Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768

Sincronie si diacronie
Scris de mihaiela lazar   
Duminică, 08 Octombrie 2017 16:53

SINCRONIE ŞI DIACRONIE

Profesor Andra Elena Diaconu,

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Modul de cercetare sincronic nu se opune categoric cercetării istorice, evolutive, diacronice, ci apare ca o completare necesară, obligatorie chiar, atât din motive teoretice, cât mai ales practice.

Saussure distinge două planuri sau mai precis două axe pe care pot fi plasate faptele lingvistice: 1.,,axa simultaneităţii(AB), cuprinzând raporturile între obiectele coexistente, unde orice intervenţie a timpului este exclusă, şi 2. Axa succesivităţilor(CD),pe care nu vom putea lua în consideraţie decât un obiect de fiecare dată, dar pe care sunt situate toate obiectele de la prima axă cu modificările lor.

Lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice şi psihologice care leagă termeni ce coexistă şi formează un sistem, aşa cum sunt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă. Lingvistica diacronică va studia, dimpotrivă, raporturile care leagă termeni succesivi nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă, şi care se substituie unui altora, fără să formeze un sistem.[1]

În ceea ce priveşte concepţia lui Saussure despre sincronie şi diacronie, trebuie să înţelegem că limba trebuie privită probabil în egală măsură ca un sistem stabil de semne şi relaţii, dar şi ca rezultat al unei evoluţii neîntrerupte. Orice stadiu din existenţa istorică a unei limbi date presupune deopotrivă o zonă stabilă, dar şi una dinamică, deoarece o limbă evoluează în mod permanent, dar, în acelaşi timp, ea se află în stare de echilibru relativ.

După părerea lui Eugenio Coseriu, formulată în lucrarea Sincronie, diacronie şi istorie, eroarea de metodă fundamentală a lui Saussure şi a urmaşilor săi a constat în operarea unei confuzii între obiectul de cercetare şi cercetarea însăşi, adică între limba ca atare şi metoda lingvistică. Căci, este de părere Coseriu, o delimitare tranşantă se poate trasa doar între lingvistica diacronică şi lingvistica sincronică, dar nu şi între sincronia şi diacronia limbii. Sincronic şi diacronic sunt categorii co-substanţiale, indistincte în dinamica funcţionării şi evoluţiei unei limbi. Prin această aserţiune, Coseriu re-afirmă valabilitatea conceptului humboldian al limbii, văzută simultan ca enérgeia, devenire şi creaţie permanantă, dar şi ca ergon, rezultat al evoluţiei, relativ stabil la un moment dat.[2]

Caracterul complementar şi congruent al sincroniei şi al diacroniei în privinţa faptelor de limbă este subliniat de Coseriu într-un chip aforistic într-un pasaj mereu evocat sau citat de specialişti:

Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic. Dar aceşti termeni nu sunt antinomici, nici contradictorii, pentru că ,,facerea” se realizează în vederea funcţionării. De aceea şi studiile care le corespund, chiar menţinându-le distincte trebuie să implice depăşirea antinomiei ca atare.[3] Implicând distincţia sincronie- diacronie în corelaţia tripartită sistem- normă- vorbire, E. Coseriu a precizat deopotrivă şi dimensiunile reale şi multiple ale raportului dintre structură stabilă şi evoluţie. El arată că, iniţial, schimbările lingvistice se produc în diacronie, la nivelul vorbirii, şi pătrund în normă la un moment dat, deci într-un stadiu sincronic. La nivelul normei, schimbările evoluează de asemenea diacronic şi sunt asimilate în cele din urmă în sistem în mod sincronic. Sau, parafrazându-l pe Coseriu însuşi, sincronia sistemului este inclusă în diacronia normei, iar sincronia normei este inclusă în diacronia vorbirii. Aceste disocieri simple şi flexibile au mare valoare metodologică, ele contribuind la sporirea exactităţii cercetării practice a limbi, atât în privinţa descrierii unui sistem lingvistic într-un moment definit al existenţei sale, cât şi în privinţa interpretării şi explicării cauzelor şi sensului schimbărilor. [4]

În lingvistica actuală este un adevăr general recunoscut că teoria saussuriană a delimitării dintre sincronie şi diacronie a fost îmbogăţită prin câteva ideii fundamentale: 1)extinderea noţiunii de sistem şi la nivelul istoria limbii; 2)introducerea noţiunii de dinamic în cadrul sincroniei şi diferenţierea lui în static, şi recunoaşterea staticului în timp; 3)unitatea dialectică dintre sincronic şi diacronic; 4)faptul că opoziţia sincronic şi diacronic se referă mai degrabă la lingvistică decât la limbă însăşi. Din acest punct de vedere este elocventă lucrarea lui Eugen Coseriu Sincronie, diacronie şi istorie.[5]

Problema schimbărilor în limbă este o temă centrală a reflecţiei teoretice moderne asupra limbajului şi limbilor.

Problema schimbării lingvistice prezintă o temă fundamentală. La întrebarea de ce se schimbă limbile (ca şi cum n-ar trebui să se schimbe), acest fapt pare să indice o staticitate natu­rală perturbată sau chiar negată de procesul „devenirii", care ar fi contrar esenţei înseşi a limbii. Ch. Bally afirma că limbile se schimbă fără încetare. Limba ar fi per definitionem sincronică şi a o considera ceva instabil, care se schimbă şi evoluează/ ar însemna a adopta „un point de vue qui, au fond, est incompatible avec l'idee de la langue".

„Dacă limba este un organism sistematic, în care totul se re-laţionează, iar scopul ei este de a fi înţeleasă de către comunitatea care o vorbeşte, atunci ar fi de aşteptat ca ea să aibă stabilitate, ca sistem care îşi îndeplineşte în mod adecvat funcţia". ( E. Alarcos Llorach, Fonologia espanola, Madrid, 1954, p. 97. „Cu toate acestea — adaugă Llorach — se întâmplă contrariul: sistemul se schimbă".)

Referitor la distincţia între factorii care acţionează asupra limbii, ( între factorii externi şi cei interni): cei dintâi ar reprezenta motivul schimbării; cei din urmă s-ar opune schimbării şi ar restabili sistemul.

Cuvinte cheie: sincronie, diacronie, limbă, limbaj

Distincţia dintre sincronie şi diacronie, cu alte cuvinte dintre starea (şi studiul limbii) la un moment dat al funcţionării ei (de obicei cel actual) şi istoria ei (respectiv, studiul acesteia), a fost pusă în lumină cu toată claritatea de Ferdinand de Saussure, în cunoscutul său Course de linguistique générale.

Întrucât în această ,,antinomie”, formulată de Saussure, între lingvistica sincronică şi cea diacronică este vorba de metodele generale de cercetare a sistemului şi elementelor limbii, este necesar ca ea să fie privită în perspectiva celor două metode generaleale cunoaşterii realităţii- metoda metafizică şi cea dialectică. Engels spune că,, modul de gândire metafizic eset justificat şi chiar necesar...în anumite domenii, mai mult sau mai puţin vaste, după natura obiectului, dar dincolo de anumite limite, el devine unilateral, mărginit, abstract...pentru că în faţa lucrurilor izolate uită de legătura dintre ele, în faţa existenţei lor uită de devenirea lor, de naşterea şi de pierderea lor, din cauza nemişcării lor (temporare, aparente) uită de mişcarea lor”.

Aplicând această constatare generală la studiul limbii, putem conchide că, în anumite limite, atunci când se studiază un fenomen lingvisticizolat sau o stare anumită a limbii, de exemplu cea actuală, punctul de vedere static(starea=moment al evoluţiei) este pe deplin justificat şi dă rezultatele aşteptate. Lingvistica statică sau sincronică este o parte, un aspect abolut necesar al studiului limbii, ea nu este însă unica metodă de cercetare.

În ceea ce priveşte metoda dialectică, ca metodă generală de cercetare, aplicabilă deci şi în studiul limbii ca fenomen social, aceasta ,,concepe lucrurile şi imaginile lor mintale în conexiunea lor, în înlănţuirea lor, în mişcarea lor, în naşterea şi pierirea lor...În natură toate se petrec , în ultimă instanţă în mod dialectic, şi nu în mod  metafizic”.[6]

Modul de cercetare sincronic nu se opune categoric cercetării istorice, evolutive, diacronice, ci apare ca o completare necesară, obligatorie chiar , atât din motive teoretice, cât mai ales practice.

Saussure distinge două planuri sau mai precis două axe pe care pot fi plasate faptele lingvistice: 1.,,axa simultaneităţii(AB), cuprinzând raporturile între obiectele coexistente, unde orice intervenţie a timpului este exclusă, şi 2. Axa succesivităţilor(CD),pe care nu vom putea lua în consideraţie decât un obiect de fiecare dată, dar pe care sunt situate toate obiectele de la prima axă cu modificările lor.

,,S-ar pute crede- adaugă Saussure- că, descriind stările succesive ale limbii, aceasta este studiată după axa timpului; pentru aceasta ar fi nevoie să se cerceteze separat fenomenele care fac ca limba să treacă de la o stare la alta.”[7] Saussure postulând construireacelor două lingvistici –una statică sau sincronică şi alta evolutivă sau diacronică- el a ajuns la concluzia că opoziţia dintre ele este ,,absolută şi nu suportă nici un compromis, căci numai în sincronie fenomenele sunt organizate în sistem, în timp ce în diacronie modificările n-ar atinge sistemul în bloc, acesta neputând fi deci numai în evoluţia sa generală. Modificările, neexercitându-se niciodată asupra sistemului în bloc, ci asupra unui sau altui element al lui, nu pot fi studiate decât în afara lui, orice modificare având un efect asupra sistemului.

Prin urmare atât în existenţa lor propriu-zisă, cât şi în evaluarea lor teoretică, semnele lingvistice se supun permananent unei duble determinări; este vorba, pe de o parte, de cea impusă de organizarea lor într-un sistem stabil de valori şi de relaţii şi, pe de altă parte, de cea impusă de evidenţa schimbărilor în timp ale acestui sistem de relaţii şi de valor. Saussure deduce de aici că este necesar să se distingă două lingvistici, pe care le desemnează prin sintagmele lingvistică diacronicăsau evolutivă şi respectiv, lingvisticăstatică sau sincronică.

Delimitările clare făcute de Saussure, aceste două niveluriale percepţiei teoretice definesc două perspective de cercetare distincte, cu obiective diferite:

Lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice şi psihologice care leagă termeni ce coexistă şi formează un sistem, aşa cum sunt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă.Lingvistica diacronică va studia, dimpotrivă, raporturile care leagă termeni succesivi nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă, şi care se substituie unuii altora, fără să formeze un sistem.[8]

După cum se poate constata, Saussure recunoaşte caracterul sistemic doar al limbii în ipostaza ei sincronică, socotind că schimbările lingvistice au un caracter a-sistemic şi exterior sistemului lingvistic. Această idee va fi amendată de lingvistica pos-saussuriană, în sensul că lingvişti importanţi vor recunoaşte atribute ale sistemicităţii şi schimbărilor lingvistice.Saussure subliniază faptul că opoziţia între sincronie şi diacronie ,, este absolută şi nu suferă nici un compromis”. Sistemul ar avea aşadar un caracter imuabil, căci alterarea în timp a fiecărui element component în parte nu ar afecta integritatea sistemului. Fenomenele diacronice nu ar avea nici un raport cu sistemul, deşi îl condiţionează în perspectivă istorică.   [9]

Abordând şi controversatul concept de ,,lege lingvistică”, mult discutat de predecesorii săi, în special de Neogramatici, Saussure va distinge între legi sincronice, care au un caracter general, dar non-imperativ, şi legi diacronice, care deşi sunt condiţionate de factori accidentali şi particulari, au un caracter obligatoriu şi imperativ, o dată ce au fost instituite. Ca să înţelegem această deosebire dintre cele două tipuri de legi lingvistice, reluăm exemplele propuse de Saussure însuşi. Faptul că, în limba greacă, accentul nu cade niciodată dincolo de silaba antepenultimă, precum şi faptul că, în această limbă, toate cuvintele se termină într-o vocală sau în una din consoanele s, n, r, sunt legi sincronice ale limbii greceşti. Dimpotrivă transformarea aspirantelor sonore din indoeuropeana comună în aspirante surde în limba greacă reprezintă o lege diacronică. Către finalul consideraţiilor sale, Saussure operează o corelaţie necesară între distincţia sincronie/diacronie, pe de altă parte, şi cea dintre limbă şi vorbire, pe de altă parte; el arată că ,,ceea ce este diacronic în limbă nu se manifestă decât prin vorbire”, întrucât germenele oricărei schimbări apare mai întâi în vorbirea unui individ şi apoi se generalizează la ceilalţi membrii ai comunităţii.[10]

În ceea ce priveşte concepţia lui Saussure despre sincronie şi diacronie, trebuie să înţelegem că limba trebuie privită probabil în egală măsură ca un sistem stabil de semneşi relaţii, dar şi ca rezultat al unei evoluţii neîntrerupte. Orice stadiu din existenţa istorică a unei limbi date presupune deopotrivă o zonă stabilă, dar şi una dinamică, deoarece o limbă evoluează în mod permanent, dar, în acelaşi timp, ea se află în stare de echilibru relativ.

După părerea lui Eugenio Coseriu, formulată în lucrarea Sincronie, diacronie şi istorie, eroarea de metodă fundamentală a lui Saussure şi a urmaşilor săi a constat în operarea unei confuzii între obiectul de cercetare şi cercetarea însăşi, adică între limba ca atare şi metoda lingvistică. Căci, este de părere Coseriu, o delimitare tranşantă se poate trasa doar între lingvistica diacronică şi lingvistica sincronică, dar nu şi între sincronia şi diacronia limbii. Sincronic şi diacronic sunt categorii co-substanţiale, indistincte în dinamica funcţionării şi evoluţiei unei limbi. Prin această aserţiune, Coseriu re-afirmă valabilitatea conceptului humboldian al limbii, văzută simultan ca enérgeia, devenire şi creaţie permanantă, dar şi ca ergon, rezultat al evoluţiei, relativ stabil la un moment dat.[11]

Caracterul complementar şi congruent al sincroniei şi al diacroniei în privinţa faptelor de limbă este subliniat de Coseriu într-un chip aforistic într-un pasaj mereu evocat sau citat de specialişti:

Limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic. Dar aceşti termeni nu sunt antinomici, nici contradictorii, pentru că ,,facerea” se realizează în vederea funcţionării. De aceea şi studiile care le corespund, chiar menţinându-le distincte trebuie să implice depăşirea antinomiei ca atare.[12] Implicând distincţia sincronie- diacronie în corelaţia tripartită sistem-normă-vorbire, E. Coseriu a precizat deopotrivă şi dimensiunile reale şi multiple ale raportului dintre structură stabilă şi evoluţie. El arată că, iniţial, schimbările lingvistice se produc în diacronie, la nivelul vorbirii, şi pătrund în normă la un moment dat, deci într-un stadiu sincronic. La nivelul normei, schimbările evoluează de asemenea diacronic şi sunt asimilate în cele din urmă în sistem în mod sincronic. Sau, parafrazându-l pe Coseriu însuşi, sincronia sistemului este inclusă în diacronia normei, iar sincronia normei este inclusă în diacronia vorbirii. Aceste disocieri simple şi fleibile au mare valoare metodologică, ele contribuind la sporirea exactităţii cercetării practice a limbi, atât în privinţa descrierii unui sistem lingvistic într-un moment definit al existenţei sale, cât şi în privinţa interpretării şi explicării cauzelor şi sensului schimbărilor. [13]

Moştenirea teoretică a lui Saussure în problema sincroniei şi diacroniei a fost dezvoltată în două direcţii :1)unii lingvişti au pus accentul pe lingvistica sincronică, neglijând lingvistica diacronică (reprezentanţii şcolii geneveze, ai structuralismului danez); 2) alţi lingvişti au căutat şi au reuşit în bună măsură să extindă noţiunea de sistem şi la evoluţia limbii, cu alte cuvinte să arate că sistemul limbii evoluează în ansamblul său ( A. Meillet şi alţi comparatişti, Cercul lingvistic de la Praga, A. Martinet) şi că între sincronie şi diacronie nu există bariere de netrecut, ci dimpotrivă, ele se întrepătrund reciproc (A.Meillet, Cercul lingvistic de la Praga, în particular Roman Jakobson, unii lingvişti sovietici care dezvoltă ideile structuraliste).

Majoritatea <<structuraliştilor >>- spune A. Martinet- se interesează foaret puţin de evoluţia limbii: unii împărtăşesc, în mod conştient sau inconştient, punctul de vedere saussurian potrivit căruia metodele structurale pot fi aplicate numai în lingvistica statică, deoarece structura nu există decât în sincronie.

Ch. Bally a dezvoltat din metoda lui Saussure ideea lingvisticii sincronice sau statice. Ca şi Saussure, el consideră că istoria limbii studiază numai fenomene izolate, în timp ce lingvistica statică sau sincronică încearcă să studieze sistemul în ansamblu. De asemenea lingvistul subliniază şi una din contradicţiile fundamentale ale limbii şi anume că limbile se modifică neîncetat, dar pot funcţiona numai dacă nu se schimbă, în orice moment al existenţei lor, ele sunt produsul unui echilibru temporar. Acest echilibru este rezultanta a două forţe opuse: pe de o parte tradiţia, care frânează modificarea, ce este incompatibilă cu întrebuinţarea normală a limbii, iar pe de altă parte, tendinţele active, care împing această limbă într-o anumită direcţie.

În timp ce în expunerea lui Saussure static este egal cu sincronic, Roman Jakobson a atras atanţia asupra faptului că ar fi o greşeală serioasă să se considere statica şi sincronia drept sinonime. În dihotomia formulată de Saussure se introduc o serie de precizări, menite nu numai să expliciteze teoria lui Saussure, ci şi să o îmbogăţească, transformând-o într-o concepţie consecvent dialectică. Teza privind sistemul în diacronie a fost aplicată în primul rând în fonologie.[14]

În mod special reţin atenţia consideraţiile lui R. I. Avanesov, care trăgând concluziile necesare din precizarea lui Saussure asupra idiosincroniei- subliniază că, de fapt, trebuie să avem în vedere modificarea limbii nu numai în timp, ci şi în spaţiu(dialectele şi graiurile unei limbi) şi că, în acest caz, cercetătorul are de- a face cu patru feluri de sisteme: 1)sistemul (microsistemul) lingvistic monocronic monotipic (al unui singur grai unitar), 2)sistemul (macrosistemul) lingvistic monocronic politipic (al unui grup de graiuri sau al dialectelor unei limbi, luate în ansamblu), 3)sistemul (macrosistemul) lingvistic policronic monotipic (al unui singur grai în evoluţia sa istorică între două sau mai multe secţiuni sincronice), 4)sistemul (macrosistemul) lingvistic policronic politipic (al limbii cu variantel sale dialectale în evoluţia lor). Aceste consideraţii teoretice constituie baza dialectologiei şi geografiei lingvistice structurale, precum şi a dialectologiei istorice structurale.

În mod cu totul logic, principiile structuralismului diacronic au fost extinse de la ,,limbile dialectale" la familiile de limbi înrudite (provenite din din dialecte ale unei limbi unice), cu alte cuvinte au fost aplicate la studiul comparativ- istoric, în primul rând în fonologie, dar şi în morfologie, lexicologie. În particular, rezultate deosebite au fost obţinute în domeniul slavisticii, şi într-un plan mai larg, al gramaticii comparate indo-europene.

În lingvistica actuală este un adevăr general recunoscut că teoria saussuriană a delimitării dintre sincronie şi diacronie a fost îmbogăţită prin câteva ideii fundamentale: 1)extinderea noţiunii de sistem şi la nivelul istoria limbii; 2)introducerea noţiunii de dinamic în cadrul sincroniei şi diferenţierea lui în static, şi recunoaşterea staticului în timp; 3)unitatea dialectică dintre sincronic şi diacronic; 4)faptul că opoziţia sincronic şi diacronic se referă mai degrabă la lingvistică decât la limbă însăşi. Din acest punct de vedere este elocventă lucrarea lui Eugen Coseriu Sincronie, diacronie şi istorie.[15]

Problema schimbărilor în limbă este o temă centrală a reflecţiei teoretice moderne asupra limbajului şi limbilor.

Problema schimbării lingvistice prezintă o temă fundamentală. La întrebarea de ce se schimbă limbile (ca şi cum n-ar trebui să se schimbe), acest fapt pare să indice o staticitate natu­rală perturbată sau chiar negată de procesul „devenirii", care ar fi contrar esenţei înseşi a limbii. Ch. Bally afirma că limbile se schimbă fără încetare. Limba ar fi per definitionem sincronică şi a o considera ceva instabil, care se schimbă şi evoluează/ ar însemna a adopta „un point de vue qui, au fond, est incompatible avec l'idee de la langue".

„Dacă limba este un organism sistematic, în care totul se re-laţionează, iar scopul ei este de a fi înţeleasă de către comunitatea care o vorbeşte, atunci ar fi de aşteptat ca ea să aibă stabilitate, ca sistem care îşi îndeplineşte în mod adecvat funcţia". ( E. Alarcos Llorach, Fonologia espanola, Madrid, 1954, p. 97. „Cu toate acestea — adaugă Llorach — se întâmplă contrariul: sistemul se schimbă".)

Referitor la distincţia între factorii care acţionează asupra limbii, ( între factorii externi şi cei interni): cei dintâi ar reprezenta motivul schimbării; cei din urmă s-ar opune schimbării şi ar restabili sistemul.

O idee clară ne putem face fie şi doar recitind cu atenţie un pasaj mai amplu din una dintre lucrările clasice ale Neogramaticilor:

Să stabilim mai întâi la modul general: Care este cauza propriu-zisă a schimbărilor în cadrul uzului limbii? Schimbări care apar prin intanţia conştientă a indivizilor particulari nu sunt absolul excluse. Gramaticienii, de exemplu, s-au preocupat de fixarea limbilor scrise. Terminologia ştiinţelor, a artelor şi a meseriilor se regularizează şi se îmbogăţeşte de către profesori, cercetători şi inventatori.(…)Adevărata cauză a schimbărilor uzului limbii nu este altceva decât activitatea lingvistică obişnuită. În activitatea lingvistică nu acţionează nici o altă intenţie decât intenţia vorbitorului, orientată către nevoia de moment, de a-şi face înţelese de către celălalt dorinţele şi gândurile.[16] Conform acestei teoretizări a lui Hermann Paul este evidenţiat faptul că schimbările în limbă există şi se petrec la nivelul uzului limbii.

Saussure consider util să prezinte sintetic şi critic cauzele schimbărilor fonetice, aşa cum fuseseră acestea identificate de diferiţi lingvişti contemporani: I.configuraţia specifică a ,,aparatului fonator”, proprie fiecărei ,,rase”; II.influenţa mediului geographic şi a climatului; III.legea ,,minimului efort”; IV.influenţa educaţiei primite în copilărie; V.condiţiile istorico-politice şi sociale în care se dezvoltă o limbă; VI. Influenţa ,,substratului lingvistic anterior”, adică a limbii unor indigeniabsorbiţi de noii veniţi, a căror limbă se impune; VII. Influenţa modei (factorul psihologic al imitaţiei).

În concepţia lui Antoine Meillet ,,Există un element al cărui circumstanţe provoacă variaţii perpetue, uneori bruşte, alteori lente, dar niciodată întrerupte în întregime, iar aceasta este structura societăţii. Orice modificare în tructura societăţii se va traduce printr-o schimbare a condiţiilor în care limbajul se dezvoltă. Limbajul este o instituţie deţinând propria autonomie; este deci necesar să determinăm condiţiile generale de dezvoltare dintr-un punct de vedere pur lingvistic, şi acesta este obiectul lingvisticii generale. Din faptul că limbajul este o instituţie socială şi singurul element variabil la care putem recurge pentrzu a explica schimbarea lingvistică este schimbarea socială, ale cărei consecinţe sunt varaiţiile limbajului, uneori imediate şi directe, cel mai adesea mediate şi indirecte.”

Louis Hjelmslev respinge cu tărie tendinţa multor cercetători de a privilegia abordarea sincronică, tendinţă pe care el o numeşte ,,pansincronism” şi o consideră condamnată la o ,,dependenţă servilă” de tradiţia şcolară. Ilustrul lingvist danez atrage deopotrivă atanţia că Saussure nu este responsabil de acest dezechilibru în favoarea descrierii sincronice.

De asemenea Martinet afirmă limpede că,, este evident că orice limbă se schimbă în orice clipă”, continuând: ,,Orice se poate schimba într-o limbă: forms şi valoare a monemelor, adică morfologia şi lexicul; ordinea monemelor în enunţ, adică sintaxa, natura şi condiţiile folosirii unităţilor distinctive, adică fonologia. Apar noi foneme, noi cuvinte, noi construcţii, în timp ce unităţi vechi şi întorsături vechi îşi pierd din frecvenţă şi cad în uitare. Aceaste se produce fără ca vorbitorii să aibă vreodată sentimentul că limba pe care o vorbesc şi care se vorbeşte în jurul lor încetează de a fi identică cu ea însăşi.”

Coseriu a arătat inconsistenţa poziţiei sincroniste, argumentând în mod convingător următoarele teze:

a)pretinsa aporie a schimbării lingvistive nu există decât în virtutea unoe erori de perspectivă, care se manifestă, în esenţă, în identificarea –explicită sau implicită- a noţiunii de ,,limbă” cu cea de ,, proiecţie sincronică”;

b)problema schimbării lingvistice nu poate şi nu trebuie să fie pusă în termeni cauzali;

c)totuşi, afirmaţiile citate se întemeiază pe faptul că se atribuie obiectului ceea ce ne e decât o exigenţă a cercetării;

d)în realitate, antinomia sincronie-diacronie nu aparţine planului obiectului, ci aparţine planului cercetării: nu se referă la limbă ci la lingvistică;

e)Chiar în opera lui Saussure- în măsura în care realitatea limbajului i s-a impus pe deasupra şi împotriva propriilor postulate- se pot găsi elemente pentru a depăşi antinomia, în sensul în care ea poate fi depăşită;

f)concepţia saussuriană şi concepţiile care derivă din ea prezintă un viciu fundamental, care le permite să depăşească contradicţiile lor interne;

g)nu există nici o contradicţie între ,,sistem” şi ,,istoricitate”, ci, dimpotrivă, natura istorică a limbii implicăesenţa ei sistematică;

h)în planul cercetării, antinomia sincronie-diacronie poate fi depăşită numai în şi prin istorie.[17]

În vederea unei noi sinteze teoretice, a fost necesară o analiză, disocierea sincroniei de diacronie, ca două procese diferite de cunoaştere în domeniul lingvistic. Prin urmare nu s-au creat două lingvistici opuse, şi au dreptate acei lingvişti care, asemenea lui Meillet subliniază unitatea lingvisticii ca ştiinţă. Sau, folosind cuvintele lui Coseriu,,Descrierea, istoria şi teoria nu sunt operaţii antitetice sau contradictorii, ci complementare, constituind o singură ştiinţă. În special, nu se exclud reciproc, din punctul de vedere al obiectului, descrierea şi istoria; ele se exclud reciproc doar ca operaţii, adică sunt operaţii diferite.[18]

Lingvistica istorică şi-a recăpătat, în ultimele decenii, prestigiul tradiţional, printr-o modernizare radicală a limbajului şi a problematicii, prin abordarea schimbării lingvistice într-o perspectivă cognitivă, tipologică şi comparativă .

Pentru limba română, sunt foarte importante studiile gramaticale din ultimii ani ale Mariei Manoliu Manea, ale Mariei Iliescu, ale Lilianei Tasmowski etc.; în două contribuţii recente, Iliescu (2006) urmăreşte expresia apartenenţei (posesiei) în româna veche (comparativ cu franceza veche), iar Tasmowski & Coene (2006) rediscută chestiunea gramaticalizării condiţionalului românesc, în context balcanic. Pragmatica românească are deja o tradiţie de aplicare pe texte literare din secolul al XIX-lea (Ruxăndoiu 1991), dar s-a lucrat deocamdată foarte puţin pe texte din secolele anterioare.

Bibliografie:

  1. E. Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie
  2. Graur, Al., S. Stati, L. Wald (coord.), Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971

3. Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005

4. F. Saussure, Course de linguistique générale

 


[1] F. Saussure, Course de linguistique générale, Introduction, în CFS 15, 1957, p.53.

[2] Ibidem, p.302.

[3] Eugen Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p.238.

[4] Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.303.

[5] Ibidem, p.364.

[7] F. Saussure, Course de linguistique générale, Introduction, în CFS 15, 1957, p.53.

[8] Ibidem, p.113.

[10] Ibidem, p.301.

[11] Ibidem, p.302.

[12] Eugen Coseriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p.238.

[13] Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p.303.

[15] Ibidem, p.364.

[18] Ibidem, p.16.

 

Revista cu ISSN

Schimbari in programa de invatamant din …

SCHIMBĂRI ÎN PROGRAMA DE ÎNVĂțĂMÂNT DIN TOAMNĂ MEN aduce schimbări privind programa de învățământ pentru anul școlar 2014-2015. Se pare că cei mai afectați vor fi elevii din clasele I-IV. Astfel, Ministerul...

Read more

Consideratii asupra evolutiei scris citi…

CONSIDERAŢII ASUPRA EVOLUŢIEI SCRIS – CITITULUI   Prof. Iulia-Emanuela Pop,             Profesor educator la CSEI Şimleu Silvaniei, structura Speranţa, Zalău   Actul grafic Scrisul este considerat ca fiind o formă de exprimare a limbajului, ce implică...

Read more

Subiecte definitivat 2012

Subiecte definitivat 2012   Afla care au fost subiectele de la examenul national de acordare a definitivarii in invatamant 2012.  

Read more

Spune Nu drogurilor - tipuri de droguri …

Spune Nu drogurilor - tipuri de droguri - halucinogene

1.     Halucinogene   1. LSD - dietilamida acidului lisergic - este cel mai puternic drog halucinogen cunoscut, acţiunea sa apărând la doze extrem de mici (3-6 mg). LSD-ul în stare pură...

Read more

Cum descopera parintii talentul copilulu…

Cum descopera parintii talentul copilului?     Sa cresti un copil e o provocare dura dar incitanta. Din nefericire acesti omuleti nu ajung la noi cu manuale de instructiuni. Noile definitii ale talentului...

Read more

Metodologia predarii disciplinei religie…

Metodologia predarii disciplinei religie in invatamantul preuniversitar Vezi Ordinul M.E.C.S. nr. 5232/14.09.2015 privind aprobarea Metodologiei de organizare a predarii disciplinei Religie in invatamantul preuniversitar.

Read more

Cartea drumul spre libertate

CARTEA - DRUMUL SPRE LIBERTATE   Prof. înv. primar Iosim Daniela Cristina Şcoala Gimnnazială Nr. 4 ,,Fraţii Popeea”   Fiecare om de carte, gânditor al vremurilor trecute şi de azi, defineşte şi arată cu multă...

Read more

Elevi cu tulburari de invatare

ELEVI CU TULBURĂRI DE ÎNVĂŢARE   Învăţător Radu Emilia Rodica Şcoala cu clasele I –VIII Nr. 19 „Avram Iancu” Timişoara              Sintagma „tulburări de învăţare” este cunoscută în literatura de specialitate sub diverse denumiri:...

Read more