CÂMPURI ABSTRACTE DIN LIMBA ROMÂNĂ.

CÂMPUL LEXICO-SEMANTIC AL AFECTIVITĂŢII

Prof. Andra Elena Diaconu,

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Descrierea câmpurilor abstracte a fost evitată din cauza dificultăţilor analizei, însă în ultimul timp aceste câmpuri se bucură de un interes deosebit, analiza fiind îndreptată mai puţin asupra analizei semantice şi mai mult asupra problemelor morfo-sintactice sau interdisciplinare.

Polisemia  cuvintelor din acest domeniu reprezintă o dificultate în delimitarea şi definirea sensurilor din cadrul vocabularului afectivităţii, deoarece înţelesurile cuvintelor polisemantice din acest (sub)ansamblu aparţin aceluiaşi  domeniu.

Analizele au arătat că în ciuda subiectivităţii şi a variabilităţii în interpretarea sensului abstractelor, există întotdeauna un nod (nucleu) semantic, o medie semantică sau un sens predictibil care face posibilă înţelegerea dintre vorbitori din perspectivă lingvistică; specialiştii au insistat asupra necesităţii de a face tangibil sensul abstractelor (sau a-l reifica) prin diverse soluţii contextuale.[1]

Angela Bidu-Vrănceanu a pornit de la analiza propusă de R.Sîrbu (1977: 189-202), care a delimitat cinci clase paradigmatice în vocabularul afectivităţii, analizate semic din perspectiva relaţiei de antonimie. S-a operat cu seme comune (SC) şi cu seme incompatibile contrarii (SIC), la care s-au adăugat seme reziduale (surplus semic sau semantic) [..] Semele comune fiecărei paradigme au fost formulate fie în termeni psihologici, care evită circularitatea limbă/metalimbă la nivelul privind „tipul  de afect” (eliminând, în majoritatea cazurilor, delimitarea generală „sentiment”/ „ atitudine”/ „stare”) : „afectiv-simpatetic”(=afecţiune), „repulsiv-advers”  (=aversiune). Unii termeni de bază din paradigmele analizate: afecţiune, aversiune, satisfacţie, (ne)încredere, preţuire, apar totuşi ca elemente ale limbii şi ale metalimbii; în aceste cazuri, se pune întrebarea în ce măsură aceste tipuri de afecte pot fi considerate cuvinte-axiomă (precum numele de culori primare), deoarece cuvintele respective nu pot fi definite decât prin ele însele, iar alţi termeni se definesc prin ele. [...]. Cercetătoarea  Angela Bidu-Vrănceanu consideră că numele de sentimente sunt o clasă foarte bine delimitată sintactic. Combinaţiile posibile ale numelor de sentimente cu verbele a arăta / a manifesta pot fi considerate o formă de exteriorizare şi, implicit de reificare a acestor afecte, însă astfel se ajunge la aşa numitul fenomen „de alunecare a sensului” care face şi mai dificilă delimitarea dintre sentimente  /atitudini/ stări.

Limitele şi deficienţele constatate în toate etapele analizei microcâmpurilor din vocabularul afectivităţii confirmă ipoteza dificultăţilor sesizate de cei care au evitat descrierea lor semantică. Combinarea modalităţilor de cercetare, necesitatea unei analize mai complexe decât în cazul câmpurilor concrete sunt dovezi suplimentare în ce priveşte specificul acestui domeniu lexico-semantic. Dacă, din punct de vedere aplicativ, rezultatele sunt mai puţin relevante sau numai parţiale în descrierea câmpurilor abstracte (faţă de cele concrete), din punct de vedere teoretic şi metodologic, descrierea vocabularului afectivităţii a pus numeroase probleme interesante (care pot fi reluate şi aprofundate) în ceea ce priveşte posibilităţile şi limitele analizei semantice.

Cuvinte cheie: câmpuri abstracte, vocabularul afectivității

În ceea ce priveşte câmpurile abstracte s-a afirmat că descrierea lor a fost în mod deliberat evitată din cauza dificultăţilor analizei, admiţându-se lipsa de omogenitate a clasei, imprecizia sensului, dificultăţile definirii şi gradele sau formele diferite de abstractizare. Pentru analiza lexico-semantică, din domeniul abstractelor s-au ales câteva microcâmpuri care aparţin vocabularului afectivităţii (sentimente, atitudini, stări).

Descrierea câmpurilor abstracte a fost evitată din cauza dificultăţilor analizei, însă în ultimul timp aceste câmpuri se bucură de un interes deosebit, analiza fiind îndreptată mai puţin asupra analizei semantice şi mai mult asupra problemelor morfo-sintactice sau interdisciplinare.

Însăşi delimitarea conceptului de abstract este dificilă, admiţându-se lipsa de omogenitate a clasei, imprecizia sensului, dificultăţile definirii şi gradele sau formele diferite de abstractizare. Cele mai clare criterii de definire privesc categoria în ansamblu prin diferenţierea de cuvintele concrete.[2]

Polisemia  cuvintelor din acest domeniu reprezintă o dificultate în delimitarea şi definirea sensurilor din cadrul vocabularului afectivităţii, deoarece înţelesurile cuvintelor polisemantice din acest (sub)ansamblu aparţin aceluiaşi  domeniu.

Dificultăţi apar şi la nivelul definiţiilor lexicografice, mai ales când se apelează la cvasisinonimie, în cadrul delimitării sensurilor din cadrul vocabularului afectivităţii. Principalul defect al definiţiilor lexicografice din sfera vocabularului afectivităţii este cel al definirii prin cvasisinonimie, acest lucru ducând la imprecizia sensurilor.

Analizele au arătat că în ciuda subiectivităţii şi a variabilităţii în interpretarea sensului abstractelor, există întotdeauna un nod (nucleu) semantic, o medie semantică sau un sens predictibil care face posibilă înţelegerea dintre vorbitori din perspectivă lingvistică; specialiştii au insistat asupra necesităţii de a face tangibil sensul abstractelor (sau a-l reifica) prin diverse soluţii contextuale.[3]

Angela Bidu-Vrănceanu a pornit de la analiza propusă de R.Sîrbu (1977: 189-202), care a delimitat cinci clase paradigmatice în vocabularul afectivităţii, analizate semic din perspectiva relaţiei de antonimie. S-a operat cu seme comune (SC) şi cu seme incompatibile contrarii (SIC), la care s-au adăugat seme reziduale (surplus semic sau semantic) [..] Semele comune fiecărei paradigme au fost formulate fie în termeni psihologici, care evită circularitatea limbă/metalimbă la nivelul privind „tipul  de afect” (eliminând, în majoritatea cazurilor, delimitarea generală „sentiment”/ „ atitudine”/ „stare”) : „afectiv-simpatetic”(=afecţiune), „repulsiv-advers”  (=aversiune). Unii termeni de bază din paradigmele analizate: afecţiune, aversiune, satisfacţie, (ne)încredere, preţuire, apar totuşi ca elemente ale limbii şi ale metalimbii; în aceste cazuri, se pune întrebarea în ce măsură aceste tipuri de afecte pot fi considerate cuvinte-axiomă (precum numele de culori primare), deoarece cuvintele respective nu pot fi definite decât prin ele însele, iar alţi termeni se definesc prin ele. [...]

I SC - „privitor la gradul de afecţiune”, combinat cu SIC - „pozitiv(afectiv-simpatetic)” şi cu seme graduale (pe care le redam în paranteză): AFECŢIUNE(0), SIMPATIE(1), PRIETENIE(2), IUBIRE(3) sau cu SIC - „negativ (repulsiv-advers)”: AVERSIUNE(0), ANTIPATIE(1), DUŞMĂNIE(2), URĂ(3). Perechea PRIETENIE/DUŞMĂNIE se mai caracterizează prin semul „reciprocitate”.

II SC - „privitor la satisfacţie” şi SIC - „prezent”, plus seme graduale: MULŢUMIRE (0) , BUCURIE, VESELIE (grad nedeterminat), FERICIRE (grad maxim); în combinaţie cu SIC-„absent”: NEMULŢUMIRE (0), TRISTEŢE (1), AMĂRĂCIUNE(2), MÂHNIRE(3), DURERE(4), AMAR(5), JALE(6), NEFERICIRE (grad maxim). VESELIE se mai defineşte şi prin semul „exteriorizare”.

III SC - „privitor la aspiraţii” şi SIC - „prezent” : SPERANŢĂ, NĂDEJDE, s-au combinat cu SIC - „absent”: DISPERARE, DEZNĂDEJDE.

IV SC - „privitor la siguranţa faţă de cinstea, fidelitatea cuiva”, combinat cu SIC - „prezent”- ÎNCREDERE sau cu SIC - „absent” – NEÎNCREDERE. Se remarcă absenţa semelor graduale în clasele III şi IV.

V SC „atitudine” + „de apreciere” şi SIC „ prezent” (sau „reverenţios”) şi seme graduale:  CONSIDERAŢIE(1), STIMĂ, RESPECT(2), ADMIRAŢIE(3), VENERAŢIE(4) s-au combinat cu SIC „absent”: DESCONSIDERAŢIE(1), DISPREŢ(2).”[4]

Ordonarea definiţiilor lexicografice este necesară în vocabularul afectivităţii numai la nivelul omologării şi evidenţierii de sens dintr-o anumită clasă. Analiza semică simplifică operarea cu anumite trăsături semantice, obţinând rezultate clare şi utile în ce priveşte diferenţierea prin „intensitate” (cu o precisă delimitare scalară) a „intensităţii”, trăsătură prezentă în majoritatea claselor din vocabularul afectivităţii.

În ceea ce priveşte vocabularul afecivităţii s-a considerat că acesta ar mai putea include şi alte trăsături, cum ar fi„durata” sau „exteriorizarea”, chiar dacă ele nu sunt relevante decât pentru anumiţi termeni din sfera acestui vocabular, rezultând astfel că analiza semică aduce date mai precise în ce priveşte  unele aspecte ale definirii sensului, dar nu rezolvă toate problemele importante.

Se impune astfel şi o analiză contextuală, deoarece importanţa contextului în analiza abstractelor trebuie corelată cu lipsa de autonomie referenţială. În urma cercetărilor efectuate lingviştii au ajuns la concluzia că, din perspectiva relevanţei semantice, analiza contextuală interesează fie pentru diferenţierea în şi prin context a substantivelor din aceast câmp, fie pentru a preciza sau completa interpretarea sensurilor acestor noţiuni.

Din perspectivă morfo-sintactică literatura de specialitate care se ocupă de câmpul abstractelor a propus numeroase soluţii contextuale, dar interesul lor sub aspectul identificării sensului este redus.

Cercetătoarea  Angela Bidu-Vrănceanu consideră că numele de sentimente sunt o clasă foarte bine delimitată sintactic. Combinaţiile posibile ale numelor de sentimente cu verbele a arăta / a manifesta pot fi considerate o formă de exteriorizare şi, implicit de reificare a acestor afecte, însă astfel se ajunge la aşa numitul fenomen „de alunecare a sensului” care face şi mai dificilă delimitarea dintre sentimente  /atitudini/ stări.

O modalitate contextuală mai complexă de studiere a comportamentului  abstractelor vizează prezenţa lor în fraze evaluative sau în fraze de identificare. În afara unor obiective sintactice, din punct de vedere semantic se urmăreşte identificarea prin context a unui referent care să facă sensul abstractelor mai tangibil şi, implicit, accesibil. Reificarea prin construirea unui referent concret este posibilă în contexte ca: FERICIREA şi hazardul sunt doi copii, liniile curbe semnifică MELANCOLIE. Analiza mai multor tipuri de texte si contexte arată însă că, în numeroase situaţii, reificarea e discutabilă, relaţia stabilindu-se tot cu un abstract: FERICREA este un ideal/ un scop / o stare / o activitate....De asemenea, rezultă o gamă foarte largă, variată, eterogenă de combinaţii care nu favorizează distincţii semantice stabile sau categoriale (în afara recunoaşterii unui sens predictibil al termenului afectiv). Această situaţie se constată atât în cazul frazelor evaluative (Fericirea adevărată/ lumească/ pământească/ mareaţă/ completă....), cât şi în cazul frazelor de identificare ( FERICIREA este un ideal/ un scop/ o stare sufletească/ o himeră....). Referentul construit contextual în ambele tipuri de fraze poate contribui însă, în fiecare caz în parte, la identificarea unor aspecte ale sensului (sau la activarea unor seme). În condiţiile semnalate, rezultă că nici un tip de analiză nu rezolvă problemele esenţiale privind definirea sensului cuvintelor din vocabularul afectivităţii.

Limitele şi deficienţele constatate în toate etapele analizei microcâmpurilor din vocabularul afectivităţii confirmă ipoteza dificultăţilor sesizate de cei care au evitat descrierea lor semantică. Combinarea modalităţilor de cercetare, necesitatea unei analize mai complexe decât în cazul câmpurilor concrete sunt dovezi suplimentare în ce priveşte specificul acestui domeniu lexico-semantic. Dacă, din punct de vedere aplicativ, rezultatele sunt mai puţin relevante sau numai parţiale în descrierea câmpurilor abstracte (faţă de cele concrete), din punct de vedere teoretic şi metodologic, descrierea vocabularului afectivităţii a pus numeroase probleme interesante (care pot fi reluate şi aprofundate) în ceea ce priveşte posibilităţile şi limitele analizei semantice.

Bibliografie:

1. Bidu-Vrănceanu, Angela, Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană, Lexicul, Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2005