STUDIUL PRIVIND FOLOSIREA

METODELOR ALTERNATIVE DE ÎNVĂŢARE

                                                                         Prof. Pantin Delia

Colegiul Tehnic Energetic „Regele Ferdinand I ” Timişoara

           Studiul se referă la modul cum sunt folosite metodele alternative de învăţare, respectiv se face o comparaţie între pedagogia Freinet şi pedagogia Waldorf.

           Pentru a face un studiu comparativ între pedagogia Freinet şi pedagogia Waldorf este util să prezint câteva dintre principiile celor două medode alternative.

            În pedagogia Freinet şcoala este centrată pe elev şi astfel se reduce distanţa, uneori periculoasă, dintre elev şi profesor. Dacă în învăţământul tradiţional elevul asculta şi memora ceea ce spunea profesorul, în alternativa Freinet educaţia trebuie să-l aibă pe elev ca pe un ax în jurul căruia să graviteze totul. Profesorul se adaptează la nevoile elevului, ajută şi nu atenţionează sau pedepseşte. Freinet militează pentru o educaţie prin reuşite, singura care consolidează dinamismul personal. Orice copil este capabil de reuşită, esenţial este să nu-l împingem spre eşec prin exigenţe exagerate sau premature. În acest mod se dinamizează prin reuşite care vor antrena altele, Freinet respingând emulaţia şi competiţia cărora la substituie efortul individualizat acceptând doar autoemulaţia. Pentru realizarea acestui obiectiv se vor da teste prin care elevul îşi poate verifica cunoştinţele, poate face singur un grafic al greşelilor comise, dovedindu-şi lui însuşi posibilităţile şi limitele. Pentru a ajunge la această reuşită, elevul trebuie ajutat şi încurajat organizând în jurul lui munca şi viaţa, bazându-te pe posibilităţile sale, chiar şi cale mai modeste. Primii din clasă – reuşesc desigur, pentru că au aptitudini deosebite. Dar şcoala copleşeşte pe ceilalţi sub avalanşa eşecurilor: exces de roşu pe exerciţii, note proaste, “de refăcut” caiete rău îngrijite. Observaţiile nu lasă decât, foarte rar copilului încurajarea unei reuşite. Pedagogul francez cererea fiecărui elev să preia, la rândul său, capul plutonului. Să nu vă lăsaţi niciodată copiii să eşueze; faceţi-i să reuşească, ajutându-i dacă trebuie printr-o generoasă participare a profesorului. Faceţi-i mândri de realizările lor. Îi veţi duce astfel la capătul lumii. Adevărata disciplină nu se instituie din afară, după o regulă prestabilită, cu cortegiul său de interdicţii şi sancţiuni. Ea este consecinţa naturală a unei bune organizări a muncii cooperative şi a climatului moral al clasei.

             La Freinet libertatea capătă sens atunci când înseamnă, nu posibilitatea de a nu face nimic, nici aceea de a face orice, ci posibilitatea de alegere între activităţi diverse. Freinet nu conferă copilului o dimensiune mitică, nu cade în pedolatrie; copilul teoretic al lui Freinet aparţine totdeauna grupului-clasă şi unei comunităţi sociale şi culturale. Freinet se pronunţă pentru o educaţie a muncii. Educaţia trebuie să-şi găsească motorul esenţial în muncă creatoare, liber aleasă şi asumată. În cucerirea autonomiei fiecare trebuie să înveţe să-şi fixeze singur obiectivele, în loc să aştepte să-i fie mereu impuse din exterior. Şcoala devine un loc de producţie decisă cooperativ de elevi prin creaţii, cercetări, deprinderi dobândite; ea este astfel adevărata pregătire pentru o lume a muncii în care fiecare va putea participa la decizii.

             Educaţia trebuie să aibă drept punct de plecare copilul real cu nevoile sale fireşti. Şcoala trebuie să asigure continuitatea cu valorile trecutului. Deoarece valorile tradiţionale se întrupează în mediu, greşeala cea mai gravă pe care o poate face şcoala este de „a smulge copilul familiei, mediului, tradiţiei în care a fost crescut, atmosferei care l-a înconjurat, gândului şi dragostei care l-au hrănit, muncii şi jocurilor care au fost pentru el preţioase experienţe, pentru a-l muta cu forţa în mediul atât de diferit care este şcoala, raţională, formală şi rece precum ştiinţa acelora care ar vrea s-o transforme într-un templu.

             Freinet va pleda pentru şcoala-şantier şi nu pentru şcoala-templu, pentru aşezarea activităţii, a muncii la baza şcolii. Ele au fost considerate de către Freinet „ marele principiu, mortarul şi filosofia pedagogiei populare”.

            Copilul nu va fi supus modelelor prestabilite, ci acceptat ca atare, cu personalitatea lui. Problema nu este reinserarea indivizilor devianţi în categoriile normalizate, ci recunoaşterea identităţii lor fără a-i exila în diferenţa lor sau a-i abandona.

            Munca individualizată este una din tehnicile de învăţare ale pedagogiei Freinet care vizează plasarea copilului în centrul sistemului educativ, ţinând seama de achiziţiile sale, de ritmurile şi de capacitatea sa de a deveni actor al propriei învăţări.

            Este o secvenţă în orarul clasei, cu durata variabilă ( de la ½ de oră la 2 ore ), în care copiii lucrează liber, după un plan propriu, în ordinea şi ritmul ce le convin, desfăşurând în cadrul grupului-clasă, activitatea dorită de fiecare din ei.

            Finalitatea muncii individualizate este a-l educa pe copil în spiritul responsabilităţii şi al autonomiei, permiţându-i un demers personal de investigare ce duce la reuşită. A stimula diferite comportamente în situaţii diverse, a ţine cont de ritmurile fiecăruia, a instaura raporturi de încredere datorită autocorectării şi evaluării, a permite unui copil să părăsească clasa pentru o activitate particulară şi să reia lucrul la întoarcere, fără a-i deranja pe ceilalţi sunt doar câteva feţe ale activităţii personalizate.

            Cadrul didactic se poate consacra în aceşti timpi liberi când copiii lucrează independent unui copil sau unui grup în particular.

            Clasa bună este aceea în care fiecare elev va fi cel dintâi într-o privinţă oarecare.

            Şcolarul care nu are un domeniu în care să se poată afirma, să pună în valoare ansamblul persoanei sale este foarte vulnerabil. Şi e foarte stângaci (sau nenorocos) dascălul care nu poate descoperi şi încuraja această vocaţie.

            Reintroducerea vieţii în şcoală îi impune acesteia din urmă să cultive “înainte de orice acea dorinţă înnăscută la copil de a comunica cu alte persoane, cu alţi copii mai ales, de a-şi face cunoscute în jurul lui gândurile, sentimentele, visurile, speranţele. Atunci, a învăţa să citească, să scrie să se familiarizeze cu esenţialul a ceea ce noi numim cultură va fi pentru el o funcţie tot atât de naturală ca a învăţa să meargă,ceea ce nu este puţin lucru.”

           Libera exprimare nu este invenţia unui elev deosebit de creativ, ea este manifestarea însăşi a vieţii. Libera exprimare pedagogică trebuie să permită fiecăruia să-şi redea sentimentele, emoţiile, impresiile, cugetările, îndoielile. Toţi copiii, dacă n-au fost încă descurajaţi, percep nevoia şi dorinţa de a se exprima, de a comunica între ei cu instrumentele de care dispun (vorbirea, scrisul, desenul, etc.).

           Interogaţia este un proces exclusiv şcolar şi prea adesea inhibitor şi perturbant. Freinet arată că, dimpotrivă, trebuie “să-l lăsăm pe elev să întrebe el însuşi şi să ceară sfatul ” şi critică şcoala tradiţională pentru că în cadrul acesteia comunicarea între elevi este asigurată doar în timpul recreaţiilor.

          Comunicarea între ei nu este doar permisă ci chiar sugerată. Fiecare trebuie să aibă dreptul de a comunica liber în sânul grupului său cu alte grupuri (de exemplu schimb de jurnale şcolare). Exprimarea liberă este valoroasă atât prin demersurile sale creative, cât şi prin producţiile sale. Tehnicile de exprimare nu trebuie impuse în  prealabil. Trebuie să multiplicăm câmpurile de exprimare, să acordăm dreptul la plăcere. Exprimarea liberă presupune şi ascultarea celorlalţi şi respectul faţă de ei.

           În continuare să analizăm puţin pedagogia Waldorf.

           Prima şcoală care a propus o alternativă sistemului educaţional clasic a fost şcoala Waldorf. Întemeiată de către Rudolf Steiner la Stuttgart, ca urmare a sugestiei făcute de conducătorul fabricii de ţigarete Waldorf Astoria, pentru copiii salariaţilor, Rudolf Steiner va pune bazele pedagogiei Waldorf. În România dupa 1991, Ministerul Educaţiei si Cercetării recunoaşte pedagogia Waldorf ca alternativă educaţională. Esenţa pedagogiei Waldorf este "copilul privit ca o entelehia" - fiinţa care-şi poate purta ţelul in sine, fiind alcătuită din trup, suflet si spirit, şi nu doar rezultat al eredităţii - după cum precizează însuşi autorul. Baza pedagogiei Waldorf este cunoaşterea omului şi mai ales a copilului în cele două momente dificile, respectiv 9 și 9-13 ani (adevărate treceri ale rubiconului).

          Iată câteva dintre principiile pedagogiei Waldorf: 
             - exploatarea forţelor spirituale şi creative din fiecare copil;
             - planul de învăţământ să fie elaborat in concordanţă cu aceste particularităţi;
             - respectarea ritmului individual al fiecarui copil;
            - respectarea spiritului de iniţiativă şi a  creativităţii;
            - mobilitatea in gândire este cale spre libertatea omului.

        În cazul acestei metode educative se pune accent pe autoritatea dascălului în faţa elevilor. Spre deosebire de sistemul tradiţional aplicat la noi în România Waldorf  îşi propune o sensibilizare a factorului educaţional, însă nu trebuie uitate următoarele aspecte:
            - societatea românească se află încâ în plină tranziţie poate de aceea este încă refractară la ceea ce este nou;
           - sursele de documentare şi informare care se potrivesc acestui tip de educaţie sunt încă  puţine;
           - piedica cea mai mare o constituie lipsa banilor, de aceea este preferat sistemul;

             tradiţional unde învăţământul este gratuit.
          În şcoala Waldorf, ritmul are un rol important în educarea voinţei. Pe lângă marile sărbători ale Crăciunului şi ale Paştelui, multe altele sunt punctate în mod repetat. Bazarul premergător Crăciunului sau balul mascat din februarie sunt alte serbări ce sunt aşteptate an de an cu drag de toţi copiii şi familiile lor. Bazarul de Crăciun şi Carnavalul Primăverii sunt prilejuri nu numai de bucurie, ci şi ocazii să admirăm o parte din obiectele realizate de către elevii din diferite clase la orele de curs sau la atelierele şcolare.  Important de precizat este faptul că pedagogia Waldorf nu are la bază manuale. Lipsa obligativităţii de a folosi un singur manual contribuie la creşterea respectului faţă de cărţi şi la respectarea autorităţii profesorului, care are astfel o legătură directă în comunicarea cu elevii. Pe de altă parte, elevii se obişnuiesc  să se documenteze din cât mai multe surse în studiul unei teme. Motto-ul şcolii Waldorf este "Educaţie pentru libertate". Din acest punct de vedere şcoala Waldorf  îşi propune pur şi simplu să realizeze o educaţie echilibrată, oferind pe de-o parte fiecărui copil ceea ce i se potriveşte, însă cu preocupări şi în acele domenii spre care nu are înclinaţii, dar care sunt necesare unei educaţii complete. De asemenea, elevii de la Waldorf nu primesc note. "Orele sunt mult mai libere, elevii sunt mai deschişi, participând în mod natural la oră, fără frica de note proaste. Majoritatea elevilor întreabă când nu au înţeles şi ies cu curaj la tablă. Elevii primesc în mod regulat teme şi lucrări de control. Scopul lor nu este însă de a obţine o notă cât mai mare, ci de a face o lucrare cât mai bună. Neexistând frica de note proaste, elevii nu sunt tentaţi să copieze temele sau lucrările de control. La sfârşitul fiecărui an şcolar, elevul primeşte un certificat în care fiecare profesor descrie activitatea sa din toate punctele de vedere. Din aceste certificate, părinţii află mult mai multe despre copilul lor decât dintr-o medie".

Bibliografie:

1.      Ion Albulescu: Pedagogii alternative, Editura All, Bucureşti, 2014

2.      Mihaela Rădulescu: Pedagogia Freinet. Un demers inovator, Editura Polirom, Iaşi, 1990

3.      Horaţiu Catalano: Dezvoltări teoretice şi instituţionale în alternativele educaţionale, Editura Nomina, Piteşti, 2011