STUDIU DESPRE GENEZA METAFOREI ŞI

SENSUL CULTURII DE LUCIAN BLAGA

Prof. Dr. Elena Nadia Vesa

Şcoala cu Clasele I-VIII, Vidra, Judeţul Alba

Motto: Destinul omului este creaţia.

Pornind de la scurta prezentare a sistemului filozofic blagian, studiul de faţă îşi propune să dezvăluie conţinutul ideatic al lucrării Geneza metaforei şi sensul culturii. În prima sa parte, studiul va dezbate problema „culturii minore” şi a „culturii majore”, a modului în care ia naştere o cultură, problema „cenzurii transcendente” instituite de către „Marele Anonim” şi „Geneza metaforei”. Sunt puse, mai apoi, în discuţie mitul şi „spiritul mitic”, „categoriile cunoaşterii” şi „matricea stilistică” a unei culturi, pentru a încheia studiul cu acele câteva revizuiri, stabilite de către L. Blaga, asupra conceptului de „stil”.

            Alături de T. Vianu[1] şi de Mihail Dragomirescu[2], Lucian Blaga se numără printre puţinii noştri gânditori care au elaborat un sistem filozofic original, reuşind să dea formă unei viziuni metafizice despre sensul culturii pornind de la ipoteza că omul se manifestă în felul său aparte de a fi numai atunci când trăieşte „în mister şi pentru revelare”, iar aceasta se întâmplă doar în planul culturii. Sistemul său filozofic se concretizează într-un ansamblu ambiţios alcătuit din patru trilogii: Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică. Ansamblul s-ar fi finalizat cu o Trilogie cosmologică, însă aceasta nu va mai fi încheiată în timpul vieţii. Cele patru lucrări majore sunt alcătuite din mai multe studii. Astfel, Trilogia cunoaşterii cuprinde: Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea luciferică (1933) şi Cenzura transcendentă (1934). Din Trilogia culturii vor face parte: Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936) precum şi Geneza metaforei şi sensul culturii (1937). Ultimele două trilogii nu au fost publicate în timpul vieţii autorului, dar se ştie că acesta şi-ar fi dorit să le publice. Studiile Artă şi valoare (1939), Despre gândirea magică (1941) contopită mai apoi cu Ştiinţă şi creaţie (1942) şi Religie şi spirit (1942) vor alcătui Trilogia valorilor, iar volumul Trilogia cosmologică (incomplet) publicat de Humanitas în 1997 conţine: Diferenţialele divine (1940), Aspecte antropologice (1948) şi Fiinţa istorică (1977). Ceea ce frapează încă de la început în sistemul filozofic alcătuit de L. Blaga este faptul că acesta acoperă o anumită realitate artistică. Ideile, principiile, teoriile pe care opera lui L. Blaga le transmite se întorc tot asupra operei sale, explicând-o.

            Datorită complexităţii acestui sistem vom avea în vedere, în cele ce urmează doar studiul Geneza metaforei şi sensul culturii căruia vom încercă să-i dezvăluim conţinutul ideatic, fără a avea pretenţia de a surprinde toate ideile originale şi de a epuiza subiectul pus în discuţie.

            Studiul, în prima sa parte ridică problema „culturii minore” şi a „culturii majore” pe care filozoful o abordează metodic, clarificând mai întâi conceptele cu care va opera, realizând o trecere în revistă a accepţiunilor vehiculate şi apoi opunând teoriei lui Oswald Spengler propria sa teorie. În lucrarea Declinul Occidentului, Oswald Spengler afirmă că orice cultură se naşte, se dezvoltă, apoi moare, pentru filozoful german cultura fiind un organism viu. L. Blaga nu este de acord cu această abordare deoarece există culturi ce au dăinuit mii de ani. Filozoful român propune o nouă teorie ce îl are în centru pe creatorul de cultură investit cu două vârste: cea „biologică” şi cea „adoptivă”, sub auspiciile căreia creează. „Culturii minore” şi „culturii majore”, L. Blaga le asociază cele două vârste redenumindu-le: Copilăria (vârsta adoptivă) şi Maturitatea (vârsta biologică)[3]. Asocierea este urmată apoi de caracterizarea fiecărui tip de cultură (fiecărei vârste). Copilăria este imaginativă, spontană, „naiv cosmocentrică”, de o sensibilitate metafizică deosebită, „deschisă pasiv destinului”, cu tendinţe demiurgice specifice copilului, egocentrică. Astfel, într-o cultură minoră fiecare individ e o „universalitate nediferenţiată”, „fiecare individ îşi e gospodarul şi meseriaşul, poetul şi cântăreţul”[4], iar viziunea despre timp şi spaţiu nu poate depăşi vizibilul. Maturitatea este dominată de voinţă, este activă şi încearcă să se opună destinului. Oscilează între tendinţe dictatoriale şi măsură, e raţională şi constructivă, realizează diferenţieri faţă de domenii specializate. Adultul este conştient de limitele sale şi se integrează în natură şi în societate ca în nişte sisteme ierarhice, înţelege avantajele colaborării şi se implică în iniţiative de grup. Pe când în cultura majoră individul este „un organ specializat”, se individualizează şi se include în orizonturi spaţio-temporale ce depăşesc vizibilul. În concepţia lui L. Blaga un popor creează o cultură minoră când reuşeşte să realizeze în plăsmuiri diferite propriile sale posibilităţi stilistice cu virtualităţile oferite de copilărie şi creează o cultură majoră când reuşeşte să creeze cu posibilităţile maturităţii. Un popor poate trece de la o cultură minoră la una majoră atunci când reuşeşte să evadeze din vraja vârstei copilăriei, iar „o cultură minoră ţine pe om îndeobşte mult mai aproape de natură”[5], pe când o cultură majoră îl înstrăinează de rânduielile firii. Pentru L. Blaga cultura germană este o cultură majoră.

            Omul, în concepţia lui L. Blaga trăieşte într-un univers al misterului, iar acest univers este condus de o unitate transcendentă pe care filosoful o numeşte „Marele Anonim”. Această unitate transcendentă blochează accesul la adevăr, instituie „cenzura transcendentă”, blochează cunoaşterea directă care nu poate atinge adevărul. De fapt, adevărul este cunoaşterea absolută, iar absolutul este însuşi Marele Anonim. Pentru a ocoli barajul creat de cenzura transcendentă, L. Blaga propune o cale de pătrundere dincolo de orizont prin intermediul revelaţiei. Pentru a opera pe suportul revelaţiei trebuie să provoci mereu o stare creatoare, stare ce necesită un anumit mod de abordare a misterului, aici intervenind printre alte instrumente şi metafora. În abordarea „Genezei metaforei”, L. Blaga plecă de la ipoteza potrivit căreia opera de artă este alcătuită din stil şi substanţă. Substanţa operei de artă este diferită de substanţa lucrurilor reale, putând reprezenta tot ceea ce este materie, element sensibil sau conţinut, idee concretă sau abstractă, un amestec ce „implică un transfer şi o conjugare de termeni ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite”[6] dobândind un aspect metaforic. Filozoful realizează apoi clasificarea deja cunoscută a metaforei, uzând de două sintagme: „metafora plasticizantă” şi „metafora revelatorie”. Prima se produce prin apropierea unui fapt de altul pentru a plasticiza unul dintre ele, poate fi considerată o „tehnică compensatorie”, ea nu poate decât să răzbune neputinţa expresiei directe, ţinând loc de concret; exemplu, „Pe uliţi, subţire şi-naltă / ploaia umblă pe cataligi”. Al doilea tip de metaforă sporeşte semnificaţia faptelor la care se referă, încercând să reveleze un mister prin mijloacele pe care ni le pune la dispoziţie lumea concretă, „experienţă sensibilă şi lumea imaginară”[7]. Metaforele revelatorii se nasc din modul specific al omului de a exista în lumea misterelor; exemplu, „Soarele, lacrima Domnului, / cade în mările somnului”. Izvoarele metaforei, stabilite de L. Blaga sunt: alcătuirea spirituală a omului şi existenţa în mister. Iată ce afirmă autorul celebrei clasificări: „Omul, privit structural şi existenţial, se găseşte într-o situaţie de două ori precară. El trăieşte deoparte într-o lume concretă, pe care cu mijloacele structural disponibile nu o poate exprima, şi el trăieşte pe de altă parte în orizontul misterului, pe care însă nu-l poate revela. Metafora se declară ca un moment ontologic complementar, prin care se încearcă corectura acestei situaţii de două ori precară. Admiţând că situaţia aceasta a omului rezultă din chiar fiinţa şi existenţa sa specifică, suntem constrânşi să acceptăm teza despre rostul ontologic al metaforei ca moment complementar al unor stări congenital precare. Metafora nu poate fi deci numai obiectul de cercetare şi analiză al <<poeticei>> sau al <<stilisticei>>, ce figurează în programele şcolare; […] Metafora este a doua emisferă prin care se rotunjeşte destinul uman, ea este o dimensiune specială a acestui destin, şi ca atare, ea solicită toate drepturile contemplative ale antropologiei şi ale metafizicei.”[8]         Pentru L. Blaga totdeauna metafora va rămâne şi va conta până la final, iar nu ipotezele şi descoperirile ştiinţifice ale unui fenomen.

            Pentru a putea demonstra că mitul are aspectul unei metafore şi poartă pecetea stilului, L. Blaga realizează o diferenţiere între „spiritul mitic” şi „spiritul ştiinţific”, între mit şi explicaţia ştiinţifică, pornind de la două asemănări: ambele au în vedere şi cercetează metoda metaforică a analogiei şi ambele încearcă să reveleze un mister. Spiritul mitologic este „robul orgiastic al analogiei”, nu reuşeşte decât să mai adauge ceva analogiei iniţiale, pe când spiritul ştiinţific distruge logica analogiei reuşind să „substituie unei nonanalogii o analogie” şi „să facă dintr-o analogie o nonanalogie”[9]. Spiritul mitic întregeşte aparenţele, pe când spiritul ştiinţific le desfiinţează, le substituie, totuşi spiritul mitic încearcă să integreze lumea concretă în imagini clădite din elemente „de experienţă vitalizantă”, pe când spiritul ştiinţific încearcă să integreze lumea concretă în imagini clădite din elemente „de experienţă devitalizantă”. Miturile, de altfel, au fost primele manifestări ale unor culturi, ele ţinând de destinul creator al unui popor. Realizând această diferenţiere şi evidenţiind importanţa mitului, L. Blaga se poate întoarce la „metaforă”, la „metaforic”, considerând „metaforicul”, drept o prezenţă incontestabilă, atât în câmpul metafizici şi al poeziei, cât şi în câmpul ştiinţei, ceea ce înseamnă că poate opera cu o nouă diferenţiere: „metaforicul mitico-poetic” şi „metaforicul ştiinţific”. „Metaforicul mitico-poetic” se poate realiza „prin amalgamizarea conţinuturilor analogic-dizanalogice pe bază de paritate de drepturi” şi de-a dreptul, fără intermediere”, iar în ceea ce priveşte „metaforicul ştiinţific”, „amalgamizarea conţinuturilor analogic-dizanalogice nu se face pe bază de paritate de drepturi, nici direct, ci prin intermediul unor accesorii”[10]. Concluzia lui L. Blaga este că „metaforicul” în poezie reprezintă esenţa cea mai intimă a limbajului poetic. În urma acestor diferenţieri, filozoful poate stabili raportul dintre cultură şi civilizaţie. H. Chamberlaine în lucrarea Temeliile veacului al XIX-lea consideră cultura şi civilizaţia drept două domenii ce înfloresc în paralel, Oswald Spengler în lucrarea menţionată mai sus le consideră drept două domenii ce sunt în succesiune fatală, adică o cultură după ce a atins punctul maxim de dezvoltare, se transformă în civilizaţie, decade. Pentru L. Blaga, cultura este o creaţie a spiritului omenesc, „o plăsmuire de natură metaforică şi de intenţii revelatorii şi poartă constitutiv o pecete stilistică”[11], iar civilizaţia este o creaţie a omului realizată în scopul asigurării confortului şi siguranţei, neputând să reveleze nimic. „Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate.”[12] Cultura este rezultatul unei „mutaţii ontologice” ce are loc în univers, mutaţie prin intermediul căreia, omul devine „om” şi se poate manifesta în adevăratul sens al cuvântului.

            În tratarea „Categoriilor cunoaşterii”, L. Blaga porneşte de la trecerea în revistă a accepţiunilor tradiţionale şi de la ideea potrivit căreia categoriile sunt nişte structuri ce se află dincolo de voinţă şi în care se petrece actul existenţial. Dintre noţiunile ce de-a lungul timpului s-au bucurat de numele de categorii, se numără: „existenţa”, „unitatea”, „multiplicitatea”, „lucrul”, „cauza şi efectul” etc. Filozoful român realizează apoi o clasificare originală împărţind categoriile în două clase majore: „categoriile receptivităţii cognitive” şi „categoriile spontaneităţii plăsmuitoare”[13]. Prima categorie ţine de cunoaşterea conştientă, prin ele se realizează cunoaşterea, se completează permanent şi ele ţin de instinctul nostru de conservare, iar cea de-a doua categorie ţine de inconştientul abisal, nu sunt constante, variază de la un popor la altul, nu sunt numeroase şi ţin de ceea ce defineşte destinul nostru creator. Aşadar, spiritul uman este înzestrat cu două tipuri diferite de categorii: categoriile conştientului şi categoriile abisale ale inconştientului. În studiul Orizont şi stil, tratând problema „matricei stilistice” a unei culturi, L. Blaga ajunge la concluzia că această matrice este alcătuită din „categoriile spontaneităţii plăsmuitoare”, din aceste categorii stilistice ale inconştientului. Ideea „matricii stilistice” i-a venit autorului din lecturile sale legate de teoria inconştientului colectiv enunţată de C. G. Jung, de altfel „matricea stilistică” poate fi văzută ca un inconştient colectiv. Totuşi filozoful român încearcă să mărească sfera semnificaţiilor considerând că „matricea stilistică” este un organ generator ce poate îmbogăţi sau elabora un univers cu ajutorul stilisticii, ea fiind responsabilă de plăsmuiri. Important de reţinut aici este şi alcătuirea „matricii stilistice” stabilite de filozof:

„În genere o matrice stilistică este alcătuită din următoarele categorii principale:

1. Categoriile orizontice sau de perspectivă:

a)      Orizontul spaţial (de exemplu spaţiul tridimensional infinit, sau infinitul ondulat, sau spaţiul alveolar, sau spaţiul plan etc.)

b)      Orizontul temporal (timpul-havuz, timpul-cascadă, timpul-fluviu).

2. Categoriile de atmosferă: afirmarea globală sau negarea, sau neutralitatea, faţă de tot ce se petrece în orizontul spaţial şi temporal. (Aceste categorii pot fi numite şi <<inconştient axiologice>>.)

3.      Categoriile orientării: anabasicul, catabasicul, starea pe loc.

4.      Categoriile formative: individualul, tipicul, stihialul.”[14]

„Categoriile abisale” şi categoriile de cunoaştere vor alcătui, conform teoriei lui L.

Blaga un întreg, un „cosmoid” o creaţie de cultură, o altă lume pe care autorul teoriei o numeşte „simili-lume”, deoarece orice creaţie de cultură fiind realizată pe baza unor „categorii abisale” va include un ansamblu mai mare de categorii. Opera de artă nu va emite ipoteze despre lume, nici nu va transmite sentimente despre lume, ci va fi ea însăşi o nouă lume. Revenind la conceptul de „matrice stilistică”, L. Blaga îşi îmbogăţeşte teoria considerând că vom avea, cu ajutorul conceptului de „cosmoid”, un criteriu de stabilire a volumului şi a complexităţii categoriale a unei matrici. „O matrice stilistică trebuie să posede în structura ei atâtea categorii abisale câte sunt necesare pentru ca prin însumarea lor convergentă şi arhitectonică să se obţină un cosmoid.”[15] Spre deosebire de creaţia de cultură care este considerată un „cosmoid”, o „plăsmuire revelatorie a spiritului uman”, omul real este un microcosmos construit în funcţie de categoriile din care este construită lumea reală în care există.

            Pornind de la raportul individ-colectivitate, L. Blaga realizează în lucrarea sa câteva revizuiri asupra conceptului de „stil”. Astfel, filozoful consideră că în alcătuirea unui stil intră o serie de categorii abisale inegale care se completează şi se construiesc reciproc, ceea ce îl îndreptăţeşte să vadă în stil un „cosmoid”. Elementele ce intră în componenţa stilului sunt discontinue şi se remodelează permanent, stilul nefiind o unitate ce nu se mai poate schimba. Chiar dacă există câteva stiluri „individuale”, ele nu pot fi individuale prin toate elementele ce intră în construcţia lor. De asemenea, chiar dacă există stiluri „colective”, trebuie să avem în vedere faptul că stilul nu poate fi generalizat într-un grad foarte mare. Din punct de vedere metafizic, stilul reprezintă o modalitate prin care omul apăsat şi aflat în chingile cenzurii transcendente instituite de Marele Anonim, încearcă să-şi dezvăluie mistere, dar în acelaşi timp stilul poate să fie şi o frână instituită de Marele Anonim. „După concepţia noastră, stilurile reprezintă, pe plan metafizic, tot atâtea cadre prin care spiritul uman încearcă să reveleze misterele, dar şi tot atâtea frâne transcendente, adică tot atâtea autoapărări ale Marelui Anonim faţă de aceste încercări umane.”[16] Datorită acestor funcţii ale stilului, creaţia de cultură va reprezenta un fel de linie de mijloc, prin care destinul creator al omului poate fi salvat. Cultura va reprezenta pentru L. Blaga rezultatul existenţei umane „în mister şi pentru revelare”, o împlinire a omului, însăşi scopul existenţei omului. Ea este legată de însăşi definirea omului, deoarece pentru filozoful român omul a ajuns creator de cultură atunci când a ajuns „om”, când s-a diferenţiat de alte regnuri prin capacitatea de a gândi categorial, iar actul creator va suplini actul revelator. Omul în evoluţia sa nu a suferit doar schimbări biologice, ci şi „ontologice”, atunci când a început să existe în „mister şi pentru revelare”, iar cultura este rezultatul unei asemenea schimbări. Iată ce nota autorul acestei originale teorii:

„Spre deosebire de animal, omul se caracterizează prin următoarele:

1. Omul nu există exclusiv întru imediat şi securitate, ci şi în orizontul misterului şi pentru revelare.

2. Omul e înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică şi stilistică).

3. Omul e înzestrat nu numai cu categorii cognitive, ci şi cu categorii abisale.

4. Omul are posibilitatea nu numai de a <<produce>>, ci şi de a <<crea>> o civilizaţie de aspect stilistic şi istoric valabilă.”[17]  

Considerând cultura drept un mod de existenţă ce îmbogăţeşte cosmosul, stabilind că ea este rezultatul unei schimbări survenite în evoluţia omului, L. Blaga poate acum să stabilească trăsăturile creaţiei de cultură. Astfel, potrivit teoriei sale, creaţia de cultură este totdeauna un act ce implică un efort creator ce urmăreşte revelarea, cere jertfe, dar îl şi împlineşte pe om. Ea se foloseşte de „imediat”, de concret, dar îl depăşeşte prin „stilizare” şi se îndepărtează de misterele transcendente datorită „metaforismului” şi „frânelor stilistice”. Această îndepărtare de misterele transcendente îl împiedică pe om să ajungă la cunoaşterea absolută şi după cum tinde, să ia locul Marelui Anonim, dar, presupunând mult efort şi acte de creaţie, cultura îl transformă pe om într-o mică divinitate.

Studiul Geneza metaforei şi sensul culturii i-a dat posibilitatea lui L. Blaga să revizuiască şi să reevalueze metafizica, mitologia, gândirea magică, mistica, opunându-le ştiinţa şi să demonstreze că „matricea stilistică” reuşeşte să facă din om o fiinţă dotată cu darul metaforic ce poate să se apropie de mistere şi să motiveze spiritul să creeze, pentru ca omul să se poată manifesta în adevărata sa formă de „om”, să existe „în mister şi pentru revelare”, să-şi manifeste măreţia şi tragismul condiţiei sale umane, aspiraţia sa neîmpăcată de cunoaştere absolută, condamnată la veşnică neîmplinire.

BIBLIOGRAFIE:

            1. Geo Săvulesu, Lucian Blaga. Filozofia prin metafore I, Bucureşti, Colecţia „Focul veşnic viu”, 2000;

2. Lucian Blaga, Trilogia culturii III, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

3. Lucian Blaga, Opere, vol. 9 – Trilogia culturii. Ediţie îngrijită de Dorli Blaga. Studiu introductiv de Al. Tănase, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.

4. *** Dicţionarul General al Literaturii Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004.