JOCUL - MODALITATE DE PREDARE ȘI EVALUARE LA COPIII CU C.E.S.

Prof. Clipa Daniela Carmen

Şcoala Gimnazială Nr. 17 Botoşani

Una din formele de manifestare a copilului este jocul. In mod obişnuit o asemenea activitate este izvorâtă din nevoia de acţiune, de mişcare a copilului, o modalitate de a-şi consuma energia, sau de a se distra, un mod plăcut de a utiliza timpul şi nu numai.

Jocul-ansamblu de acţiuni şi operaţiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală şi fizică a copilului. Elementul de joc imprimă acestuia un caracter mai viu, mai atrăgător, aduce varietate şi o stare mai bună, dispoziţie functională, de veselie, de bucurie, de destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei, plictiselii şi a oboselii.

Atunci când jocul este utilizat în procesul de învăţămant, el dobândeşte funcţii psihopedagogice speciale,asigurând participarea activă a elevului la lecţii sporind interesul de cunoaştere faţă de conţinutul lecţiei. Ştim că jocul didactic prezintă o metodă de învăţare în care predomină acţiunea didactică stimulativă. Această acţiune valorifică la nivelul instrucţiei finalităţile adaptive de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în anumite momente ale evoluţiei sale ontogenice, în mod special.

Copiii, majoritatea timpului liber şi nu numai, şi-l petrec jucându-se. Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc copilul capătă informaţii despre lumea în care trăieşte, intra în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învaţă să se orienteze în spaţiu şi timp.

Putem spune că jocul este”Munca copilului”. In timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii ori adulţi, astfel jocul are caracter social.

Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai ales la copiii cu CES.

Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor 5 direcţii de dezvoltare orientate astfel:

1.)-de la grupe mici la grupe tot mai numeroase;

2.)-de la grupe instabile la grupe tot mai stabile;

3.)-de la jocuri fără subiect la jocuri cu subiect;

4.)-de la şirul de episoade nelegate între ele spre jocuri cu subiect şi cu desfăsurare sistematică;

5.)-de la reflectarea vieţii personale şi a ambianţei apropiate la reflectarea evenimentelor vieţii şcolare.

Această activitate dinamizează acţiunea didactică prin intermediul motivaţiilor ludice care sunt subordonate scopului activităţii de predare-învăţare dar şi de evaluare. Modalităţile de realizare angajează urmatoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice:

I.După obiective prioritare:jocuri senzuale (auditive, tactile, vizuale), jocuri de observare, de dezvoltare a limbajului, de stimulare a cunoaşterii interactive;

II.După forma de exprimare: jocuri simbolice de orientare, de sensibilizare; conceptuale jocuri; ghicitori; jocuri de cuvinte incrucişate.

III.După conţinutul instruirii: jocuri matematice; jocuri muzicale, sportive, literare/lingvistice.

IV.După sursele folosite:jocuri materiale,jocuri orale, pe baza de întrebări, pe baza de fişe individuale, pe calculator.

V.După regulile instruite: jocuri cu reguli transmise prin tradiţie, cu reguli inventate, spontane şi protocolare.

VI.După competenţele psihologice stimulate: jocuri de mişcare, de observaţie, de imaginaţie, de atenţie, de memorie, de gândire, de limbaj şi de creaţie.

Folosirea jocului didactic ca activitate de completare cu întreaga clasă aduce variaţie în procesul de instruire a copiilor cu CES, făcându-l mai activ.

Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive:conţinuturi;sarcina didactică, regulile jocului, acţiunea de joc.

Prima latură-conţinuturi-este constituită din cunoştinţele anterioare ale copiilor,însuşite în cadrul lecţiilor anterioare cu întreaga clasă.

Cea de-a II-a-sarcină didactică-poate să apară sub forma unei probleme de gandire, de cunoaştere, de numire, ghicitoare, comparative.

A treia latură-regulile jocului-decurge din însăşi denumirea ei. Regulile sunt menite să arate copiilor cum să joace, cum să rezolve problema respectivă.

Ultima latură-acţiunea de joc-cuprinde momente de aşteptare,surprindere,ghicire, întrecere şi fac ca rezolvarea sarcinii didactice să fie placută şi atractivă pentru copii.

Elementele de joc: gândirea, mişcarea, întrecerea, surpriza, etc, crează stări emoţionale care întreţin interesul şi dau colorat viu lecţiei.

Prin joc,copiii cu CES pot ajunge la descoperire de adevăruri, îşi pot antrena capacitatea lor de a acţiona creativ,pentru că strategiile jocului, sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea, răbdarea, îndrăzneala.

Jocurile copiilor la ora de matematică devin metode de instruire în cazul în care ele capată o organizare şi se succed în ordinea implicate de logica cunoaşterii şi învăţării.

În acest caz,intenţia principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din încercarea puterilor, ci învăţarea care pregateşte copilul pentru munca şi viaţă. Pentru a atinge aceste scopuri, jocurile trebuie să fie interactive, să le evalueze cunoştinţele.

Evaluarea prin joc condiţioneaza în aşa manieră dinamica clasei, încât putem spune că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea nu poate şi nu trebuie redusă la simplul act al notării.Principala funcţie a evaluării este aceea de a determina măsura în care diferite obiective pedagogice au fost atinse. In acelaşi timp încearcă să explice randamentul nesatisfăcător.

Scopul educaţiei prin joc este acela de forma anumite deprinderi, strategii cognitive, atitudini şi comportamente, acestea se formeaza doar dacă îl punem pe elev să lucreze efectiv; să acţioneze, atât pe plan verbal cât şi motric.

Jena, ruşinea, umilirea repetată, tind să dezorganizeze personalitatea copilului; duc la apariţia unei stări psihice negative de nesiguranţă, ezitare, apoi pierderea respectului de sine şi încrederea în profesor.

În cazuri extreme,elevul poate deveni chiar agresiv. Se întampla adesea ca elevul frustrat, să fie izolat in grupul de elevi deoarece reactivitatea lui exagerată din cauza frustrării repetate se manifestă, printr-un comportament inadaptat, elevul fiind văzut de colegi ca un tip dificil. De aceea jocul poate fi folosit pentru a diagnostica conflicte psihologice,fiind binecunoscută capacitatea jocului de a deveni simbol al tendinţelor, dorinţelor sau conflictelor copilului.

Formele de joc au menirea să intercepteze tulburările de comportamente ce pot fi declanşate de inhibirea instinctelor, cerută de societate. Terapia prin joc are la baza efectul armonizator, din această cauză, jocul terapeutic a fost numit; ”o pace incheiată cu sine şi între ceilalţi”.

Armonizarea realizată cu ajutorul jocului se manifestă sub forma unei concordanţe subiective între dorinţă şi putinţă. Datorită acesteia, copilul gaseşte în joc un răspuns pozitiv la încercările sale mascate de a fi înteles şi o confirmare a sentimentului propriei valori.

Jocul constituie un sprijin necesar în organizarea evaluării, având în vedere faptul că monotonia produsă de formele stereotipice ale exerciţiilor produce rapid plictiseală.

Acesta are ca efect secundar scăderea dorinţei de a învăţa a elevului,scăderea interesului şi atenţiei.

Jocul la ora de matematică este bine definit. Jucându-se cu cifrele, elevul cu CES reacţionează şi participă vioi la cerinţele spuse. Ex.de jocuri:

“Uneşte cifrele şi spune ce obţii”;

“Calculăm şi colorăm”;

“Rebus matematic”;

“Descoperă cuvântul cheie”;

Acordarea notei la sfârşitul unui joc, fie el in echipă, reprezintă clasarea elevului cu CES pe o anumită “scară”. Notele acordate fac din elevul cu CES un analizator, realizând treapta pe care o ocupă in “scara”clasei.

Jocul ca modalitate nu urmăreşte în principal evidenţierea deficienţei şi a blocajului copilului.O asemenea abordare exclude teza caracterului irecuperabil al copilului cu CES. Elementele de joc încorporate în procesul de predare-evaluare pot fi motive şi stimula puternic acest proces în toate formele lui.

Bibliografie

Anucuţa, P. Poveşti şi jocuri matematice distractive, Editura Excelsior, Timişoara, 1998

Şchiopu, U. Dezvoltarea operativităţii gândirii copilului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966