DELTA DUNĂRII

Dimitriu Astrid-Alina,

Prof. Grup Şcolar Agricol, Alexandria, jud. Teleorman

Aşezare, întindere

Dunărea, izvorând din Germania, adunând afluenţii din zece ţări şi traversând patru capitale, după un traseu de 2.860 Km, formează la vărsarea sa în Marea Neagră o deltă.  Raportată la România, Delta Dunării este situată în SE ţării, având forma  literei greceşti "A" (delta) şi fiind limitată la SV de podişul Dobrogei, la N trece peste graniţa cu Ucraina, iar la E cu Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° lat N şi de meridianul de 29° long. E.  Suprafaţa sa, împreună cu complexul lagunar Rasim-Sinoe este de 5.050 Km, din care 732 Km aparţin Ucrainei. Delta propriu-zisă are o suprafata de 2.540 Km, suprafaţă ce creşte anual cu 40 m, datorită celor 67 milioane tone de aluviuni depuse de către fluviu.

Valoare universală

            Este unica deltă din lume declarată rezervaţia biosferei (1990). Are 2,5 % din suprafaţa României, locul 22 între deltele lumii şi locul 3 în Europa după Volga şi Kuban. Este una din cele mai mari zone umede din lume, 30 de tipuri de ecosisteme.

Geneza Deltei Dunării

La capătul unui drum de 2.860 km, colectând apele unui impresionant bazin hidrografic a cărui suprafaţă acoperă mai mult de 8% din suprafaţa Europei, Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent construieşte la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 16.000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa şi chiar din lume, cunoscută şi ca una dintre marile zone umede ale planetei. Actuala configuraţie morfohidrografică a Deltei Dunării este rezultatul interacţiunii dintre fluviu şi mare în perioada Holocenului. La începutul Holocenului, când nivelul mării a crescut până aproximativ la nivelul actual, exista aşa-numitul golf al Dunării. La gura acestui golf, între promontoriul Jibrieni, la nord şi promontoriul Murighiol-Dunavăţ la sud, s-a format cordonul iniţial Letea-Caraorman. Materialul aluvionar a fost transportat de curenţii marini de-a lungul ţărmului dintr-o zonă situată la nord, la gurile Nistrului, Bugului şi Niprului. Cel mai vechi braţ al Dunării, braţul Sf. Gheorghe, curgea în mare printr-un pasaj situat în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman dezvoltând prima deltă a Dunării: Delta Sf. Gheorghe I. Cel de-al doilea braţ al Dunării, Sulina s-a dezvoltat odată cu blocarea prin aluvionare a braţului Sf. Gheorghe. Braţul Sulina a preluat un flux din ce în ce mai mare de sedimente şi a început să-şi formeze propriul edificiu deltaic: Delta Sulina. În acelaşi timp, în partea sudică a zonei s-a format o mică deltă secundară Delta Coşnei datorită braţului secundar Dunavăţ. Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp ce braţul Chilia, la nord şi Sf. Gheorghe, la sud şi-au construit propriile lor delte: Delta Chilia şi Delta Sf. Gheorghe II. Aceste două delte sunt formate din material sedimentar dunărean în timp ce materialul transportat de curentul litoral se acumulează la nord de braţul Chilia şi constituie formaţiunea Jibrieni. Aspectul morfologic actual al Deltei Dunării se datorează ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care a creat condiţiile unei puternice aluvionări având drept consecinţe meandrări şi ramificaţii ale braţelor principale.

Unităţi fizico-geografice componente

Delta Dunării

Conform literaturii de specialitate (Gâştescu, 1989), Delta Dunării reprezintă teritoriul cuprins între prima bifurcaţie a Dunării (Ceatalul Chiliei), mărginit la est de litoralul Mării Negre, la nord de braţul Chilia şi la sud de complexul lacustru Razim Sinoie. Delta Dunării propriu-zisă este cea mai mare componentă a rezervaţiei şi are o suprafaţă totală de circa 4.178 km2, din care cea mai mare parte se găseşte pe teritoriul României, adica 3.510 km2, reprezentând circa 82%, restul fiind situată pe partea stângă a braţului Chilia, inclusiv delta secundară a acestuia, în Ucraina. Ţinând cont de geneză, hipsometrie, relaţiile hidrice dintre braţele Dunării şi zonele interioare, diferenţierile climatice şi variaţia peisagistică, în Delta Dunării se pot distinge două mari sectoare - delta fluviatilă şi delta fluvio-maritimă. Delta fluvială reprezintă partea cea mai veche din spaţiul deltaic, ce s-a format într-un fost golf al Dunării. Principala sa caracteristică e suprafaţa relativ mare a grindurilor fluviale, în timp ce ariile depresionare sunt mai mici şi cu multe lacuri (de asemenea, de mici dimensiuni), aflate într-un grad înaintat de colmatare. Delta fluvio-maritimă se desfăşoară între aliniamentul grindurilor maritime Letea - Caraorman - Crasnicol în vest şi ţărmul mării în est. Ea cuprinde, pe lângă grindurile maritime Letea, Caraorman şi Sărăturile un important complex lacustru (Roşu - Puiu) şi suferă modificări importante la contactul cu Marea Neagră.

Complexul lagunar Razim-Sinoie

A doua componentă a rezervaţiei, este situată în sudul Deltei Dunării şi ocupă o suprafaţă totală de circa 1.145 km2, din care suprafaţa lacurilor este de 863 km2. Cea mai mare parte a complexului o constituie zona depresionară (vechiul golf Halmyris) ocupată iniţial de apele mării şi care a fost compartimentată ulterior, prin formare de cordoane şi grinduri. În ultimile decenii complexul a suferit foarte mari modificări datorită acţiunii umane, fiind transformat în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigaţii amenajate în jurul complexului.

Dunărea maritimă

Este o altă componentă deltaică dispusă între Ceatalul Ismail şi limita vestică a rezervaţiei – Cotul Pisicii, între milele Mm 43 – Mm 74.

Zona inundabilă Isaccea-Tulcea

Este situată în amonte de municipiul Tulcea. Zona are aspectul unei depresiuni şi constituie un sector de luncă neîndiguit, fapt ce determină ca în timpul apelor mari de primăvară să fie inundat, alimentând lacurile şi zonele mlăştinoase acoperite cu stuf şi plaur.

Zona Sărături-Murighiol

Lacul Sărături, situat pe terasa Dunării, are o lungime de 2 km şi o lăţime de 500 m. Apele lacului sunt puternic salinizate, caracterizate prin marea bogăţie de zooplancton şi fitoplancton.

Clima

Delta Dunării se încadrează în spaţiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice. Spaţiile acvatice plane si foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetatie, întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcatuiesc o suprafaţă activă specifică deltei şi lagunelor adiacente, cu totul diferită de a stepelor pontice. Această suprafaţă activă reacţionează faţă de radiaţia totală recepţionată şi de circulaţia generală a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiaţia totală variază între un minim de 3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă şi un maxim de 17 Kcl./cmp, în luna iulie. În funcţie de intesitatea activităţii centrilor barici principali se instalează condiţii specifice de vreme: zile de iarnă blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vânturi puternice (când actionează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde si uscate (când actionează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interactionează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din NV Europei). Durata de stralucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2.250 ore, dar poate ajunge la 2.600 ore în anii cu nebulozitate redusă. Temperatura se distribuie neuniform pe suprafaţa deltei. Mediile multianuale indică creşterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94⁰ C, în delta fluvială (Gorgova), de 10,96⁰ C, pe ţărmul marii (Sulina), de 11,05⁰ C, iar în largul Marii Negre (Platforma Gloria), de 11,86⁰ C.  Amplitudinile medii zilnice reflectă diferenţele mari datorate naturii suprafetei active: la Gorgova variază între un maxim de 9⁰ C (în iulie) şi un minim de 3,8⁰ C (în decembrie), la Sulina între 2,8⁰ C (în iulie) si 1,4⁰ C (în noiembrie), iar la staţia Gloria între 2,3⁰ C (în iulie) si 1⁰ C (în decembrie si februarie). Sumele anuale ale temperaurilor medii zilnice efective se apropie de 1600⁰ C. Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul României. Umezeala relativă a aerului variază iarna între 88 - 84% la Gorgova şi 89 85% la Sulina şi Sfântu Gheorghe, iar vara, între 69 - 71% la Gorgova şi 77 - 80%, la Sulina şi Sfântu Gheorghe. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ şi scad de la vest spre est datorită efectului suprafeţei active specifice deltei, precum şi al Marii Negre. La intrarea în Delta Dunării (Tulcea) se înregistrează o cantitate medie multianulă a precipitaţiilor de 450 mm, iar la Sulina, de 360 mm. În cea ma mare parte a deltei cad între 350 si 400 mm ploaie, iar pe litoralul deltaic şi cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm. Stratul de zapadă este subţire şi se menţine perioade scurte de timp, numai în iernile mai aspre. Asemenea situaţii s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985, când apele mării lânga ţărm au îngheţat timp de 45 - 60 zile. Vânturile dominante bat din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerari de vânt înregistrându-se iarna si în sezoanele de tranziţie. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spatiul Deltei Dunării. La intrarea în deltă, la Tulcea, mediile pe 90 de ani relevă că sunt 142 de zile de vară şi 60 de zile de iarnă, iar primaverile au durata aproape egală cu tomnile. La Sulina aceleaşi medii multianuale indică 145 de zile de vară şi numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).

Apele

  Sosită la Patlăgeanca cu 6400m³/s (în medie), Dunărea se bifurcă în două braţe, Chilia la N şi Tulcea la S, braţ ce, la Ceatalul Ismail desparte Chilia de Tulcea.
Braţul Chilia, cel mai septentrional, formează graniţa cu Ucraina, transportă 60% din apele şi aluviunile Dunării, având un curs sinuos pe o lungime de 104 Km˛. Braţul Sulina situat în mijlocul Deltei, are un curs rectiliniu, canalizat permanent, dragat si întreţinut pentru navigaţia vaselor maritime (pescaj minim 7m). Are o lungime de 71 Km şi transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Braţul Sf. Gheorghe cel mai meridional, orientat spre sud-est, are un curs sinuos desfăşurat pe112 Km şi transportă 22% din debit. La varsare formează insulele Sacalin, considerate un început de deltă secundară. Delta este străbătută de o mulţime de canale, gârle, rezultate prin regularizarea cursurilor, mlaştini şi mai ales lacuri: Merhei, Gorgova, Roşu, Lumina, etc.

Fauna

Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici vieţuieşte 98% din fauna acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice şi de moluşte gasteropode din Europa şi tot aici îşi găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra si Felis silvestris. Vertebratele care, prin prezenţa lor, dau nota specifică faunei deltei. Amfibienii sunt reprezentaţi prin două specii de caudate şi şase specii de anure, iar reptilele prin opt specii, majoritatea şerpi. Peştii sunt prezenţi prin 65 de specii, cei mai mulţi de apă dulce (60%), restul migrând primăvara din Marea Neagră. Intre aceştia din urmă, sturionii si scrumbiile au rol important, atât ştiintific, cât şi economic. Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis avian. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă şi care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 specii trecând prin deltă şi rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna şi primăvara.
Păsările acvatice sunt cele mai numeroase: cuibărersc 81 specii şi trec prin deltă 60 specii, în total 141de specii, ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană. Avifauna acvatică din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adăugă, speciile accesorii şi speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 specii a căror viată este legată de prezenta apei. Acestea se grupează în 5 tipuri ecologice principale: specii strâns legate de apă, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele anatide), specii de stufării (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de ţărmuri (stârci, lopătari, tigănusi, unele anatide), specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată continuate cu stufării (ralide), specii de ţărmuri marine (unele laride).
Multe specii, mai ales dintre raţe, gâşte, pescăruşi, apar frecvent în diferite biotopuri. Speciile accesorii sunt cele care se integrează secundar în avifauna acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase pe măsura transformării ecosistemelor acvatice. Zăvoaiele sunt populate de silvii, muscari, filomele, pitigoi, cinteze, la care se adaugă, în timpul cuibăritului, raţe, cormorani și stârci. În pădurile de pe câmpurile marine Letea şi Caraorman cuibăresc 64 specii tipice avifaunei pădurilor nemorale (silvii, mierle, ciocănitori, măcăleandru, piţigoi, graur, precum şi codalbul (Haliaetus albicilla), gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar etc. Fazanul (Phasianus colchicus) a fost introdus prin colonizare populaţia dezvoltându-se rapid. În pajiştile de stepă nisipoasă sunt specifice potârnichea, prepeliţa, ciocârliile, pasărea ogorului (Burchinus oedicnemus). În satele deltei, pe lângă gospodării, sunt frecvente guguştiucul, vrabia de casă, rândunica, barza, lăstunul. O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului formând colonii care sunt aglomerări de cuiburi pe spaţii, în general mici. Cauzele asocierii sunt legate de penuria suprafeţelor de construcţie a cuiburilor, precum şi de avantajele oferite de prezenţa unui număr mare de păsări în apărarea cuiburilor cu ouă sau pui. Coloniile de cuibărit au reprezentat dintodeauna atractia deltei. Miile de cuiburi construite pe crengile zăvoaielor de salcie sau în stufării, zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de păsări care îşi hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai al iubitorilor de natură.

Flora

             Cercetările recente au dus la identificarea a 955 specii de cormofite spontane.
  Din punct de vedere ecologic numai un sfert dintre specii (26%) sunt legate de mediul acvatic (hidrofile, higrofile si higromezofile), restul fiind mezofile, xerofile, eurifile, halofile, psamofile. Nota dominantă o dau stuful, papura, sălciile, plantele plutitoare (nuferii, cornacii, cosorul). În deltă îşi găsesc refugiul o serie de specii rare, cum sunt: Ephedra distachya, Carex colchica, Convolvulus persicus.  În Delta Dunării predomină vegetaţia de mlaştină stuficolă, care ocupă cca. 78% din suprafaţa totală. Principalele specii stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică şi numeroase alte specii. Vegetaţia de sărături ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri salinizate si solonceacuri marine. Specificul este dat de prezenta speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate şi se dezvoltă pe 6% din totalul suprafeţei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau nota caracteristică peisajului. Întâlnim patru tipuri de zăvoaie: zăvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului şi sunt formate mai ales din Salix alba si Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc zăvoaile formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plop (Populas canescens şi P.alba), la care se adaugă speciile plantate: plopul negru hibrid, arţarul american si frasinul de Pensilvania; un tip de zăvoi mai rar este arinişul (predomină Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marină.     
Vegetatia pajistilor mesofile de grind se dezvoltă pe cca. 3% din totalul suprafeţei deltei, în special pe grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomină Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălţi si japse ocupă 2% din totalul deltei. Pentru vegetaţia submersă sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis.Vegetaţia plutitoare este mai variată. Predomină Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans. Vegetaţia emersă este dominată de stuf (Phragmites australis), papură (Typha latifolia şi T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Vegetaţia tufişurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafeţei deltei şi sunt dominate de Tamarix ramosissima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides. Pădurile din câmpurile marine Letea şi Caraorman sunt şleauri de silvostepă, numite local haşmace, cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Q. robur), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea) şi cu plantele agătătoare Periploca graeca, Vitis silvestris, Hedra helix. Reprezintă nmai 0,8% din totalul suprafeţei Deltei Dunării.  Formaţiune specifică stufăriilor masive, plaurul este un strat gros de 1-1,6 m format dintr-o împletitură de rizomi de stuf si de rădăcini ale altor plante acvatice în amestec cu resturi organice şi sol. Iniţial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor şi bălţilor transformându-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vânt, se deplasează pe suprafaţa apei. Vegetaţia plaurului diferă de restul stufăriilor. Stuful (Phragmites australis) se dezvoltă aici în cele mai bune condiţii, fiind mai înalt si mai gros. Alături de stuf întâlnim rogozul, menta, feriga de apă (Nephrodium thelypteris), cucuta de apă, troscotul, salcia pitică, precum si plantele agăţătoare Calystegia sepium şi Solanum dulcamara. Pe plaur se formează coloniile de pelicani comun şi creţ. Tot pe plaur trăiesc porcul mistreţ, câinele enot, bizamul, lutra, nurca, vulpea.

Zonare funcţională:

• zone strict protejate 18 zone ce ocupă o suprafaţă totală de 50 600 ha (8,7% din suprafaţa rezervaţiei). Acestea sunt protejate în mod obligatoriu şi reprezintă eşantioane foarte puţin deranjate, reprezentative pentru ecosistemele naturale, terestre şi acvatice din rezervaţie (Roşca-Buhaiova, Pădurea Letea, Lacul Răducu, Lacul Nebunu, Vătafu-Lunguleţ, Pădurea Caraorman, Sărături Murighiol, Arinişul Erenciuc, Insula Popina, Sacalin-Zătoane, Periteaşca-Leahova, Capul Doloşman, Grindul Lupilor, Istria-Sinoe, Grindul Chituc,  Lacurile Rotundu, Potcoava, Belciug);

• zonele tampon au fost stabilite în jurul zonelor cu regim de protecţie integrală. Ele ocupă o suprafaţă totală de 223 300 ha (38,5% din suprafaţa rezervaţiei) şi au fost desemnate pentru atenuarea impactului antropic asupra zonelor protejate.

• zonele economice acoperă o suprafaţă totală de 306.100 ha (52,8% din suprafaţa rezervaţiei). Ele cuprind terenuri aflate în regim liber de inundaţie, terenuri îndiguite pentru folosinţă agricolă, piscicolă şi silvică şi terenuri pe care sunt amplasate aşezări umane.

• zonele de reconstrucţie ecologică sunt suprafeţe de teren în cadrul cărora Administraţia Rezervaţiei desfăşoară activităţi de refacere a echilibrului ecologic şi de renaturare a zonei afectate, folosind mijloace tehnice şi tehnologii adecvate.

Economia

              Populaţia Deltei are un mod de viaţa neschimbat de secole. Implantarea umană discretă a permis supravieţuirea uimitoarelor ecosisteme din Deltă. Intinderea mare a apei explică numărul mic al locuitorilor (în jur de 22000 de locuitori), cu toate că sporul natural este mult peste media ţării (7-8‰). Mobilitatea teritorială cunoaşte deplasări definitive şi deplasări temporare pentru lucru, studii etc.

Populaţia Deltei este grupată în 15 localităţi rurale şi două oraşe: Tulcea şi Sulina.
Tulcea: poarta de intrare în Deltă, oraş cu puţin sub 100.000 de locuitori, construit pe locul aşezării geto-dace Aegyssus, datat acum 2.600 de ani, menţionat cu actualul nume în 1595 pe harta lui Paolo Giorgici. Este un oraş cu funcţie navală, industriala şi turistică.

Sulina: cel mai estic oraş al ţării, situat la gura braţului Sulina, oraşul românesc cu cea mai mică altitudine (3.5 m), port de intrare a vaselor maritime pe Dunăre.

Pescuitul reprezintă o constantă a activităţii umane din regiune, participând la producţia internă de peşte. Profesorul universitar, Ion Sârbu, în "Geografia Fizică", precizează că "un hectar de trestie dă atâta celuloză cât dau 10 ha de molid". Rezultă că reexploatarea stufului şi papurei constituie o altă ramură a activităţii umane.
            Pe unele grinduri se practică cultura plantelor, pe altele există izlazuri pentru creşterea animalelor.
            Navigaţia pe braţe şi trasportul pe canale este o altă preocupare a localnicilor.
            Caleidoscop al unor peisaje mereu inedite, paradisul păsărilor şi trestiilor, al puzderiilor de peşti - Delta Dunării este o regiune de mare frumuseţe turistică şi de un real interes ştiinţific. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării se află pe locul 5 între zonele umede ale Terrei şi pe locul 2 în Europa, iar ca importanţă ecologică e pe locul 3 în lume.

Bibliografie:

Panait, T., Judeţul Tulcea – album monografic, Ed. Protip, Bucureşti, 2002

Creţu, R., Dezvoltarea şi gospodărirea durabilă a resurselor de apă, Tribuna Economică, nr. 46/2000

www.wikipedia.org