STUDIU DE SPECIALITATE PRIVIND PARTENERIATUL FAMILIE ŞCOALĂ ÎN REUŞITA EDUCAŢIEI INCLUZIVE

Profesor învăţământ primar Diac Loredana Violeta

Şcoala Gimnazială ,,Ion Buteanu„ Buces

Educaţia integrată se referă la integrarea în structurile învăţământului de masă a copiilor cu cerinţe speciale în educaţie (copii cu deficienţe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizaţi socio-economic şi cultural copii din centrele de asistenţă şi ocrotire, copii cu uşoare tulburări psihoafective şi comportamentale pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii acestora.

În modelul tradiţional, relaţiile familiei cu şcoala sunt aproape inexistente sau au un caracter informal, ocazional. În condiţiile şcolii incluzive, părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa anumite decizii care privesc procesul educaţional. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte problemele educaţionale ale copilului vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens apar  o serie de dificultăţi, cauzate de atitudinea de reţinere sau neîncredere a părinţilor care rezultă din reprezentări/mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe educative speciale. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv, părinţii au dreptul să-şi exprime propria viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe concret la influenţarea actului managerial din şcoală. De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe educative speciale au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de schimbările mai  lente  sau mai rapide din viaţa copiilor lor.

Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional ce se caracterizează prin promovarea egalitaţii în drepturi şi responsabilităţii, flexibilitatea programelor şcolare, implicarea activă a comunităţii în programele şcolii, parteneriat cu familia. În  reuşita educaţiei incluzive un rol important revine familiei, iar relaţia familie-şcoală se bazează pe încredere. Comunicarea eficientă este asigurată de încrederea reciprocă. La începutul parteneriatului cu părinţii, profesorii trebuie să se gândească ce pot învaţa de la părinţi despre copiii lor. Pentru ca această comunicare să fie eficientă, profesorii trebuie să apeleze la bune deprinderi de ascultare. Ascultând atent părintele, se poate stabili o relaţie deschisă cu sprijin reciproc. A şti să asculţi înseamnă a fi capabil să creezi premisele colaborării, ascultarea activă  înseamnând a fi cu adevărat activ .

Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor , membrii acestora  trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

-să participe activ la toate activităţile şcolii şi să se implice în promovarea practicilor de integrare şcolară a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii sociale.

-să fie modele de acţiune şi de comportament în acceptarea şi susţinerea integrării persoanelor cu cerinţe speciale din comunităţile lor.

-să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi formarea copiilor în şcoală şi în afara ei .

-să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de specialişti care se ocupă de educarea  şi recuperarea copiilor lor, urmărind  împreună progresul înregistrat de copil în diverse situaţii de viaţă.

-să colaboreze cu alţi părinţii în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi altora experienţele personale cu propriii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul familiei.

-să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi să accepte fără resentimente, eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea deficienţelor acestora .

Se evidenţiază  astfel în mod tipic, caracteristici legate de condiţiile de acasă şi din familie ale elevilor, ca fiind unele din barierele principale în învăţare. Ca şi exemple se pot enumera:resursele financiare ale familiei, atitudinile părinţilor faţă de şcoală şi educaţie, starea de sănătate şi nutriţională a copilului, stresul cauzat de separarea părinţilor sau de familii disfuncţionale, începerea şcolii cu slabe abilităţi de vorbire, vocabular deficitar şi insuficienta pregătire pentru citit-scris.

Şcolile tind să perceapă elevii care se confruntă cu aceste bariere ca fiind slab motivaţi , supuşi presiunii negative a părinţilor sau a grupului, ca având o frecvenţă redusă la şcoală, manifestând probleme comportamentale şi de control. Din aceste răspunsuri este clar că şcolile întâlnesc cele mai mari dificultăţi atunci când se confruntă cu bariere pe care le consideră externe şi cu mult în afara controlului şcolii –condiţiile de acasă şi din familia elevului care afectează abilitatea acestuia de a fi complet receptiv la oportunităţile educaţionale care i se oferă.Este necesar să se realizeze aici un echilibru, deoarece şcolile şi profesorii nu pot să rezolve toate problemele sociale pe care le întâlnesc. Cadrele didactice însă, trebuie să combine o concentrare pe responsabilităţile lor profesionale distincte cu dezvoltarea continuă a unui climat  tolerant şi cald care ţine seama de nevoile, problemele şi istoria de viaţă a tuturor elevilor.

Printr-o comunicarea bilaterală, părinţii creează un parteneriat strâns în sprijinul copiilor, se formează comunitatea şi cultura şcolii, cadru în care aceştia se simt ca ,,membrii unei familii”. Părinţii răspund la această cultură prin participarea la educaţia copiilor, in moduri în care ei înşişi niciodată nu le-au cunoscut.

Factorii care influenţează părinţii în privinţa implicării lor în educaţia copiilor, includ:

1. nivelul educaţional al părinţilor;

2. grupurile din care ei fac parte;

3. atitudinea conducerii şcolii;

4. influenţele culturale;

5. problemele familiei în îngrijirea copilului.

Printr-o comunicare eficientă cu familia, aceasta ajunge să conştientizeze rolul în educaţie, rolul în integrarea cu succes a copilului său. Familia trebuie să exercite o influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său fiind foarte important în dezvoltarea acestuia din punct de vedere fizic, intelectual şi moral, deoarece este mediul normal în care personalitatea unui copil, cu sau fără deficienţe, se dezvoltă armonios sub toate aspectele.

Succesul este asigurat de comunicarea dintre familie şi şcoală. Copiii au rezultate bune la şcoală, se integrează, dacă familiile se interesează îndeaproape de educaţia lor. Părinţii sunt cei care cunosc cel mai bine copilul şi sunt o importantă sursă de sfaturi pentru profesori.

Toate cadrele didactice trebuie să creeze un mediu primitor pentru implicarea familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil prin:

-solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale să participe la aplicarea programului educaţional şi terapeutic;

-recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, în ce măsură, cum şi când pot participa la cât mai multe activităţi terapeutice, pentru continuarea lor acasă;

-includerea familiilor, în mod consecvent, în schimbul de informaţii despre copil;

-identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-terapeutic prin care se pot sprijini activităţile părinţilor;

-anunţarea familiei în legătură cu activităţile propuse în programul recuperator-terapeutic şi completarea  lui la solicitările părinţilor;

-informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul acestui program;

-acceptarea feed-backului primit de la familie ca informaţii utile în ameliorarea programelor destinate educării şi recuperării elevilor cu CES.

Parteneriatele şcoală – familie vin în sprijinul îmbogăţirii comunicării dintre părinţi şi profesori. În cadrul parteneriatelor se clădesc relaţii între indivizi, caracterizate de responsabilităţi şi cooperări reciproce. Nu-şi mai au locul idei, din partea profesorilor, de genul: ,,dacă familia ne sprijină şi noi ne vom putea face datoria” sau din partea familiilor: ,,noi am crescut acest copil, este treaba voastră să-l educaţi”.

Realizarea parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe termen scurt şi mediu, cu obiective şi responsabilităţi clare.

Ca şi obiective operaţionale pentru un parteneriat şcoală-familie se pot enumera:

– implicarea conştientă a elevilor, părinţilor şi membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit capacităţilor psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;

– identificarea şi înlăturarea barierelor de comunicare între cei doi parteneri;

– combaterea eşecului, a abandonului şcolar;

– îmbogăţirea bazei materiale a şcolii;

– consilierea elevilor şi a părinţilor frecvent şi eficient;

– îmbunătăţirea relaţiilor între şcoală şi părinţi, profesori şi elevi, părinţi-părinţi;

– înlăturarea prejudecăţilor şi discriminărilor elevilor în funcţie de mediul din care provin sau de statutul părinţilor;

– identificarea caracteristicilor individuale ale fiecărui elev;

– dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.

Un parteneriat între cadrele didactice şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre cei implicaţi înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Părinţii au nevoie de educaţie pentru a şti cum să-şi crească copiii, în mod corect. Prezenţa părinţilor şi profesorilor împreună în activităţi de dezvoltare şi participare comunitară, influenţează pozitiv rolul lor în educaţia incluzivă.

Dacă părinţii şi cadrele didactice lucrează împreună, vor sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele sale pot fi îndeplinite într-o măsură mai mare.

Un parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci implică etape bine planificate. Această planificare a activităţilor duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele didactice şi alţi profesionişti, familia fiind unul dintre factorii, a căror contribuţie este foarte importantă în procesul de integrare şcolară a copiilor. 

Bibliografie:

1.Gherguţ, A. -Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale”. Editura Polirom, Iaşi, 2006

2.Cucoş C. Educaţie - Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;

3.I. Stănică, M. Popa, DoruVladPopovici -Psihopedagogiespecială, Editura Pro Humanitas, Bucureşti, 2001.