STUDIU DE SPECIALITATE:

CUNOAŞTEREA COPILULUI PRIN DESEN

Institutor Onel Maria-Antoaneta

Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Sãbãoani, Neamt

Limbajul plastic are misiunea de a echilibra si armoniza relatiile copilului cu natura, cu ceilalti, cu sine. Datele obtinute în urma investigatiei personalitãtii copiilor prin aceastã tehnicã proiectivã oferã o imagine profundã asupra maturizãrii lor afective si de relationare. Pe mãsurã ce deseneazã, gândirea încearcã sã mentinã ideea initialã, iar imaginatia încearcã sã aducã temele interioare în prim-planul trãirii. Trasajul liniilor, culorile folosite, geometria formelor, tema abordatã, persoanele prezente în desen sunt caracteristici ale desenului pe baza cãruia se încearcã descifrarea trãirilor copilului.

Desenul este o modalitate de comunicare ce permite copilului sã exprime prin imagini ceea ce este dificil de surprins în cuvinte, sã dea sens lumii sale interioare, sã vorbeascã celuilalt, siesi, sã-si descopere în concretul desenului propriile trãiri afective. Prin limbajul liniilor, al culorilor, al semnelor grafice, desenul si pictura exprimã perceptiile, reprezentãrile, emotiile, cunostintele receptate din diferite surse. Utilizând acest limbaj, copilul recreeazã un univers care l-a impresionat (un obiect, un personaj, un animal), se contopeste cu acest univers.

La 3-4 ani desenul este linear, presupune un numãr mic de elemente compozitionale, neorganizate într-un ansamblu compozitional, în general din aceeasi categorie. Fluiditatea si flexibilitatea sunt scãzute, coloratia este neomogenã, depãseste liniile contururilor si se face cu una, douã culori.

Spre 5-6 ani, creste numãrul elementelor compozitionale, acestea se diversificã categorial, apar detaliile, începe sã fie sugeratã miscarea. Elementele compozitionale, dispuse în mai multe planuri, se organizeazã în ansambluri coerente, în jurul unei teme impuse sau alese. Cel mai des întâlnite sunt urmãtoarele elemente: omul, casa, cerul, soarele, plantele, animalele. Prezenta lor se datoreazã si faptului cã sunt si simboluri de securitate paternã si maternã, dar mai ales faptului cã reprezintã primele obiecte ale cunoasterii imediate, nemijlocite, primele obiecte ale spatiului cognitiv. Sunt utilizate mai multe culori cu îmbinãri originale si cu intentionalitãti estetice.

Pe la 8-9 ani etapa „realismului intelectual” este înlocuitã de cea a „realismului vizual”, în care pãrtile ascunse ale obiectelor nu mai apar în spatele ecranelor, acestea încep sã respecte proportiile reale în functie de nivelul mental al copilului, mediul socio-cultural, maturitatea afectivã.

Caracteristicile desenului pe baza cãrora putem încerca sã descifrãm trãirile copilului sunt: trasajul liniilor, culorile folosite, geometria formelor, tema abordatã, persoanele prezente în desen, etc.

Un copil timid, timorat, fãrã încredere în sine are tendinta de a trasa linii subtiri, slabe, sterge mereu, corecteazã sau este dezamãgit de estetica desenului, comentând pe tema nepriceperii sale. Agresivitatea se traduce prin linii puternice, groase, cu riscul de a gãuri hârtia. Liniile de intensitate medie caracterizeazã copilul echilibrat. Desigur se tine cont si de starea de moment a copilului.

Mãrimea personajelor vorbeste despre importanta acordatã acestora, în mod negativ sau pozitiv. Un personaj urias desenat poate simboliza admiratia  pe  care o poartã persoanei, respective mãsura în care se teme de ea.

Modul în care sunt utilizate culorile poate da un aspect vesel sau deprimant desenului în ansamblu, pe baza cãruia putem aprecia starea sa afectivã. Copilul extravertit foloseste o paletã largã de culori luminoase, cel introvertit se limiteazã în general la 2-3 culori. Copilul optimist va folosi culori vii si deschise, spre deosebire de cel trist, deprimat, care va opta pentru culori închise, fãrã viatã.

Pentru a începe analiza desenului, trebuie sã împarti simbolic foaia în patru pãrti egale (Grünwald-Koch). Partea inferioarã este legatã de nevoile primare din viata de zi cu zi si exprimã materialismul, concretul, activitãtile. Partea superioarã a foii corespunde idealurilor, viselor, imaginatiei, spiritualitãtii. Pãrtile din stânga si din dreapta sunt legate de gesturile pe care le face vizavi de el si de ceilalti, de comunicare, de relatii. Partea stângã evocã trecutul, ezitãrile, protectia sinelui si indicã natura relatiei sale cu mama (fie cã mama este realã sau simbolicã). Latura dreaptã a foii tine de viitor si de necunoscut, de capacitatea de initiativã, de relatia cu tatãl si de modul în care se raporteazã copilul la autoritate. Dacã îsi concentreazã desenul pe partea dreaptã, înseamnã cã este în cãutarea unui sprijin, a sentimentului de sigurantã oferit de mamã. Dacã desenul tinde sã ocupe mai mult partea superioarã a foii este posibil sã fie vorba de o pierdere a simtului realitãtii, dar poate însemna si o mare dorintã de a se pune în valoare, de a se impune.
Unele dintre elementele foarte relevante pentru cunoasterea psihicã a copilului, pe care le-am întâlnit pe parcursul anilor sunt:

1) Omisiunile - lipsesc din desen pãrti importante care, în mod normal, ar trebui sã aparã, dar copilul le scoate din dorinta lui intimã ca acele lucruri, persoane sau situatii sã nu fi existat în viata lui. Aceasta aratã efortul copilului de a face fatã unei probleme interioare amenintãtoare.

2) Falsele erori - acestea au cea mai mare valoare diagnosticã. Copiii încep sã deseneze

ceva, mâzgãlesc peste ceea ce au desenat si spun „am gresit”. Întrebati despre acea gresealã, ei spun cã de fapt nu era o gresealã, dar s-au rãzgândit pentru cã situatia era foarte dureroasã pentru ei.

3) Utilizarea spatiului - de obicei, foaia de desen este folositã într-un mod echilibrat. La unii copii, însã desenul este înghesuit în marginea de jos sau împãrtit în douã – foarte sus si foarte jos – mijlocul foii rãmânând liber. Mental pãstreazã legãtura cu viata de dinainte si nu se poate adapta.

4) Spatiile închise - figuri umane, case, apar încercuite, închise într-un fel nepotrivit. Uneori spatiile închise sunt date de zig-zaguri fãcute peste desen, ca un plic. Acestea evidentiazã sentimentul de nesigurantã în familie, oprimarea, îngrãdirea libertãtii personale minime de cãtre pãrinti posesivi, agresivi.

5) Disproportia elementelor - a) foarte mare - un om cât toatã foaia, dar cu mâini si picioare foarte scurte. Aceasta exprimã un nivel de aspiratie exagerat, impus din afarã de cãtre pãrinti, care devine sursã de stres pentru copil; el se simte amenintat de posibile esecuri, de cerinte la care sã nu facã fatã.

b) foarte mic - unele pãrti din desen au dimensiuni normale, iar altele neobisnuit de mici. Acestea indicã dorinta intimã a copilului ca acel lucru sã nu existe, fiind deranjant, chiar traumatizant pentru el.

Astfel au apãrut mai multe teste care au la bazã desenul ca tehnicã proiectivã: testul casa, testul arborelui, testul persoanei, testul familiei (HTP: house-tree-person).

Testul de desen se numãrã printre cele mai rãspândite si aplicate tehnici proiective, datoratã avantajelor certe: economie de timp, de mijloace materiale, diversitatea informatiilor obtinute care pot acoperi întregul sistem psihic, de la comportamentul direct observabil pânã la conflicte si traume infantile.

Bibliografie:

Bârlogeanu Liliana, Cum evolueazã copiii în clasele primare, Carminis, Pitesti, 2008

Rafailã Elena, Evaluarea creativitãtii la vârsta prescolarã, Aramis, Bucuresti, 2002

Silvestru Patita, Dincolo de oglindã, Ion Creangã, Bucuresti, 1988

Bulboacã Madlena, Stimularea inteligentelor multiple ale copiilor si adultilor, Servo-Sat, Arad, 2005