ABSENTEISMUL – O PROBLEMĂ

CARE ÎŞI AŞTEAPTĂ REZOLVAREA

Prof. Mihai Popescu

GST Ploieşti

Starea absenteismul în şcolile din România a devenit un fenomen îngrijorător, iar datele publicate de inspectoratele şcolare arată că unii elevii preferă chiulul, în detrimentul educaţiei. Acolo unde, bunul simţ şi respectul faţă de norme şi regulamente încetează, profesorii trebuie să aibe la îndemană instrumente de constrângere eficiente. Cum poţi determina un elev de clasa a IX a sau a X , care face zeci de absenţe chiar din prima lună de şcoală, să vină la şcoală, în timp ce părintele lui nici nu ştie în ce clasă învaţă?

Având experienţa copiilor care primesc bursa “Bani de liceu” şi care într-un an întreg nu însumează mai mult de 20 de absenţe, se pare că absenteismul poate fi combătut cu succes prin sancţiuni pecuniare.

Una din priorităţile anului şcolar 2011/2012, este aceea de  reducere a absenteismului. In situaţia în care în luna noiembrie, numai la nivelul capitalei s-au înregistrat 800.000 de absenţe, devine evidentă îngrijorarea profesorilor faţă de stăvilirea acestui fenomen. Sunt căutate soluţii pentru a determina elevii să vină la scoală şi să rămână la ore.

Greu de îndreptat acestă meteahnă  pentru că, la  adolescenţă, tentaţiile sunt la tot pasul şi tinerii devin uşor coruptibili.

In acestă privinţă, atragerea tânărului către şcoală, ar trebui să constituie un obiectiv comun al dascălilor, al părintilor şi al tuturor membrilor unei comunităţi.

De ce nu se întâmplă acest lucru, de ce o parte dintre elevi confundă şcoala cu sala de biliard  sau internetcafe- ul, rămâne o problemă nerezolvată. (Nu este cazul acelor copiii care nu frecventează şcoala datorită dificultăţilor materiale din familie).

Totuşi, acum 70-80 de ani lucrurile erau privite şi rezolvate altfel.  În 1937,  directorul Şcolii Primare Mixte din com. Borza, jud. Sălaj, redacta următoarea înştiintare adresată unui părinte:

“Domnului ……,

De mâine trimite copilul la şcoală. De va lipsi o zi va rămâne repetent şi de fiecare zi lipsă va plăti 100 000de lei amendă”,  sau

“Se pune în vedere locuitorilor ce au copii la şcoală ca imediat să-i trimită. Cine nu trimite copilul la şcoală va plăti de fiecare zi lipsă 100.000/ o sută de mii, iar pe lună 3 000 000 / trei milioane. Luaţi bine seama şi nu luaţi în râs cele scrise, în curând va veţi convinge de cele scrise.”

Tonul anunţului pare ameninţător, dar el este imperativ şi nu lasă  loc de interpretări sau negocieri care să-i altereze mesajul. Drept urmare şi răspunsul părintelui era promt şi decât să plătească, mai bine aducea copilul la şcoală. Sigur că existau şi atunci cazuri nerezolvabile, familii sărace şi copii care dădeau  bir cu fugiţii; în 1930 în România, frecvenţa în învăţământul primar era în medie de 59,8%, iar ponderea analfabeţilor în populaţia totală era de 54,3%, cea mai mare din Europa, fapt ce a determinat guvernul să introducă în legea educaţiei pedepse pentru părinţii care nu îşi trimiteau copiii la şcoală. Drept urmare, în ciuda anilor de criză economică 1929-1933, rata anlfabetismului a început să scadă.

În 2011, un raport al Comisiei Europene plasează România  din nou pe primul loc într-un top al analfabetismului: astfel, 6% dintre români sunt analfabeţi, iar 40%  citesc prost sau nu ştiu să citească. Aşadar suntem consecvenţi!

Combatrea absenteismului bate pasul pe loc pentru că:

- pe de o parte este o problemă de care se ocupă laolaltă, diriginţii, pedagogii, directorii de şcoli,  inspectorii şi ministerul, comisiile şi subcomisiile de disciplină, de monitorizare a absenţelor, de asigurare a calităţii, elaborând în acest sens zeci de pagini de regulamente ,proceduri, rapoarte şi statistici, iar în sfârşit când apar şi sancţiunile, ele urmează o procedură stufoasă (vezi art. 118.1. din ROFUIP).  Parcă o propoziţie simplă şi scurtă ar suna mai bine: „Domnule Părinte,  de mâine trimite copilul la şcoală…..”.

- pe de altă parte, chiar dacă un elev îşi petrece doar ¼ din timpul său la şcoală, toată responsabilitatea instruirii sale cade pe umerii cadrelor didactice, dar acestea sunt lipsite de mijlocele de constrângere pe care Legea educaţiei din 1924 le prevedea: ”Se pune în vedere ca pentru fiecare zi lipsă va plăti 100.000de lei…..”.

Să fie aceasta oare una dintre soluţiile salvatoare?

Bibliografie

1. www. didactic.ro, Ience Traian, Şcoala în perioada interbelică

2.www.edu.ro/index.php/legaldocs, Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar

3. www.scoalaedu.ro, Raportul Comisiei Europene privind invatamantul in UE / 2011