STUDIU PRIVIND IMAGOLOGIA LITERARÃ COMPARATÃ

Prof. Maria Drãgulescu

Şcoala Generalã Nr. 7, Tg-Jiu

Câteva repere teoretice si metodologice

Se pare cã primul care a folosit termenul de stereotip cu referire la reprezentãrile sociale a fost jurnalistul american Walter Lippmann în cunoscuta sa lucrare despre opinia publicã (1950). Pentru acesta, a vedea totul prin categorii ("types and generalities") reprezinta un mod economicos de cunoastere, dar si una dintre cele mai subtile si insidioase metode de influentare (astãzi am spune manipulare). "Ni se spune despre univers înainte de a-l vedea. Ne imaginãm cele mai multe lucruri înainte de a le cunoaste personal." În acelasi timp, atrage atentia W. Lippmann, sistemul de stereotipuri este legat de traditii si de propria pozitie în societate. "Orice alterare a stereotipurilor seamãnã cu o zguduire a temeliilor lumii."
Imaginile nationale sunt rareori monostereotipii, adicã reduse la un singur element, ca în exemplele citate mai sus ("scotian zgârcit", "francez iubãret", "român ospitalier" etc.). Acestea pot fi considerate un caz limitã, de reductie extremã operatã de mecanismul stereotipiei. Poate n-ar fi lipsit de interes sã reamintim aici observatiile lui George Cãlinescu privitoare la specificitatea caracterelor nationale: "Francezii sunt rationalisti, germanii idealisti, englezii pragmatici, rusii mistici, orientalii fatalisti. [...] O culturã contine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici, englezii sunt pragmatici, dar multi sunt niste visãtori, germanii sunt romantici si sistematici, dar printre ei sunt sceptici si dezordonati. Specificitatea nu e o notã unicã, ci o notã cu precãdere."1
Monostereotipiile fiind discutabile si mai usor de demontat, cliseele se cumuleazã în fascicole, constelatii, corp cu multiple fatete, sau, ca în terminologia lui Cadot - preluatã de Pageaux -, "agregat mitoid". Numele Elvetiei evocã, pentru un român din zilele noastre, "munti, ceasuri, bãnci, ciocolatã si ... reuniuni internationale"2, amestecând elemente de cadru natural cu produse traditionale si viatã politicã. Imaginea traditionalã a turcului cuprindea elemente exotice ce tin de o civilizatie strãinã (fes, salvari, iatagan, moschee, harem etc.), ca si trãsãturi fizice si de caracter valorizate negativ, el fiind dusmanul (urâtime, cruzime, neomenie, lasitate). Peste aceste straturi se suprapun imagini contemporane, de asemenea din registrul depreciativ, negativ, rezultate din contacte umane de un anumit tip: negustor de bazar, sofer de TIR etc.
Polistereotipia poate proveni si din reflectarea aceleiasi strãinãtãti (alteritãti) de cãtre autori diferiti sau pe o perioadã mai îndelungatã. Însumarea multiplelor fatete va contura o "imagine medie", un fel de "portret-robot", pentru a prelua, împreunã cu Klaus Heitmann, un termen din recuzita politiei criminale.

Un studiu interdisciplinar

Imagologia, ca metodã de investigatie, este o disciplinã de granitã, interdisciplinarã. Ea intereseazã etnopsihologia, sau psihologia popoarelor, unde a prilejuit anchete diagnostice si actiuni concrete. Sociologia, istoria si istoria mentalitãtilor studiazã si ele imaginea "celuilalt", strãin, marginalizat sau minoritar. Imaginea celuilalt si mecanismele alteritãtii a fost chiar tema generalã a unui congres mondial de stiinte istorice desfãsurat la Stuttgart în 1985, care a analizat rolul mentalului colectiv în modelarea devenirii istorice. De fapt, aprecizã un istoric clujean, în urma congresului de la Stuttgart imagologia "si-a câstigat dreptul la existentã în cetate, institutionalizându-se în universitãti, în programe academice, de doctorat sau masterat". În istoriografia românã, studiile de imagologie si imaginar social au cunoscut o adevaratã "explozie" în ultimii ani4, luând-o probabil, pe teren românesc, înaintea comparatismului literar.
Reflectarea strãinului, a "celuilalt", este si o parte componentã a imaginarului social: delimitarea fatã de alteritate permite grupului sã-si afirme propria identitate, face parte din structura discursului identitar. Politica nu ramâne nici ea imunã fatã de imaginile stereotipe, uneori prejudecãti. Imaginile negative pun în miscare mecanisme de blocare a contactelor bilaterale si internationale, câtã vreme o imagine atrãgãtoare stimuleazã astfel de legãturi. De exemplu, unificarea Germaniei a reînviat în memoria colectivã a europenilor atâtea imagini rãzboinice, îngrijorãtoare.
Douã siruri de distinctii se cuvin a fi operate între mai multe concepte înrudite, între care existã deseori suprapuneri: imagologia practicatã de comparatismul literar; fatã de cea descinsã din istoria mentalitãtilor (domeniu istoric) si, pe de altã parte, de cea cu care opereazã etnopsihologia.
Imagologia comparatã foloseste ca surse cu precãdere textele literare, jurnale, memoriale de cãlãtorie, studiazã strãinul ca personaj literar, apoi traduceri si comentarii critice care profileazã imaginea la un moment dat a "geniului creator" al altui popor. Imagologia literarã comparatã, fãrã a exclude cu desãvârsire studiile de strictã contemporaneitate (cum ar fi cele ale lui J.M. Moura despre imaginea Lumii a Treia amenintãtoare în romanul occidental), are mai curând o perspectivã istoricã, manifestã un recul fatã de prezent, proiecteazã imagini din trecut: cãlãtori francezi (occidentali) în Persia în secolul al XVIII-lea, imaginea Portugaliei din sec. al XVIII-lea, Rusia sec. al XIX-lea etc.
Aceastã din urmã trãsãturã o apropie de istoria mentalitãtilor, de care însã o desparte (pe lângã buna parte din izvoarele scrise) si profilarea exclusivã spre imagini nationale - imaginea globalã a strãinului ca reprezentant al altei tãri, al altui popor, - câtã vreme pentru istorici "celãlalt" poate fi o categorie socialã marginalizatã, un element alogen intern. Acest tip de abordare nu e absent din domeniul literar, fiind studiate figurile literare ale marginalitãtii existentiale (vrãjitoarea, imigrantul, negrul, evreul, maurul, diferite minoritãti religioase sau sexuale etc.). Aceste studii, ca si cele cu o problematicã literar-filosoficã a identitãtii, a "dublului", se circumscriu mai degrabã tematologiei decât imagologiei, aceasta din urmã îsi rezervã domeniul "imaginilor nationale".
Întrucât istoricii folosesc si ei tot mai frecvent termenul de imagologie, se va pune problema continutului termenilor: imagologia comparatistului, dupã cum am vãzut mai sus, nu va fi exact acelasi lucru cu imagologia istoricului.
Etnopsihologia (sau psihologia popoarelor) - pentru a trasa si în acest caz o linie de demarcatie - foloseste si ea documente literare ca izvoare documentare, dar merge pâna la anchete-sondaje pe subiecti selectionati pentru a corespunde unui esantion reprezentativ. Acest tip de imagologie este preocupatã de stricta contemporaneitate si propune mãsuri corective, o actiune de contracarare a efectelor sociale ale cliseelor si stereotipiilor nationale. Perspectiva studiului imagologic este aici fundamental rãsturnatã; dacã, pentru comparatistii literari si pentru istorici, studiind imaginea din oglindã putem cunoaste mai bine oglinda ("privitorul"), etnopsihologii vor compara imaginea cu una consideratã mai "corectã", mai "adevaratã" si vor aplica în consecintã oglinzii corectiile necesare. Un caz particular, adevãrat sport national în România, este contemplarea imaginii propriei etnii în ochii strãinilor (vezi discutiile recente ocazionate de aparitia lucrãrii Firea românilor).

Interpretarea rezultatelor

Un studiu imagologic va determina în final polii aprecierii. Orice imagine nationalã exprimã în mod necesar fie sentimente de simpatie, fie de antipatie, pendulând între xenofilie si xenofobie. Acesta este cazul tipic, recomandat si de Joep Leerssen. Cercetãrile lui Daniel-Henri Pageaux ne oferã o grilã mai nuantatã de interpretare si valorizare a rezultatelor, în care urmeazã sã fie încadrate imaginile rezultate din studierea surselor.
Dupã profesorul francez, modelul simbolic sau atitudinea fundamentalã se identificã cu una dintre situatiile pe care le descrie ca fiind caracterizate prin compusii cu particulele lexicale manie, fobie sau filie, precum si o a patra posibilitate de regrupare la nivel transnational (cu compusi pan- si/sau -ism).
Manie (ex. anglomanie; francomanie sau galomanie de care erau acuzati la noi în sec. al XIX-lea "frantuzitii", "bonjuristii") este atitudinea care considera realitatea strãinã (în totalitate sau anumite pãrti ale ei) ca indiscutabil superioarã în comparatie cu cea de origine. Valorizãrii puternic pozitive a strãinãtãtii îi corespunde o viziune negativã, depreciativã a culturii de origine. Anglomania filosofilor francezi ai Luminilor decurgea si din constatarea unor "lipsuri" franceze : intoleranta, mai putine libertãti democratice etc. Mania se asociazã cu procesul prin care valorile culturii strãine, socotite superioare, sunt adoptate pentru a inlocui valorile locale. Alti autori folosesc pentru a desemna o imagine favorabila, o atractie intensa, termenii de miraj sau cel de mit pentru o imagine favorabilã puternicã, persistentã, acesta din urmã înlocuind termenul mai vechi de legendã.
Fobie - aceasta a doua atitudine fundamentalã este contrariul primei. Autorul sau grupul proiecteazã o imagine puternic nefavorabilã asupra realitãtii strãine, vãzutã inferioarã sau plinã de defecte în comparatie cu propria culturã si civilizatie, aceasta detinãtoarea tuturor calitãtilor. Din comparatia implicitã decurge în acest caz o manie, un miraj în ce priveste auto-imaginea. Germanofobia manifestatã în Franta dupã 1870 e dublatã de recunoasterea "ideii latine", de un miraj latin, civilizator, contrapus "barbariei" germanice (prusace, teutone).
Filie - desemneazã a treia atitudine posibilã. Realitatea strãinã este perceputã favorabil, pozitiv, dar fãrã dispretuirea propriei culturi. Se recunoaste o complementaritate a celor douã, decurgând de aici un adevãrat dialog intercultural, fecund - spre deosebire de manie care produce mai curând imitatii sterile, exterioare (vezi cazul dandysmului francez sau a "bonjuristilor"), o "aculturatie mecanicã". Câtã vreme fobia exprimã refuzul fatã de "celãlalt", respingerea lui, filia iî acceptã fãrã prejudecãti, valorizându-l în ce are unic si irepetabil, fãrã ca prin aceasta sã producã o depreciere a imaginii proprii.
În sfirsit, profesorul francez teoretician al imagologiei creioneazã o a patra atitudine prezentã uneori, care merge în sensul regrupãrii în entitãti mai largi, ce depãsesc granitele nationalului, cum ar fi: panslavismul, pangermanismul, cosmopolitismul si alte internationalisme ("ideea latinã", sionismul, ortodoxismul, francofonia etc., am adauga noi). Directia ar fi aceea a creãrii (recreãrii) unei unitãti ce pare fireascã, având un liant puternic, iar judecãtile de valoare (pozitive, negative) sunt amestecate sau pot lipsi.
Orice cercetare imagologicã se va misca în aceasta grilã de interpretare, în care va predomina un lexic de tip "optico-specular" (imagine, a oglindi, a reflecta, prisma, vazut de ...).
Dupã cum am arãtat mai sus, foarte adesea hetero-imaginile sunt contrapuse auto-imaginilor, într-un cuplu antagonic. Rareori raporturile sunt de egalitate: cel mai adesea predominã complexele de inferioritate sau de superioritate. Situatiile de confruntare potenteazã o xenofobie latentã si cultivã mândria nationalã. Dupã cum observã cu umor un cercetãtor german: "Nu existã pe lume o singurã natiune ai carei reprezentanti sã nu considere cã dragostea de libertate, generozitatea, vitejia, sagacitatea si alte asemenea virtuti sunt tot atâtea elemente constitutive ale propriului caracter national, la fel cum, dimpotrivã, nu existã natiune care sã nu socoteascã faptul cã vrajmasii ei exceleazã în cruzime, perfidie, spirit de rãzbunare etc."
În ce priveste pe români, pe lângã acest aspect al complexului de superioritate, exprimat de exemplu fatã de turci (din punctul de vedere al frumusetii fizice sau morale), sau exprimate generic în clisee de tipul "un popor harnic si ospitalier", mai sunt caracteristice alte câteva atitudini. Înainte de toate, mai ales în prima jumãtate a secolului al XIX-lea, dar cu prelungiri pâna în zilele noastre, e ceea ce a fost numit "complexul Dinicu Golescu" - resimtirea dureroasã a unui complex coplesitor de inferioritate, dublat de impulsul de a urma modelul strãin pentru a asigura un viitor mai fericit patriei. Legat de acesta - o proiectie puternic pozitivã a "tãrilor civilizate", mitul civilizatiei moderne si al viitorului national. Aspiratia spre progres se altoieste pe necesitatea adoptãrii unor modele strãine, când franceze, când germane, intrând în conflict cu o anumitã atitudine "autohtonistã". O altã atitudine reperabilã în cultura romaneascã este cea a "epigonismului", care deplânge prezentul nedemn în comparatie cu un trecut glorios, o "epocã de aur" mai apropiatã sau mai îndepartatã. Recentele discutii legate de integrarea noastrã europeanã, de "revenirea în Europa", au dat prilejul de manifestare publicã a acestor atitudini variate si ar merita probabil sã facã obiectul unui studiu sistematic de imagologie.

Bibliografie:

1. G.Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini pânã în prezent, editie nouã, Craiova, 1993, pag. 973.

2. K.Heitmann, Imaginea românilor în spatiul lingvistic german 1775-1918 - un studiu imagologic, Bucuresti, Editura Univers, 1995, p. 5.
3. Cuvânt înainte la volumul Identitate si alteritate. Studii de imagologie, coordonatori: Nicolae Bocsan, Valeriu Leu, Resita, Editura Banatica, 1996, pag. 5.
4. D.-H. Pageaux, La littérature générale et comparée, Paris, Armand Colin, 1994, pag. 71-73.