DEZVOLTAREA MUZICII CU PROGRAM

ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Profesor Lazar Mihaiela

Liceul de Artã „Ioan Sima” Zalãu

Muzica programaticã, modalitate de exprimare specific romanticã, are de fapt o lungã istorie, cãci preocupãri de redare prin muzicã a unor întâmplãri, fapte cu caracter realist sau descrieri de naturã au atras pe creatori din cele mai vechi timpuri. Sã ne amintim numai de chansonul descriptiv al compozitorilor francezi din secolul al XVI-lea, ca de pildã Bãtãlia de la Marignan a lui Clement Jannequin sau de ciclul de concerte pentru orchestrã si vioarã Anotimpurile ale lui Vivaldi, fie mai aproape de noi în timp, de simfoniile lui J. Haydn, fie câteva din simfoniile lui Beethoven, dintre care a VI-a de exemplu, care, prin titlurile acordate fiecãrei pãrti conduc fantezia auditoriului în sensul dorit de compozitor.

S-a dovedit astfel în timp, cã muzica, prin posibilitãtile ei expresive infinit de bogate, este capabilã sã redea cele mai complexe stãri sufletesti, întâmplãri, evenimente, exprimându-le în limbajul ei propriu.

Curentul care avea sã-si aducã o contributie substantialã la dezvoltarea ideii de muzicã cu program a fost cel romantic si aportul compozitorilor Hector Berlioz si Franz Liszt este în acest plan hotãrâtor. Muzica cu program îsi atinge apogeul în epoca romanticã, deoarece acesteia îi este proprie tendinta de unire a celor douã orizonturi artistice – muzicã, poezie – tendintã ce îsi gãseste deplina afirmare în creatia muzicalã conceputã pe bazã de program. Definind genul în care muzica cu program se materializeazã, compozitorul Fr. Liszt a spus despre poemul simfonic cã este o “lucrare în care un puternic fluid magnetic leagã cele douã graiuri ale gândirii si simtirii omenesti: poezia si muzica “.

În crearea lucrãrilor cu caracter programatic, fie acestea: poem simfonic, simfonie cu program, suitã sau uverturã cu program, compozitorul porneste de la un argument extramuzical care poate fi o lucrare literarã, un fapt istoric, un argument plastic etc. a cãrui cunoastere si de cãtre auditori se impune ca necesarã. Câteva exemple vor sugera varietatea tematicã ce caracterizeazã muzica cu program. Astfel, surse literare ca: Meditatiile de Lamartine au dat nastere poemului simfonic Preludiile de Fr. Liszt, Hamlet de Shakespeare, poemului cu acelasi nume de Fr. Liszt, Tablouri dintr-o expozitie, suitã cu program a compozitorului Modest Musorgski, a fost inspiratã de tablourile pictorului Hartmann, suita simfonicã Seherazada de Rimski Korsakov are ca punct de plecare câteva din minunatele basme orientale din 1001 de nopti si exemplele ar putea continua.

Primul mare compozitor romantic, cu o contributie notabilã în genul simfoniei cu program, a fost Hector Berlioz (1803-1869). Favorizat de conditii social-istorice deosebite, de o epocã densã în evenimente si manifestãri spirituale, H. Berlioz s-a integrat în problematica vremii si a fãcut dovada, prin firea sa pasionalã, fantezia arzãtoare si înclinatia spre patetic, a fi un adevãrat fiu al epocii romantice.

Simfonia fantasticã – lucrare pe care compozitorul a scris-o în anii tineretii – are puterea de a dezvãlui întreaga fortã a creatorului ei, care, dupã cum însusi afirma – “si-a propus sã dezvolte în ceea ce au ele muzical, diferite situatii din viata de artist”. Programul, spune în continuare compozitorul – “trebuie sã fie considerat ca textul vorbit al unei piese, servind sã facã mai bine întelese lucrãrile muzicale cãrora le motiveazã caracterul si expresia”. Aceastã mare lucrare simfonicã are 5 pãrti – depãseste deci tiparul clasic al simfoniei, care se desfãsoarã în 4 pãrti – si poartã indicatii programatice în fata fiecãrei pãrti. Astfel, partea I este intitulatã Visuri si pasiuni si ideea muzicalã asezatã la baza acestei pãrti revine mereu în cursul lucrãrii, fiind numitã de creator “ideea fixã”.

Aceastã idee este supusã unor transformãri si dezvoltãri, în strânsã legãturã cu stãrile sufletesti ale compozittorului: iubire, gelozie, teama de a-si pierde iubita etc. Partea a II-a a simfoniei se intituleazã Vals si redã atmosfera unui bal. Partea a III-a se intituleazã Scenã la tarã, muzica ei redând starea de tihnã sufleteascã pe care creatorul o trãieste în mijlocul naturii. Partea a IV-a, Convoiul spre locul supliciului, redã imaginea muzicalã a înfricosãtorului vis al tânãrului muzician, cãruia i se pare cã si-a ucis din gelozie iubita si, condamnat la moarte, se îndreaptã spre locul executiei. Ultima parte, Dansul vrãjitoarelor, realizeazã expresia muzicalã a unei adevãrate orgii a spiritelor rele, o viziune fantastã deosebit de sugestivã. Integratã în aceastã atmosferã, si imaginea iubitei apare total transfiguratã, caricatural prezentatã. Un discurs muzical bigat, dens, colorat este în mãsurã sã exprime convingãtor clocotul vietii sufletesti a artistului romantic. H. Berlioz nu este mai putin convingãtor nici atunci când tãlmãceste sonor tragedia lui Romeo si Julieta sau peregrinãrile lui Horald în Italia, poem inspirat de opera marelui romantic L. Byron.

Valorificând sugestiile lui H. Berlioz, compozitorul Franz Liszt (1811 – 1886) va îmbogãti literatura muzicii cu program. Virtuoz pianist, ce nu a avut egal decât în ilustrul Niccolo Paganini la vioarã, Fr. Liszt s-a fãcut cunoscut întâi ca interpret, fiind unul din cei care a lãrgit si renovat total tehnica de cântare la pian. Beethoven însusi – care l-a ascultat când Liszt nu avea decât 10 ani – si-a exprimat uimirea cu privire la puterea de inventie muzicalã pe care copilul Liszt a dovedit-o. Cum este si firesc, cea mai mare parte din creatia lui Fr. Liszt este destinatã pianului. Astfel, ciclul intitulat: Anii de pelerinaj (si acesta cu continut programatic), Sonata în si minor pentru pian, 2 Concerte pentru pian si orchestrã, Studii de concert etc. sunt tot atâtea lucrãri ce figureazã în repertoriul marilor pianisti.

În genul poemului simfonic Liszt a compus 14 lucrãri, cu un continut de o mare varietate. Dintre acestea, poemul simfonic Tasso, dupã un poem de Byron, Mazzepa dupã poemul Viteazul de V. Hugo, Hamlet dupã Shakespeare si Preludiile dupã Meditatiile lui Lamartine sunt toate minunate exemple de interferentã între literatura si muzica romanticã.

Modalitãtile noi de exprimare care au îmbogãtit cu deosebire limbajul armonic romantic, îl asazã pe Fr. Liszt în apropierea marelui reformator al operei R. Wagner – compozitorul care i-a valorificat din plin sugestiile.

Bibliografie:

Nicolescu, Mircea, Berlioz. Viata unui compozitor romantic, Editura Muzicalã, Bucuresti, 1958

Toma-Zoicas, Ligia, Muzicã – manual pentru clasa a XII-a, scoli normale, Editura Didacticã si Pedagogicã, R.A., Bucuresti,1994

Ştefãnescu, Ioana, O istorie a muzicii universale, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, vol. II, 1998