Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768


Stilistica si problematica stilului
Scris de administrator   
Vineri, 08 Decembrie 2017 11:34

STILISTICA ŞI PROBLEMATICA STILULUI

Profesor Andra Elena Diaconu

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Prin analogie cu dihotomia langue – parole a lui Ferdinand de Saussure, discipolul acestuia, Charles Bally, dezvoltă distincţia stilistică­ – stil. Prin distincţia limbă – vorbire, Saussure separă „ceea ce este social de ceea este individual” şi „ceea ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental”[1]. Ȋn concepţia lui Saussure, limba „nu presupune premeditare şi reflecţia nu intervine aici”, pe când „vorbirea, este dimpotrivă un act individual de voinţă şi de inteligenţă”[2].

Pe baza acestor diferenţe dintre limbă şi vorbire, Bally stabileşte trăsăturile stilisticii şi ale stilului. Astfel, în concepţia lui Bally, stilistica studiază manifestarea spontană a mijloacelor colective de exprimare a afectivităţii existente în limba vorbită de o întreagă comunitate, iar stilul reprezintă utilizarea voluntară, conştientă şi intenţionată a limbii de către un individ, pentru a crea frumosul prin cuvinte.

Remarcăm pe baza acestor din urmă definiţii că Bally asociază stilistica noţiunii de limbă, deci stilistica este, în concepţia lui, o ştiinţă a limbii care are ca obiect limbajul oral caracterizat prin spontaneitate şi afectivitate şi exclude limbajul scris, prin extrapolare, stilul, căci prin noţiunea de stil lingvistul genevez înţelege cercetarea stilurilor individuale ale scriitorilor. Astfel, Bally face distincţia între cercetarea stilistică şi cercetarea stilului, cea dintâi se înscrie în sfera ştiinţei limbii şi se numeşte stilistică lingvistică, iar cea de-a doua, se înscrie în sfera ştiinţei literaturii şi poartă denumirea de stilistică literară/ estetică.

Tudor Vianu este cel dintâi în literatura de specialitate autohtonă care adoptă ideea existenţei unei stilistici unice a textului lingvistic indiferent de natura acestuia. Astfel, stilisticianul distinge în faptele de limbă „un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale”[3]. Tot astfel, E. Coşeriu susţine ideea că stilistica cercetează două aspecte esenţiale: valorile expresive existente în limba unei comunităţi, pe de o parte, şi originalitatea expresivă a vorbirii individuale, pe de altă parte.

T. Vianu consideră stilul ca fiind obiectul de cercetare al stilisticii, căci nu este posibil, spune el, „de a vorbi despre o stilistică lingvistică şi una nelingvistică. Toate efectele de stil rezultă dintr-o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului cu toate varietăţile lui, apoi a formelor şi a construcţiilor ei, astfel încât noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte nejustificată”[4].

Conform lui Roman Jakobson, funcţia expresivă „are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” pentru a produce‚ „impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate”[5].

Bally situează la originea expresivităţii afectivitatea, iar Leo Spitzer, adaugă fantezia ca fapt generator de expresivitate, căci prin intermediul fanteziei cuvintele dau naştere la imagini a căror reprezentare se concretizează în mintea noastră odată cu noţiunea respectivă.

Ȋn concepţia lui Michael Riffaterre, stilul este înţeles ca fiind o evidenţiere de natură expresivă, afectivă sau estetică adăugată informaţiei transmise prin structura lingvistică fără a altera sensul acesteia[6]. Această definiţie presupune o semnificaţie de bază, un fel de grad zero al expresivităţii, în raport cu care să putem măsura intensitatea. Astfel, M. Riffaterre, se gândea la măsurarea intensităţii fiecărei componente a enunţului (din planul sintagmatic) pe planul paradigmatic unde cuvintele sunt mai mult sau mai puţin „puternice” sinonimele sau substitutele lor posibile. Sensul cuvintelor, oricare ar fi acesta la nivelul limbii, este în mod obligatoriu alterat în planul sintagmatic al textului de ceea ce precedă sau urmează cuvintele respective. Ȋn aces sens, stilisticianul revine asupra definiţiei sale şi convine asupra faptului că ar fi mai clar şi mai rentabil de a defini stilul precum: „scoaterea în relief care impune câteva elemente din secvenţa verbală în atenţia lectorului, astfel încât acesta să nu le poată omite fără a mutila textul şi să nu le poată descifra fără a le găsi semnificaţii şi caracteristici (fapt ce demonstrează existenţa unei forme de artă, a unei personalităţi, a unei intenţii,etc.)”[7].

Conchidem aşadar că stilul este ansamblul de variaţii expresive care se manifestă într-o limbă pe cale orală sau scrisă şi el reprezintă obiectul de cercetare al stilisticii.

Cuvinte cheie: stilistică, stil ,funcţie expresivă

Prin analogie cu dihotomia langue – parole a lui Ferdinand de Saussure, discipolul acestuia, Charles Bally, dezvoltă distincţia stilistică­ – stil. Prin distincţia limbă – vorbire, Saussure separă „ceea ce este social de ceea este individual” şi „ceea ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental”[8]. Ȋn concepţia lui Saussure, limba „nu presupune premeditare şi reflecţia nu intervine aici”, pe când „vorbirea, este dimpotrivă un act individual de voinţă şi de inteligenţă”[9].

Pe baza acestor diferenţe dintre limbă şi vorbire, Bally stabileşte trăsăturile stilisticii şi ale stilului. Astfel, în concepţia lui Bally, stilistica studiază manifestarea spontană a mijloacelor colective de exprimare a afectivităţii existente în limba vorbită de o întreagă comunitate, iar stilul reprezintă utilizarea voluntară, conştientă şi intenţionată a limbii de către un individ, pentru a crea frumosul prin cuvinte.

Remarcăm pe baza acestor din urmă definiţii că Bally asociază stilistica noţiunii de limbă, deci stilistica este, în concepţia lui, o ştiinţă a limbii care are ca obiect limbajul oral caracterizat prin spontaneitate şi afectivitate şi exclude limbajul scris, prin extrapolare, stilul, căci prin noţiunea de stil lingvistul genevez înţelege cercetarea stilurilor individuale ale scriitorilor. Astfel, Bally face distincţia între cercetarea stilistică şi cercetarea stilului, cea dintâi se înscrie în sfera ştiinţei limbii şi se numeşte stilistică lingvistică, iar cea de-a doua, se înscrie în sfera ştiinţei literaturii şi poartă denumirea de stilistică literară/ estetică.

Urmând aceeaşi direcţie ca şi Bally, Iorgu Iordan, întemeietorul stilisticii româneşti ca stilistică lingvistică susţine că „nu trebuie să confundăm stilistica cu studiul stilului. Aceasta aparţine esteticii sau criticii literare (...) pentru că stil înseamnă modul în care un scriitor foloseşte limba spre a obţine efecte de ordin artistic”[10].

Tudor Vianu este cel dintâi în literatura de specialitate autohtonă care adoptă ideea existenţei unei stilistici unice a textului lingvistic indiferent de natura acestuia. Astfel, stilisticianul distinge în faptele de limbă „un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale”[11]. Tot astfel, E. Coşeriu susţine ideea că stilistica cercetează două aspecte esenţiale: valorile expresive existente în limba unei comunităţi, pe de o parte, şi originalitatea expresivă a vorbirii individuale, pe de altă parte.

T. Vianu consideră stilul ca fiind obiectul de cercetare al stilisticii, căci nu este posibil, spune el, „de a vorbi despre o stilistică lingvistică şi una nelingvistică. Toate efectele de stil rezultă dintr-o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului cu toate varietăţile lui, apoi a formelor şi a construcţiilor ei, astfel încât noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte nejustificată”[12].

Ȋn acelaşi scop de a plasa stilul în centrul studiului stilisticii, Dumitru Irimia subliniază eroarea de a limita sensul noţiunii de stil la nivelul individualităţii scriitorilor şi noţiunea de stilistică la nivelul limbajului oral, sprijinindu-se de factorul semantic – etimologic al termenului stil. Astfel, termenul stil de la care s-a format şi termenul stilistică, provine din latinescul stilus/ stylus care însemna instrument de scris.

Odată cu introducerea conceptului de stil ca obiect al stilisticii, Vianu raportează stilul şi totodată stilistica la conceptul de expresivitate, stilul fiind, în fapt, modul specific în care se constituie, există şi se manifestă expresivitatea unui text.

Substantivul expresivitate este definit drept „calitatea de a fi expresiv; exprimare vie, clară, plastică” şi s-a format prin derivare de la adjectivul expresiv care desemnează „ceva care exprimă plastic, viu, sugestiv, elocvent; care evocă imagini vii; care reflectă puternic stări sufleteşti interioare”.

Pe baza acestor definiţii, specialiştii scot în relief, pe de o parte, relaţia dintre expresivitate şi imagine, iar pe de altă parte, expresivitate şi afectivitate. Prin urmare, expresivitatea este reprezentarea lingvistică a imaginaţiei şi afectivităţii. Aşadar, expresivitatea unui text, indiferent de natura lui, este determinată de individualitatea comunicativă a vorbitorului. Altfel spus, expresivitatea este în strânsă corelaţie cu funcţia expresivă asociată emiţătorului şi care pune în lumină dimensiunea subiectivă a comunicării.

Conform lui Roman Jakobson, funcţia expresivă „are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” pentru a produce‚ „impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate”[13].

Bally situează la originea expresivităţii afectivitatea, iar Leo Spitzer, adaugă fantezia ca fapt generator de expresivitate, căci prin intermediul fanteziei cuvintele dau naştere la imagini a căror reprezentare se concretizează în mintea noastră odată cu noţiunea respectivă.

Ȋn concepţia lui Michael Riffaterre, stilul este înţeles ca fiind o evidenţiere de natură expresivă, afectivă sau estetică adăugată informaţiei transmise prin structura lingvistică fără a altera sensul acesteia[14]. Această definiţie presupune o semnificaţie de bază, un fel de grad zero al expresivităţii, în raport cu care să putem măsura intensitatea. Astfel, M. Riffaterre, se gândea la măsurarea intensităţii fiecărei componente a enunţului (din planul sintagmatic) pe planul paradigmatic unde cuvintele sunt mai mult sau mai puţin „puternice” sinonimele sau substitutele lor posibile. Sensul cuvintelor, oricare ar fi acesta la nivelul limbii, este în mod obligatoriu alterat în planul sintagmatic al textului de ceea ce precedă sau urmează cuvintele respective. Ȋn aces sens, stilisticianul revine asupra definiţiei sale şi convine asupra faptului că ar fi mai clar şi mai rentabil de a defini stilul precum: „scoaterea în relief care impune câteva elemente din secvenţa verbală în atenţia lectorului, astfel încât acesta să nu le poată omite fără a mutila textul şi să nu le poată descifra fără a le găsi semnificaţii şi caracteristici (fapt ce demonstrează existenţa unei forme de artă, a unei personalităţi, a unei intenţii,etc.)”[15].

Conchidem aşadar că stilul este ansamblul de variaţii expresive care se manifestă într-o limbă pe cale orală sau scrisă şi el reprezintă obiectul de cercetare al stilisticii.

 

Bibliografie:

 

  1. Iordan,Iorgu , Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, Editura Academiei, 1962
  2. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999,
  3. de Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998
  4. Vianu,Tudor, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968


[1] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.40;

[2] Idem;

[3] Tudor Vianu, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968, p. 40;

[4] Tudor Vianu în Dumitru Irimia, Introducere în stilistică p.13;

[5] Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.88;

[6] “Le style est compris comme un soulignement (expressif, affectif ou esthétique) ajouté à l`information transmise par la structure linguistique, sans alteration de sens” – Michael Riffaterre, Essais de stilistique structurale, Présentation et traduction de Daniel Delas, Editure FLAMMARION, Paris, 1971, p.30;

[7] Idem p.31;

[8] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.40;

[9] Idem;

[10] I. Iordan, Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 322;

[11] Tudor Vianu, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968, p. 40;

[12] Tudor Vianu în Dumitru Irimia, Introducere în stilistică p.13;

[13] Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.88;

[14] “Le style est compris comme un soulignement (expressif, affectif ou esthétique) ajouté à l`information transmise par la structure linguistique, sans alteration de sens” – Michael Riffaterre, Essais de stilistique structurale, Présentation et traduction de Daniel Delas, Editure FLAMMARION, Paris, 1971, p.30;

[15] Idem p.31;


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:

 

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează

Revista cu ISSN

TEHNICI DE DISCUTIE CARE CONTRIBUIE LA …

TEHNICI DE DISCUtIE CARE CONTRIBUIE LA DEZVOLTAREA GÂNDIRII CRITICE Dimitriu Alina, profesor de geografie Grup Şcolar Tehnic Drãgãnesti-Vlasca, Teleorman     În acest articol voi prezenta douã tehnici de dezvoltare a gândirii critice: investigatia...

Read more

Capitol II

Capitolul II. Membrii APR -    membri activi -    membri sustinãtori -    membri de onoare -    membri fondatori

Read more

Matematica si metoda problematizarii

Matematica si metoda problematizarii

MATEMATICA ŞI METODA PROBLEMATIZĂRII   Gogan Gabriela, profesor de matematică  Şcoala cu clasele I-VIII Nr. 1 ”Nicolae Labiş” Mălini, judeţul Suceava      În articolul “MATEMATICA ŞI METODA PROBLEMATIZĂRII” este reliefat rolul matematicii în dezvoltarea personalităţii...

Read more

portofoliul didactic o metoda alternativ…

PORTOFOLIUL DIDACTIC, o metodă alternativă viabilă de evaluare   Prof. Stan Cristina Şcoala Gimnaziala Bâsca-Chiojdului, jud. Buzău   „Într-o şcoală niciodată nu se ştie cine dă şi cine primeşte.” (Constantin Noica)   Şcoala are “obligaţia“ să creeze condiţii...

Read more

Metode de ultima generatie utilizate in …

METODE DE ULTIMĂ GENERAȚIE UTILIZATE ÎN STUDIUL BIOLOGIEI Profesor: Cocoș Alina Magdalena, Școala Gimnazială "ȘT.O.IOSIF", Tecuci Rezumat: "Biologia este ştiinţa vieţii" iar pentru studiul acesteia este necesar să căutăm acele metode...

Read more

Director manager lider

DIRECTOR, MANAGER, LIDER… Profesor Elena Marica Şcoala Gimnazială Pietrari-Dâmboviţa Articolul evidenţiază modul cum managerii pot influenţa performanţele unităţilor pe care le conduc, prin implicarea responsabilă a tuturor angajaţilor şi transformarea...

Read more

traditional sau modern in predare

TRADIŢIONAL SAU MODERN ÎN PREDARE?     Profesor Mihăeş Violeta Şcoala cu clasele I-VIII Ploscuţeni, jud. Vrancea   Modelul tradiţional de predare nu răspunde noilor tendinţe in didactica modernă, fiind fondat pe „triada învăţare frontală –...

Read more

O experienta Comenius mobilitati individ…

O EXERIENȚĂ! BATH-MAREA BRITANIE (COMENIUS-MOBILITĂȚI INDIVIDUALE)   Profesor pentru învățământul primar, Daniela Popescu, Școala Gimnazială ,,Leonardo da Vinci”, București, sector 3   MAREA BRITANIE! ANGLIA! Când spui aceste cuvinte îți apare în minte Londra cu Big...

Read more