Disciplina Limba şi literatura română se situează în fruntea disciplinelor având o contribuţie esenţială la formarea unei personalităţi autonome a elevilor, capabile să-şi argumenteze propriile opţiuni şi având conştiinţa propriei identităţi culturale, studiul acesteia bazându-se pe continuitate şi inovaţie. Prin toate compartimentele ei, această disciplină îşi aduce contribuţia la dezvoltarea gândirii şi la modelarea sentimentelor, asigurând elevului suportul evoluţiei intelectuale şi posibilitatea integrării în viaţa socială. Pornid de la definirea termenului de gen literar am realizat o scurtă evoluție a acestora demonstrând că nu există granițe fixe între cele trei genuri.

Cuvinte cheie: gen, evoluție, poezie

Termenul de gen literar provine din latinescul genus (neam, rasă, fel, mod) şi denumeşte o grupare de opere literare. Genul literar are ca element de referinţă relaţia scriitor şi lumea înconjurătoare, precum şi modul în care acesta comunică ideile, sentimentele, atitudinile.

Natura creaţiei literare este determinată, printre alţi factori, de felul atitudinii scriitorului faţă de realitate, care are drept rezultat un anumit mod de reflectare artistică. Clasificate în funcţie de manifestarea acestei atitudini a scriitorului faţă de realitate, creaţiile sunt lirice, epice şi dramatice. Poetul exprimă ceea ce vede şi simte, scriitorul spune ceea ce înţelege din desfăşurarea vieţii, în care omul e tema principală, dramaturgul nu arată doar ceea ce l-a impresionat sau s-a întâmplat, ci el reconstruieşte viaţa sub ochii noştri. Poetul cântă, epicul povesteşte, amândoi au ca element principal de lucru cuvântul. Dramaturgul nu se mulţumeşte cu vraja melodică a versului liric, nici cu bogăţia naraţiunii epice, el are nevoie în plus de prezentarea directă a gesturilor, de exprimarea nemijlocită a faptelor.

Clasificarea operelor literare pe genuri nu trebuie înţeleasă într-un mod rigid. Graniţele dintre genuri nu sunt absolut fixe. În cele mai caracteristice creaţii lirice pot pătrunde elemente dramatice, multe opere epice conţin elemente lirice, unele creaţii dramatice au caracter epic sau liric. Pentru încadrarea unei opere într-un gen, trebuie să ţinem seama de particularităţile ei dominante.

Corespunzând unor atitudini sufleteşti permanente, caracteristicile genurilor literare rămân neschimbate în decursul vremurilor, iar formele de exprimare se adaptează condiţiilor istorice noi. Genurile literare sunt reprezentate deopotrivă de literatura populară cât şi de cea cultă.

Genul literar presupune o sumă de procedee estetice pe care autorul le pune în valoare. Având în vedere posibilităţile specifice de realizare artistică a prezenţei umane în opera literară, teoria literaturii defineşte trei genuri literare fundamentale: liric, epic şi dramatic.

Genurile au apărut încă în literatura greacă antică, deci au o bogată tradiţie, dar teoria genurilor literare se constituie în epoca Renaşterii. Teoria clasică a genurilor trebuie să o interpretăm luând în considerare deosebirile între genuri. Teoria modernă a genurilor are un caracter orientativ şi descriptiv.

Teoria modernă a genurilor se constituie în secolul al XIX-lea, odată cu şcoala romantică. Ea se manifestă împotriva „purităţii” genurilor şi în favoarea interferenţei între genuri, nu limitează numărul lor şi nu impune scriitorilor respectarea anumitor norme. Conceptul de gen a fost mult comentat de-a lungul timpului. Perioada contemporană în procesul de dezvoltare al literaturii se caracterizează prin elaborarea de forme noi. Apariţia unor asemenea forme de expresie reflectă faptul că, deşi trăsăturile de caracter ale omului sunt oglindite foarte variat în creaţia literară ele se dezvăluie cititorului fie direct, prin stările sufleteşti (emoţii, sentimente şi gândiri) fie prin faptele pe care personajele le săvârşesc.

Gruparea operelor literare în cele trei genuri se bazează pe faptul că trăsăturile esenţiale ale fiecărui gen rămân practic neschimbate de-a lungul timpului. Cele mai multe dintre operele literare prezintă numai trăsături caracteristice unuia dintre genuri fundamentale. Există însă şi opere care, deşi au trăsăturile evidente ale unui gen, totuşi prezintă şi unele elemente aparţinând altor genuri. În numeroase opere poetice, trăsături aparţinând unor diferite genuri literare se întrepătrund şi se îmbină adeseori între ele; aceste opere pot fi totuşi încadrate în unul dintre cele trei genuri, după caracteristica lor dominantă.

Cele trei mari genuri există în creaţia popoarelor din cele mai vechi timpuri. Odată cu trecerea timpului genurile s-au îmbogăţit cu specii noi, îmbunătăţindu-se formele de exprimare însă trăsăturile caracteristice au rămas aceleaşi. De aceea, orice operă literară se impune ca operă de valoare artistică şi prin modul în care ea ilustrează trăsăturile genului definitoriu. Pentru a simţi şi cunoaşte frumuseţea artistică a creaţiilor literare este necesar să se studieze, pe bază de exemplu, caracteristicile fiecărui gen.

Cunoştinţele de teorie a genurilor literare fac posibilă interpretarea corectă a operelor pe care le citim, fiind astfel un sprijin deosebit în formarea culturii noastre literare.

Încă din Antichitate s-au promovat două concepţii despre poezie: „poezia ca activitate transcendentă, act de cunoaştere care aşază omul în relaţie cu divinul, cu esenţele şi are capacitatea de a crea / re-crea realitatea, şi poezia ca activitate normală, umană, legiferată şi utilă sub aspect social, pentru că emoţionează, delectează şi mai ales învaţă.”

BIBLIOGRAFIE:

1. Bodiştean Florica, Poetica genurilor literare, Institutul European, Iași, 2009, ISBN 978-973-611-651-3.

2. Goia Vistian, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Editura Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2002.

3. Vianu Tudor, Arta prozatorilor români, «Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului», Editura Minerva, București, 1981.