Legendele trandafirului

O legendă grecească spune că trandafirul ar fi fost destinat să fie, încă de la naştere, cea mai frumoasă floare. Zeiţa florilor, Chloris, a făcut trandafirul din trupul unei nimfe moarte pe care o îndrăgise enorm şi a vrut ca noua floare să nu aibă pereche pe lume. De aceea, i-a convocat şi pe ceilalţi zei pentru a o ursi: Dyonissos i-a dăruit parfumul ameţitor, cele 3 Graţii i-au dat strălucirea, veselia şi farmecul, Zephyr, vântul de primăvară, a dat la o parte norii ca Apollo să lumineze şi s-o ajute să înflorească. În sfârşit, Ares, zeul războiului, i-a dat în dar spinii, să îşi poată apăra frumuseţea.  

Unele poveşti spun că trandafirul a apărut odată cu zeiţa frumuseţii, Afrodita, din spuma mării, înconjurând-o ca o ghirlandă. Altele susţin că trandafirul s-ar fi născut dintr-un surâs al lui Cupidon, iar spinii ar fi, de fapt, săgeţi metamorfozate ale zeului-copil. La început, trandafirul era alb, dar s-a făcut roşu când Jupiter a surprins-o pe Venus scăldându-se într-un lac încon­jurat de trandafiri (varianta persană vorbeşte despre o privighetoare atât de îndrăgostită de trandafir – acesta fiind alb, bineînţeles -, că l-a îmbrăţişat strâns, strâns până ce spinii i-au străpuns inima şi sângele a colorat floarea în roşu).

Legenda Violetei

Legenda spune că Violeta era o fată săracă şi modestă, fără părinţi, care trăia în Împărăţia Florilor. Violeta se îndrăgosteşte de un prinţ pe care îl întâlneşte într-o zi, în timp ce îşi împletea o coroniţă cu flori. Prinţul se îndrăgosteşte şi el pe loc de Violeta şi îi cere acesteia să se căsătorească cu el. Din păcate însă, prinţului îi fusese ursit să nu se poate căsători înainte de a omori zmeul din pădurea întunecată. Prinţul porneşte în căutarea zmeului şi îi promite Violetei că, după ce va omorî zmeul, se va întoarce să o caute şi o va lua de soţie. Violeta îl aşteaptă pe prinţ timp de 12 ani, timp în care împleteşte coroniţe de flori de culoare albastru închis, care mai apoi vor fi numite Violete. După 12 ani, prinţul se întoarce şi o găseşte pe Violeta în acelaşi loc, terminând de construit un cort din împletitura de Violete, care le va fi celor doi castel.

Legenda Viorelei

Legenda spune că prinţesa Viorica era cea mai tânără dintre fiicele împăratului şi împărătesei regatului florilor. Datorită frumuseţii nemaivăzute a prinţesei, aceasta a fost ursită de cea de-a douăsprezecea ursitoare ca în primăvara vârstei de 12 ani să fie răpită de Zâna Florilor.

Cu toate încercările părinţilor ei de a o păzi, Viorica este răpită la vârsta de 12 ani, primăvara, şi este prefacută într-o floare albastră, albastrul fiind simbolul melancoliei. Această floare este aşezată între celelalte flori din grădina Zânei Florilor şi este numită Viorica, nume care este cunoscut popular şi ca Viorea.

De atunci, Viorica este o floare care înfloreşte primăvara şi care se distinge de celelalte prin culoarea albastră, sugestie clară a melancoliei, dar şi a încrederii în viitor. De asemenea, perenitatea florii este o sugestie a vieţii scurte a prinţesei Viorica. Aşa cum prinţesa a trăit doar 12 ani, se pare că o viorea rezistă, de obicei, doar 12 săptămâni până când se ofileşte.

Povestea viorelei

Demult, demult, cică într-un sat, care o fi fost acela, era un om sărac şi avea o fată tare frumoasă şi cu ochii albaştri, pe care o chema Viorica şi era cuminte şi harnică, nevoie mare; dar dacă n-are omul la casa lui de ce se prinde, geaba îs toate; aşa că fata îşi agonisise o para, muncind tot pe la străini.

De la o vreme, îi muri şi tată-său şi rămase singură, singurică, doar cu găinile şi cu mâţa şi nădejdea în Dumnezeu; cât despre lume, dacă lucra, avea, dacă îşi cosea, îmbrăca. N-avea nimeni grija ei, da nici dragoste mare de la cineva, ba din contra şi hulă cât ar fi voit şi ponos. Din pricina asta, fata nu mai avea nădejde în nimeni şi vorba, ce urma s-o spuie cuiva, o ţinea închisă în sufletul ei, ca şi scârbele şi gândurile ei.

Un băieţan a vrut s-o amăgească, spunând că vrea s-o ieie de femeie, dar fata, din spusele lui a priceput că vrea numai să-şi râdă de dânsa şi i-a pierit şi nădejdea, cum s-ar zice, că ar putea face casă cu cineva şi ca să-şi înece orice dor a început a îndrăgi florile şi a vorbi cu ele.

Da Dumnezeu, care le vede pe toate, a văzut inima fetei şi i-a dat dar de-a vorbi cu florile. Şi fata într-o zi s-a pomenit că înţelege tot ce vorbesc ele şi pe zi ce trecea îşi aduna tot mai multe seminţe de flori şi răsad şi le semăna în straturile din faţa casei şi fiecare floare, după ce răsărea şi înflorea, îi spunea povestea şi toate îi înşirară că sunt făcute din câte o fiinţă omenească. Bunăoară lăcrimioara îi spuse că e din fecior de împărat, care a plâns după o zână ce murise; zoreaua, din fată de împărat ce se îndrăgostise de Luceafărul-de-Seară, floarea-soarelui, din alta, ce se îndrăgostise de Soare, iar mama lui, Lumina, a prefăcut-o în floare. Aşa că şi ei i-a venit chef, de la o vreme, să se schimbe în floare şi începu a întreba de toate florile, ce să facă să se înrudească cu ele. Iar floarea-soarelui i-a zis că numai Dumnezeu mai poate face minunea asta, pentru că a trecut vremea ieşirii florilor din pământ şi ca o fată ori un băietan să se schimbe în floare trebuie să aibă sufletul şi trupul curat, ca îngerii din cer.

Viorica, la asta nu a zis nimic şi se coborî cu gândul în sufletul ei şi îl răscoli, şi dădu că nu era vinovată cu nimic, încă şi că era curată ca lumina zilei, când e cerul curat ca lacrima, şi se hotărî să ducă viaţa înainte cu răbdare şi credinţă către Cel-de-Sus, ca şi până atunci, decât că a început să se roage cu mai mult foc, s-o mântuie Dumnezeu de necazuri.

Da ce necaz se mântuie pe lume, să se mântuie şi al ei, că o pâine şi-o câştigă cu amar, şi-o mănâncă singură, că de străină, era străină, că de săracă, era săracă şi nemiluită de nimeni era!
De multe ori pica cu faţa la pământ şi cu fruntea în mâini şi se ruga:
“Doamne! Decât să mă găsească toate sărbătorile singură şi decât să mă hulească şi să mă ghiontiască toţi, mai bine  m-ai lua de pe pământ.” Şi zicea:
“Doamne, de ce nu m-ai prefăcut demult în o floare, în o buruiană, să nu mai trag atâtea necazuri?”

S-a rugat ea azi, mâine, poimâine, până a crezut că şi cerul o uitase.
Da Dumnezeu, tocmai când crede omul că e adormit pentru el, atunci îl scutură şi îi zice:
“Ascultă, am venit!”
El vedea şi asculta şi chemă într-o zi pe Sfânta Florie, care purta condica florilor şi îi zise:
“Ce floare mai lipseşte de pe pământ?”

Sfânta Florie, ca femeie sfântă ce era şi ca una care ştia toate florile şi avea scrisă povestea fiecărei flori, îşi puse bătrâneşti-i ochelari legaţi cu aţă după ureche şi se uită; se uită cât s-a uitat, găsi că îi lipseşte o floare: vioreaua.
“Apoi îmi lipseşte, Doamne”, a grăit dânsa şi a spus. Şi repede a bătut Dumnezeu din palme şi a venit un înger şi i-a zis:
“Să te duci în satul cutare, la casa cutare, la o fată pe care o cheamă Viorica şi să mi-o prefaci în floare; iar la toamnă, după ce s-o scutura sămânţa, să-mi aduci sufletul ei.”

Şi îngerul se lăsă pe pământ şi schimbat într-un flăcău drumeţ, da frumos, aşa, pe la nămezi, când stau oamenii pe la mâncare, bătu la poartă, la fată. Viorica tocmai stătea la vatră şi îşi gătea de-ale mâncării. Câinele colo, a dat a lătra; auzi şi bătaie în poarta ei.
“Bună ziua, a zis îngerul.”
“Mulţumim dumitale”, a grăit fata.
“Nu mi-ţi lăsa să mă hodinesc pe prispă?” a vorbit el.
“Ba de ce nu”, a răspuns Viorica.

Şi, după ce a chemat câinele, omul a intrat în ogradă şi s-a aşezat pe prispă.
Da fetei aşa i-a fost de îndemână de drumeţ, că i-a dat să mănânce acolo ce-a avut şi din vorbă în vorbă, au ajuns la necazuri şi fata şi-a spus toată jitia.
“Apoi să te măriţi”, i-a glăsuit îngerul.
“Ba nu, că nu mă mărit, a răspuns dânsa, că nu mă ia nimeni, că-s săracă şi dacă m-or lua, da tot un sărăntoc, un pricăjit; şi decât două trăisti goale, mai bine defel.”
“Da dacă Cel-de-Sus ar trimite pe unul bogat, ce-ai zice?”
“Ce să zic, a răspuns fata. Nimic. Dumnezeu sfântul ştie ce cer eu.”
“Vrei să fii floare?” a grăit îngerul.
“Da, a spus Viorica, vreau să fiu o floare şi ştii ce floare? Să aibă faţa ochilor mei şi să vestească oamenilor venirea primăverii.”
“Apoi, Dumnezeu sfântul să te blagoslovească”, i-a zis îngerul, binecuvântând-o cu mâna. “Tu, pentru sufletul tău curat şi trupul tău neîntinat, să fii viorea, după numele tău.”

Şi îngerul îşi zvârli straiul din spate peste dânsa; iar când îl ridică, fata nu era decât o floare albastră, iar îngerul ieşi pe poartă şi porni în lume, povestind oamenilor povestea viorelei.

Oamenii din sat au băgat de seamă lipsa fetei de acasă, da, mă rog, îngropi un neam şi vorbeşti ce vorbeşti de el şi de acolo, îi pui cruce, da de un străin! S-a dus, e bun uitat; şi de la o vreme n-a mai vorbit de dânsa nimeni. A trecut primăvara, floarea a făcut seminţe, s-a scuturat şi acuma se ofilea; îngerul i-a luat sufletul şi a pornit cu el spre cer, rămânând să spună povestea cei ce o auziseră de la înger. Şi de atunci îs viorelele pe pământ; iar cum mijeşte a primăvară, îşi arată ochii isteţi la soare şi parcă se bucură şi după ce şi-au făcut datoria pământească de şi-au lăsat seminţele pe pământ, pe la Sân-Petru pier, spre a le vedea cu bucurie al doilea an, urmând aceeaşi lege scrisă de Dumnezeu în cartea florilor şi a cărei poveste e precum v-am spus-o.

Anemonele

Legenda spune că anemonele au apărut din lacrimile Afroditei, vărsate pentru iubitul ei Adonis, când a aflat de moartea acestuia. În folclor, se crede că anemonele te protejează de rău şi îţi aduc nororc. Se mai spune şi că floarea poate prezice zilele ploioase şi că zânele dorm între petalele ei după ce ea se închide la apusul soarelui.