CURENTELE DE AVANGARDĂ

Prof. Octavian Horia MINDA

Şcoala cu clasele I-VIII SÎNANDREI TIMIŞ

Un modernism categoric, de frondă, alcătuind aşa-zisa mişcare de avangardă artistică, a fost promovat la reviste precum „Contimporanul” (1922-1732), ”Punct” (1924-1925), „Integral” (1925-1927),”Urmuz” (1928), „Unu” (1928-1932), ”Alge” (1930-1931).

Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nonconformist şi anarhic cunoscut sub numele de dadaism, iniţiat la Zürich în 1916 de românul Tristan Tzara, devenit ulterior poet de limbă franceză.

Împreună cu alţi intelectuali de diverse naţionalităţi,veniţi într-o ţară neutră pentru  a nu participa în niciun fel la marea conflagraţie mondială care izbucnise în 1914, Tristan Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Hans Arp lansează o mişcare culturală şi artistică de discreditare completă, de negare a artei tradiţionale, ca semn al unui dispreţ teribilist, aproape adolescentin, faţă de filistinismul burghez, faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria şi crima.

Dadaismul cultiva antiliteratura, antimuzica, antipictura, inventând cele mai năstruşnice tehnici de ”creaţie”, toate având la bază incoerenţa, lipsa de logică, absurdul. Mişcarea se autodizolvă în 1921.

Spiritul acesta de negare a valorilor consacrate se echilibrează treptat printr-o tendinţă de căutare a unor formule artistice noi şi de explorare a unor spaţii tematice inedite: tehnica modernă, visul, subconştientul etc. Iau naştere, astfel, noi curente de avangardă, dintre care mai importante sunt, în literatura română, constructivismul şi suprarealismul.

Constructivismul românesc s-a grupat în jurul revistei „Contimporanul”, condusă de Ion Vinea, care a solicitat colaborarea nu numai a scriitorilor, dar şi a altor artişti: pictori, sculptori, actori, regizori: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, FelixAderca, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Constantin Brâncuşi, St.Roll.

Ideea esenţială a constructiviştilor era necesitatea unei corespondenţe între artă şi spiritul contemporan alt ehnologiei moderne, care inventează forme noi, concurând natura. Arta trebuie să „imite” tehnica modernă, plăsmuind şi ea forme „pure”, complet imaginare. Artistul trebuia să fie un creator de valori estetice, fără corespondenţe în planul naturii, al realităţii imediate. Se încurajează asftel pictura abstractă, nonfigurativă (armonie de senzaţii cromatice) sau cubismul (care descompunea percepţia vizuală a obiectelor, recompunând-o arbitrar), stilizarea energică a sculpturii (Constantin Brâncuşi), sincretismul artelor (se vorbea de pictopoezie şi de jazzbandul frazelor), colajul poetic, funcţionalismul arhitectural.

Privite în perspectiva evoluţiei artei în următoarele decenii, aceste tendinţe - nu toate -, după ce au depăşit faza teribilismului teoretic şi a unor experimente gratuite, şi-au confirmat valabilitatea şi au impus mari artişti, cum ar fi sculptorul din Hobiţa Gorjului, Constantin Brâncuşi, care a creat forme noi, stilizate într-un vechi spirit românesc. Pe drept cuvânt, opera lui este considerată fundamentală şi determinantă pentru întreaga dezvoltare a sculpturii moderne.

Alte reviste constructiviste: „Punct”, ”Integral”.

Suprarealismul a fost teoretizat şi practicat la revistele „Unu”, „Urmuz”, „Alge”. În paginile acestor reviste semnează şi unii colaboratori de la ”Contimporanul”şi „Integral”, ca Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B.Fundoianu, Marcel Iancu, dar şi nume noi ca Geo Bogza, Saşa Pană, Gellu Naum, Aurel Baranga, Miron Radu Paraschivescu,Virgil Teodorescu.

Pornind din dadaism, manifestând deci acelaşi spirit teribilist al negaţiei, supraralismul – iniţiat de poetul francez André Breton - a dat câteva nume ilustre în arta europeană, cum ar fi scriitorii Louis Aragon, Paul Eluard, sau pictoriii Max Ernst, Salvador Dali, Goirgio de Chirico, Pablo Picasso.

Programul suprarealismului urmărea pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului, în acele spaţii umane care scăpau controlului conştiinţei. Suprarealiştii considerau că adevărata realitate a omului apare deformată de către cenzura conştiinţei, care introduce numeroşi factori de modelare convenţională, schematică, a fiinţei umane. Pătrunzând direct în subconştient, arta ar aşeza omul în realitatea lui integrală, adevărată, într-o „suprarealitate” autentică, neipocrită.

Aceste teorii se bazau pe tezele filozofului francez Henri Bergson şi, mai ales, ale medicului vienez Sigmund Freud, creatorul psihanalizei,  asupra inconştientului.

Tehnica de realizare artistică era dicteul automat, care consta în încercarea de transcriere rapidă a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor (în pictură –a senzaţiilor cromatice, vizuale), ca  şi cum ar ieşi spontan din fluxul continuu al subconştientului. Condiţia esenţială era ca raţiunea să nu exercite nici un fel de control.

Folosind, pe lângă dicteu, şi alte tehnici ale combinării întâmplătoare, suprarealismul a ajuns uneori să scoată imagini insolite, de o mare fluenţă, asemănătoare cu cele produse în vis.

Influenţa suprarealismului s-a exercitat în mod deosebit asupra picturii şi poeziei.  (În proză a fost încurajat reportajul, datorită faptului că el reprezenta o renunţare la ficţiune şi părea suprarealiştilor mai autentic.)

Dintre poeţii români ai avangardei cel mai valoros este Ilarie Voronca (1903-1946). Ceilalţi s-au manifestat ulterior în alte direcţii (Geo Bogza, Aurel Baranga) sau pur şi simplu n-au supravieţuit momentului avangardist (Saşa Pană, St. Roll).

În avangardismul românesc, o poziţie singulară o deţine Urmuz (Demetru Dem. Demetrescu-Buzău), autor al unor bucăţi în proză publicate deTudor Arghezi, adevărate exerciţii dadaiste (fără ca autorul să fi avut vreo legătură cu dadaismul),în care se cultivă un umor „negru”, bazat  pe absurd.

Mişcarea românească de avangardă, fără să producă mari scriitori, a dovedit receptivitatea literaturii române la procesul european de modernizare radicală, pe care l-a şi influenţat în anumite privinţe, prin intermediul unor artişti de origine română care au contribuit la constituirea unor atitudini, ideologii sau estetici avangardiste.

De remarcat că teribilismul, subiectivismul exagerat, nonconformismul s-au conjugat la unii avangardişti cu o nedisimulată atracţie pentru revolta socială, câţiva dintre ei evoluând către comunism.

BIBLIOGRAFIE

Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, I (A – G), Bucureşti, Editura Eminescu, 1973

Gabriela Duda, antologia Literatura română de avangardă, Editura Humanitas,    1997

Ion Hangiu, Dicţionar al presei literare româneşti (1790 – 1982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

Mincu, Marin, Avangarda literară românească, Bucureşti, Minerva, 1999