 Martie 2014 11:44

E UN POD PE DRINA… - IVO ANDRIC

 

 

Prundeanu Ciprian, Profesor Limba Engleză

Liceul Teoretic „Grigore Moisil”  Timişoara

 

Rezumat: Studiul „E un pod pe Drina…- Ivo Andric” se doreşte în primul rând un efort recuperator al unuia dintre cei mai pe nedrept uitaţi autori ai spaţiului fostei Iugoslavii. Tradus extensiv în perioadă comunistă, autor de renume internaţional, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1961, Ivo Andric nu a mai fost publicat în România după 1990. Studiul este axat pe o analiză a celui mai cunoscut roman al autorului, E un pod pe Drina, roman care reuneşte temele cele mai importante ale autorului.  

Cuvinte cheie: Ivo Andric, Drina, interculturalitate

 

 

 „Viaţa e o minunăţie de neînţeles, fiindcă se macină şi se subţiază fără încetare şi totuşi dăinuie şi rămâne tare «ca podul de pe Drina»” (pag. 115)

 

Introducere

Volumul Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate coordonat de Romaniţa Constantinesu se centrează pe una din temele din ce în ce mai importante ale modernităţii – graniţa, frontiera, temă aflată însă mereu în discuţie în spaţiul balcanic. Citându-l pe Foucault, autoarea se plasează în descendenţa acestuia acceptând identificarea modernităţii cu o epocă a spaţiului, înlocuind o mai veche epistemă obsedată de timp. Una dintre primele definiri ale frontierei din respectivul volum se face tot în termeni foucaultieni – graniţa fiind un „heterotop“ (alături de cimitir, grădină, scena de teatrul, cinematograf, cazarmă, închisoare etc) – „locuri în care se juxtapun lumi aparent incompatibile, locuri cu aură legendară şi realitate inconturnabilă totodată”[1]. Deşi podul nu se află printre heterotopurile propuse de către Foucault, lectura cărţii lui Andric ne relevă că podul de peste Drina este în fapt un astfel de loc, un punct de întâlnire şi de sinteză al unor lumi incompatibile.

 

Podul Drinei

Scriitor sârb prin naţionalitate, cântăreţ însă al Bosniei natale, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, Ivo Andrić realizează prin romanul său E un pod pe Drina... o frescă realistă, autentică, a unui mic orăşel bosniac de pe râul Drina, Vişegrad. Istoria orăşelului şi a locuitorilor săi, impactul schimbărilor majore produse de conflictele europene asupra populaţiei vişegrădene, sunt prezentate de-a lungul a aproape a aproape patru secole – de la începerea construcţiei podului, element simbol al oraşului (de altfel acest pod este în timpurile noastre monument UNESCO, numeroşi turişti alegând să viziteze Vişegradul doar pentru a păşi pe acest pod, de renume mondial în urma scrierii lui Andrić) în 1566, de către un alt fiu al Bosniei – turcitul Mehmet Paşa Sokolovici, până la bombardarea şi distrugerea parţială a podului în 1914. Podul devine astfel elementul cel mai important al romanului lui Andrić atât din punct de vedere narativ – construirea şi distrugerea acestuia fiind reperele simetrice ale romanului, între care se desfăşoară istoria seculară a oraşului, podul fiind de asemenea martorul mut şi omniprezent al tuturor evenimentelor înregistrate în acest interval, cât şi la un nivel simbolic – reprezentând durata în timp, statornicia, supravieţuirea paşnică a unui mod de viaţă în ciuda invaziei agresive a istoriei în destinul unei comunităţi. Există pe de altă parte şi indicii în favoarea unei alte interpretări – podul este construit de turci în propriul folos, nu pentru binele comunităţii, iar scopul său practic scade de-a lungul veacurilor marcând practic retragerea turcilor din spaţiul european. Pe de altă parte toate luptele purtate de sârbi pentru afirmarea propriei independenţe deşi nu implică în mod direct Vişegradul, poate doar prin afluenţa temporară de refugiaţi turci veniţi din zonele recucerite de sârbi sau preluate de austrieci, sunt resimţite în oraş prin instalarea de santinele sau de turnuri pe podul de peste Drina. Podul devine astfel locul de supraveghere, marca autorităţii exterioare, a agresorului în oraş. Acelaşi monument este şi locul unde se vor afişa proclamaţiile Împăratului de la Viena, marcând trecerea ţării din mâinile unei stăpâniri în mâinile alteia. Bombardarea podului din 1914 deşi făcută de austriecii în retragere poate fi văzută şi ca o mult aşteptată eliberare a poporului sârb de oricare jug extern, al cărui simbol este şi podul.

 Deşi în carte nu acesta este sensul primar al podului este interesant că peste timp acelaşi spaţiu geografic va da un pod similar a cărui funcţie principală este tocmai aceasta – de a despărţi, de a fi marca a autorităţii şi barieră între oameni nu mijloc de apropiere.  În volumul coordonat de Romaniţa Constantinescu Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate, textul lui George Surugiu propune de asemenea un pod ca obiect principal al studiului. În acest caz podul de peste Ibar, în oraşul kosovar Mitriovica,  este cel care devine graniţă, zona de clivaj între două grupuri etnice care coabitaseră paşnic vreme de secole. Graniţa deveni aici, ca de atâtea ori în secolul XX, simbol al ideologiei care triumfă în dauna omenescului. Dacă cartea lui Andrić propune un model cvasi utopic al coabitării interetnice (lucru regretabil întrucât la doar câteva sute de kilometri, în Banat, la Timişoara, utopia multi etnicităţii este realitate confirmată) studiul lui Surugiu demonstrează fără putinţă de tăgadă falimentul proiectul iugoslav. Fărmiţată în numeroase state, şi aflată într-un continuu proces de fărmiţare, Yugoslavia construită în jurul poporului sârb se destramă fără putinţă de refacere. Sârbii şi albanezii din Mitrovica sunt în aparenţă separaţi de un pod – în realitate distanţă dintre ei este una mult mai mare şi în creştere. 

Timpul avea răbdare cu personajele lui Marin Preda la începutul romanului Moromeţii. Acest lucru se schimbă însă odată cu venirea Celui de-al doilea Război Mondial când viaţa liniştită a locuitorilor din Câmpia Dunării nu mai poate funcţiona în parametrii de până atunci şi tragedia universală se infiltrează pe neaşteptate în destinele individuale ale protagoniştilor. Concepţia despre timp a lui Andrić este similară cu cea a lui Preda – avem la scriitorul sârb de a face cu un timp extrem de răbdător cu locuitorii Vişegradului. Dacă în Siliştea Gumeşti poiana lui Iocan este anihilată de schimbările politice, kapia de pe podul construit de Mehmet Paşa Sokolovici, agora micului oraş, pare atemporală, ieşită din istorie, brutalitatea nepărând să tulbure tihna orientală a vişegrădenilor. Concepţia politică locală pare a fi aceea a rezistenţei la schimbare. Evenimentele politice înregistrate de-a lungul secolelor, fie că este vorba de retragerea turcească de la sfârşitul secolului XVII, răscoala lui Karageorge (1804 – 1813), crearea statului sârb la 1830, războiul de la 1877-1878 sau cel mare început la 1914 rămân evenimente exterioare, reflectate de discuţiile de pe kapia, dar privite ca lucruri neînsemnate, trecătoare. Filozofia kapiei, a siestei balcanice, este în contradicţie făţişă cu nebuloasa istoriei:

 

„bănuiesc pe undeva, prin lume, o altă viaţă, felurită de-a lor, o viaţă de înălţări şi de prăbuşiri adânci, în care măreţia se amestecă cu tragicul, în contrast cu existenţa lor vegetativă, existenţa asta calmă şi monotonă, de pe kapia.” (pag. 277)

 

Încercând mereu să uite un trecut scăldat în războaie şi evitând mereu să privească spre un viitor nesigur, vişegrădenii trăiesc în prezent încercând în felul lor un hedonism existenţial, o asumare deplină a actualului şi a responsabilităţii acestuia:   

 

 „Astfel îşi petrecură noaptea şi totodată viaţa, făcută din primejdii şi chinuri, dar luminoasă, neclintită şi dreaptă. Împinşi de străvechi instincte moştenite, ei o rupeau în bucăţi, o împărţeau în impresii de-o clipă, în cerinţe imediate pierzându-se mereu în ele. Doar aşa, trăind fiecare clipă în parte, fără să privească nici înainte, nici înapoi, puteau să îndure o asemenea viaţă şi să se poată păstra pentru zile mai bune.”  (pag. 403)

 

Din acest punct de vedere acest topos balcanic aduce mai degrabă cu acel Macondo mitic din Veacul de singurătate al columbianului Marquez, spaţiu insular în faţa prefacerilor exterioare. Există desigur un moment simbolic în roman – distrugerea podului de către austrieci în timpul primului război mondial, marcând astfel disoluţia păcii intraconfesionale şi intraetnice existentă până atunci, si consemnând intrarea în timpul prigonirii etnice din Bosnia, flagel existent din păcate şi în ziua de azi. Momentul este analog cu o altă realizare prediană – tăierea salcâmului de către Ilie Moromete. Podul de peste Drina este, asemenea salcâmului moromeţian, un veritabil axis mundi, o garanţie peste timp a stabilităţii, a unui status quo funcţional, o lume care funcţionează în ciuda tuturor ideologiilor exterioare, a macro – frământărilor europene. Coordonata mitică nu este însă una din mizele cărţii legendele prezentate iniţial de autor, credinţele populare, fiind cu rapiditate scoase din orizontul misterului. Legenda întemeierii – cu acea zână a apelor care dărâmă noaptea ceea ce meşterii construiesc în timpul zilei se dovedeşte a fi doar un sabotaj din partea haiducilor sârbi. Este adevărat că populaţia pierde din vedere adevărul istoric, respectat de autor, închipuindu-şi sabotorul, un ţăran mic de stat, negricios la faţă şi adus de spat ca fiind „un voinic între voinici, nici flinta şi nici spada nu-l puteau doborî.” Realismul naraţiunii intervine din nou miticul erou sârb suferind o moarte îngrozitoare, tras în ţeapă de turci. Un aspect interesant în evoluţia mitologiei locale este separarea comunităţii în funcţie de religie. Dacă acest Radoslav devine un erou pentru sârbi, copiii turci vorbesc de un şeic Turkania, protector al podului. Din orice construcţie nu putea lipsi istoria unei zidiri pentru a împiedica dărâmarea petrecută peste noapte. Dar iarăşi realismul lui Andrić intervine, legendarii gemeni Stoia şi Ostoia dovedindu-se a fi gemenii născuţi morţii ai unei femei mute şi încete la minte, îngropaţi de vecini în apropierea casei şi pe care femeia îi credea îngropaţi în pod iar arapul bănuit a locui în stâlpul central un ucenic de culoare al meşterului care construise podul, ucenic zdrobit de un bloc de piatră în timpul construcţiei.

Spaţiu prin excelenţă european Vişegradul ilustrează acel ideal atât de des invocat în vremuri recente al unităţii în diversitate. Deşi în timpul ocupaţiei turceşti, este evident că turcii sunt membrii clasei dominante comunitatea funcţionează în parametrii unei reale înţelegeri între membrii diferitelor religii şi etnii existente. Turcii, sârbii şi evreii coexistă, împart acelaşi spaţiu vital, dacă nu într-o perfectă armonie, măcar într-o înţelegere reciprocă. Adversarii nu sunt ceilalţi locuitori ai oraşului ci stihiile, revărsările de ape ale Drinei care în câteva zile pot nimici munca de o viaţă a unei întregi generaţii de vişegrădeni. Această înţelegere a adevăratelor greutăţi ale vieţii, izvorâte nu din lupta cu celălalt, ci din lupta contra naturii, este cheia coeziunii sociale a micului orăşel. Nefericirile trăite împreună, nenorocirea împărtăşită, sunt factori care apropie mai mult decât orice diferenţă invocată de mai marii vremii:

 

„O revărsare din asta aruncă orăşelul cu câţiva ani înapoi. Şi generaţia din vremea ei îşi petrecea restul zilelor cârpind pagubele şi îndreptând nenorocirile pe care le-a lăsat în urmă «revărsarea cea mare»” (pag. 106)

 

De altfel, momentul inundaţiilor marchează un adevărat moment de contopire, de anulare a oricăror diferenţe anterioare. Rămaşi fără adăpost, fără avere, turci, evrei şi ortodoxi stau sub acelaşi adăpost povestind despre vremurile trecute pentru a-şi face curaj, pentru a încerca să ignore dramatismul prezentului. Această putere a logosului este de altfel una din caracteristicile vişegrădenilor. Descrişi, similar unei anecdote spuse odinioară despre oamenii de la munte de câtre personajul lui Sadoveanu, Nechifor Lipan, ca fiind iubitori de distracţie, femei şi băutură, vişegrădenii mai sunt caracterizaţi şi prin această utilizare a logosului ca formă de apărare. Fie că este vorba despre inundaţii, revolte, răscoale sau războaie locuitorii oraşului discută, povestesc, invocă trecutul şi momente când greutăţile fuseseră depăşite cu succes:

 

„Sunt de faţă turci, creştini şi evrei, amestecaţi laolaltă. Puterea stihiei şi povara nenorocirii obşteşti i-au apropiat pe toţi şi au aruncat o punte peste prăpastia care desparte o credinţă de alta.” (pag. 109)

 

Desigur că secolele de existenţă comună au permis formarea unui adevărat modus vivendi între turcii, sârbii şi evreii Vişegradului. Apropiaţi de nenorocirile trăite împreună, de obişnuinţă şi până la urmă de o mentalitate locală nediferenţiată, vişegrădenii nu mai resimt alteritatea celuilat ca fiind ameninţătoare. Pe de altă parte, momentul înfrângerii turceşti şi retragerea gradată a acestora din spaţiul Peninsulei Balcanice aduce după sine un număr de schimbări precum şi o nouă specie de oameni, nemaiîntâlnită până atunci de locuitorii acestui colţ de lume – central-europenii. Neîncrederea iniţială, resimţită în faţa necunoscutului este prezentă de ambele părţi. Xenofobia îşi arată colţii într-un loc unde până nu demult fusese un concept necunoscut:

 

Pag. 172: „Nemţilor care intrau în oraş, le era frică să nu li se întindă curse, turcii se temeau de nemţi, şi sârbii se temeau de nemţi şi de turci. Cât despre evrei, se temeau de toţi.”

     

Preluarea puterii zonale de către Imperiul Austro – Ungar produce un şoc cultural de proporţii locuitorilor Vişegradului. Afluxul de cehi, polonezi, croaţi, unguri şi nemţi în micul orăşel bosniac aduce după sine şi o mentalitate nemaiîntâlnită până în momentul respectiv – mentalitatea eficienţei, a lucrului bine făcut. Deşi la rândul lor oameni muncitori, vişegrădenii privesc cu stupefacţie şi neîncredere forfota noilor veniţi, nevoia simptomatică a acestor de a face mereu ceva, de a construi, de a repara. Mentalitatea siestei, a lucrului lăsat în voia soartei este pusă faţă în faţă cu maşinăria nemţească a muncii neobosite:

 

„Localnicii se opreau şi priveau lucrările astea, însă nu cum fac copiii cărora le place să se uite la munca oamenilor mari, ci dimpotrivă, ca nişte oameni mari care se opresc o clipă ca să arunce o privire la jocurile copiilor.” (pag. 191)

 

Un aspect foarte interesant, relevant de altfel pentru influenţa Imperiului asupra întregii zone ocupate în estul Europei, este influenţa reciprocă dintre cele două culturi antagonice. Influenţa benefică, civilizatoare, sistematizatoare a Imperiului este de netăgăduit. Întâi cu reticenţă, la primele generaţii, apoi ca un fapt firesc la următoarele, oamenii Balcanilor îşi însuşesc obiceiurile apusene îndepărtându-se încet dar sigur de păgubosul model turcesc. Desigur un model adânc înrădăcinat, cu sute de ani vechime, nu poate fi înlăturat în totalitate în câteva zeci de ani de ocupaţie. Unul din exemplele oferite de autor este cel al curăţeniei publice. Obişnuiţi a lăsa ploaia să cureţe resturile ospeţelor lor de pe kapia, vişegrădenii sunt surprinşi de măturătorii publici impuşi de orânduire:

 

 „Oamenii se împăcară şi cu păstrarea curăţeniei, chiar când nu-i născută din nevoile şi din deprinderile lor, cu singura condiţie, fireşte, să nu fie ei nevoiţi s-o facă.”(pag. 195)

 

Pe de altă parte poate mai interesantă este influenţa inversă – a ocupatorului de către ocupat. Deşi nou veniţii impun ritmul unei dezvoltări economice fără precedent în micul orăşel, fiind nişte prezenţe aparte (un exemplu memorabil fiind acela al meşterului italian Pietro, prezenţă singulară în Vişegrad din rândul poporului său) totuşi până şi ei încep încet dar sigur să se balcanizeze. Kapia, agora oraşului, locul de sporovăială în special al negustorilor turci, iar mai apoi al studenţilor sârbi, începe să fie populat şi de către aceşti venetici care, poate într-un mod neaşteptat, capătă plăcerea taclalei. Prezenţa primelor femei în acest loc perceput ca fiind rezervat bărbaţilor este un semn de emancipare, de schimbare iminentă:

 

„Peste câţiva ani, îi găseai stând ore întregi pe kapia, trăgând din ţigarete groase, de chilimbar, şi, asemenea localnicilor, privind cum se împrăştie şi piere fumul sub cerul albastru, în aerul încremenit al amurgului; sau aşteptând căderea serii, laolaltă cu localnicii mai de vază şi cu beii noştri, pe vreo pajişte verde, cu o tufă de busuioc dinainte şi, pe când tăifăsuiau agale, fără să dea greutate şi sens anumitor cuvinte rostite, îi vedeai sorbind tacticos şi luând din când în când câte o îmbucătură, aşa cum numai cei din Vişegrad se pricep s-o facă.” (pag. 239)

 

Naţionalismul este într-o mică măsură invocat în romanul lui Andrić. Generaţia de studenţi sârbi din preajma primului război mondial este într-adevăr lăudată de autor:

 

„de multă vreme n-a ma fost generaţie care să fi visat şi să fi vorbit cu mai multă îndrăzneală despre viaţă, despre plăcere, despre libertate, şi care să fi primit mai puţin de la viaţă, să fi pătimit mai mult şi să fi îndurat o robie mai grea.” (pag. 319)

 

Totuşi nu acest naţional păgubos primează aşa cum nu primaseră în Vişegrad nici religia, nici apartenenţă etnică. Conceptele abstracte mânuite de oamenii politici sunt într-o mare măsură ignorate de vişegrădeni în dauna unor argumente de bun simţ. Ali hogea cu siguranţă nu este un simbol al raţiunii în roman, cât mai degrabă un adeversar cu orice preţ al schimbării. Refuzul său de a face parte fie din rezistenţa turcă fie din trupele de exterminare austriece este însă opţiunea firească, firesc care însă se va pierde peste ani în aceste regiuni ale Balcanilor.

 

Concluzii

Această adevărată cronică a Vişegradului propusă de Ivo Andrić este o deosebită realizare realistă, o frescă de o mare autenticitate în primul şi în primul rând a unui oraş, a unei comunităţi dar până la urmă şi a unui întreg colţ de lume, o portretizare nemachiată a Balcanilor de după cucerirea turcească şi până la eliberarea consemnată de Primul Război Mondial.

Cu toate acestea, realitatea secolului XXI, ne demonstrează că textul lui Andrić, deşi fără intenţii utopice, devine din ce în ce mai mult o scriere cu astfel de valenţe, având în vedere destrămarea fostei Yugoslavii şi numeroasele conflicte inter – etnice care i-au urmat. Într-un text oglindă, George Surugiu arată că acelaşi pod care în romanul lui Andrić coagula, în realitatea neromanească kosovară dezbină.

 

Bibliografie

Andric, Ivo, E un pod pe Drina..., Editura pentru literatură universală, 1962

Constantinescu, Romaniţa, Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective   comparate, Polirom, Iaşi, 2008,

Marquez ,Gabriel, Un veac de singurătate, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Muthu, Mircea, Literatura română și spiritual sud-est european, ed. Minerva, Bucureti, 1976

Preda, Marin, Moromeţii, ed. Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1980



[1] [1]Michel Foucault Dits et Ecrits, II, Gallimard, Paris, 1994, citat in art. Romanita Constantinescu – Border studies – expansiunea unui camp interdisciplinar


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:

 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

Modalitati de dezvoltare a gandirii crit…

MODALITĂŢI DE DEZVOLTARE A ,, GÂNDIRII CRITICE ” LA ELEVI   Institutor: Herczeg Monica Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii Noi                  Gândirea critică este un produs, un punct la care ajunge gândirea noastră în...

Read more

Inspectorate scolare adrese web

Inspectorate scolare - adrese web    Inspectoratul Scolar al judetului Alba Inspectoratul Scolar al judetului Arges Inspectoratul Scolar al judetului Arad Inspectoratul Scolar al Sectorului 2 Inspectoratul Scolar al Sectorului 3 Inspectoratul...

Read more

Relatia profesor elev

RELAȚIA PROFESOR-ELEV   Andone Crenguța - profesor Colegiul Tehnic de Transporturi Brașov   Rezumat: Articolul “Relația profesor-elev” pornește de la cunoscuta afirmație a lui Ion Creangă, ce are drept idee meseria de dăscăl. M-am...

Read more

Modalitati nonformale de predare-invatar…

MODALITĂŢI NONFORMALE DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A LIMBILOR STRĂINE Prof. Aurelia Nae Şcoala „George Poboran”, Slatina-Olt Programele şi proiectele europene pe care le-am experimentat la clasă au fost de un...

Read more

Studiu despre geneza metaforei si sensul…

STUDIU DESPRE GENEZA METAFOREI ŞI SENSUL CULTURII DE LUCIAN BLAGA   Prof. Dr. Elena Nadia Vesa Şcoala cu Clasele I-VIII, Vidra, Judeţul Alba   Motto: Destinul omului este creaţia.   Pornind de la scurta prezentare a...

Read more

Lectia de geografie ca aplicatie in tere…

LECŢIA DE GEOGRAFIE CA APLICAŢIE ÎN TEREN  STUDIU DE CAZ – BAZINUL HIDROGRAFIC TISĂU   Prof. Nicolae Cecilia, Colegiul Tehnic, Buzău   Lecţia de geografie în aer liber este nu numai necesară, dar şi...

Read more

Note ale posteritatii lui ion Creanga di…

NOTE ALE POSTERITĂŢII LUI ION CREANGĂ DIN PERSPECTIVA CRITICII LITERARE Prof. Bunduc Gabriela Liceul Tehnologic”Petru Rareş” Botoşani Mereu deschisă interpretărilor, opera lui Creangă suscită şi...

Read more

Organizarea si desfasurarea admiterii in…

Organizarea si desfasurarea admiterii in invatamantul liceal de stat 2013 Vezi Ordinul nr. 5608/31.08.2012 privind organizarea si desfasurarea admiterii in invatamantul liceal de stat pentru anul scolar 2013-2014. Publicat in Monitorul Oficial,...

Read more