EDUCAŢIA - ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ

PANAIT ELENA, profesor de limba şi literatura română

Şcoala gimnazială „George Ştephănescu”, judeţul Argeş

                Educaţia este o activitate necesară şi permanentă nu numai pentru realizarea de sine a individului, ci şi pentru progresul societăţii. Se consideră că întocmai ca inteligenţa, simţul moral se poate dezvolta prin educaţie, disciplină şi voinţă. Simţul moral este mai important decât inteligenţa. Dacă el dispare, într-o naţiune toată structura socială începe să se clatine.

Procesul de construire a modelului de educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze nu numai grupul de educatori ci şi pe părinţi, instituţiile culturale, mijloacele de comunicare în masă, deci întreaga societate.

 Despre importanţa educaţiei în societate, Epictet a pledat pentru supremaţia educaţiei, în raport chiar cu avuţia materială „căci mai mult preţuiesc perspectivele celor educaţi, decât mijloacele celor bogaţi”, spunea el.

EDUCAŢIA este atât STIINŢĂ, cât şi ARTĂ. Ca ştiinţă educaţia pretinde raţiune, iar ca artă pretinde implicaţie afectivă. Dascălilor le revine dificila sarcină de a începe formarea deprinderilor morale, o primă condiţie pentru a reuşi în educaţie fiind aceea de a iubi copiii. A doua condiţie este să înveţi tainele acestei ştiinţe. Ceea ce se realizează prin educaţie este tocmai un transfer al personalităţii educatorului asupra copilului.

            Pedagogia inimii îşi propune o înnoire a şcolii, prin crearea în jurul copilului a unei ambianţe de armonie, climat adecvat dezvoltării omului.” Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice metodă, trebuie să ai inimă”, spunea Pestalozzi. Dragostea faţă de copii reprezintă cerinţa esenţială în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul proces educativ.

 Cunoaşterea copilului, înţelegerea, respectul, încrederea, prietenia, exigenţa rezonabilă, terapia diferenţiată şi diversificată, altruismul pedagogic au drept piatră de căpătâi dragostea pentru copii. Fiecare om doreşte să-şi salveze copilul de la o posibilă ratare pe plan uman, cu atât mai mult, dascălii lor.

Menirea noastră este aceea de a-i forma pe copii încă din primii ani de şcoală, într-un climat de colaborare, de întrajutorare.

Dascălul trebuie să imprime copilului convingerea că el nu poate trăi izolat, ci în colaborare cu colegii săi, cu care învaţă şi se joacă. În relaţiile cu colegul de bancă sau de clasă, elevul va constata identitatea opiniilor sau apropierea lor, în unele cazuri şi deosebirea lor. El e dator să intervină pentru a armoniza diferitele opinii. Dialogul poate fi folosit atât înainte de concretizarea unei iniţiative, cât şi pentru eliminarea unor neînţelegeri. El  va combina diferitele principii, metode, procedee şi va crea un climat de cooperare în colectivul pe care îl îndrumă. În această privinţă se manifestă o altă calitate necesară pentru activitatea fructuoasă a unui educator: răbdarea. Nimic nu este mai greu decât să-şi păstreze răbdarea atunci când toate strategiile şi metodele pedagogice par a da greş şi trebuie luat totul de la capăt; când bunele intenţii par a se nărui în faţa unor copii neînţelegători, agresivi şi negativişti.

            Răbdarea se înscrie alături de încredere în calităţile educatorului. Încrederea în forţa hotărâtoare a educaţiei e subliniată şi de John Loche care afirmă că „ nouă zecimi dintre oamenii pe care îi cunoaştem sunt ceea ce sunt, buni sau răi, utili sau inutili, datorită educaţiei pe care au primit-o. Educaţia este aceea care determină marile deosebiri dintre oameni. Toţi marii pedagogi şi-au exprimat încrederea în om, în capacităţile lui cognitive, morale, estetice, de a se mobiliza astfel încât să triumfe adevărul, binele, dreptatea şi frumosul.

            O trăsătură a vieţii psihice a copilului de vârstă şcolară mică, este înclinarea spre imitaţie. Copilul simte imperios nevoia unui model de urmat. El îl va alege ca model pe cel pentru care simte o profundă afecţiune, iubire şi respect. Educatorul sau părintele posedă această pârghie educativă care nu dă greş: exemplul personal. Nu diploma dă părinţilor sau educatorilor calitatea de educatori, ci viaţa lor aşa cum este ea din punct de vedere moral. Istoria pedagogiei arată că sunt educatori „cu normă” şi educatori „cu vocaţie”. Rezultatele activităţii lor sunt diferite.  Experienţa a dovedit că şcolarii nu intră în dialog cu educatorii „cu normă” pe care îi intuiesc uşor şi se îndepărtează sufleteşte de ei şi de aici decurge o serie de efecte negative în educaţie.

 În contrast cu aceştia se află educatorii „cu vocaţie”. Are vocaţie de educator cel apropiat sufleteşte de copil. Iubirea pentru copii alungă oboseala, atenuează stresul, alungă nerăbdarea de a se termina ora, şterge amintirea greşelilor şi ofenselor, îndeamnă la bunătate. Cine nu şi-ar dori să fie înconjurat numai de oameni buni? Dar câţi se preocupă să fie ei însişi buni? De ce numărul acestora rămâne adeseori minoritar? Om bun este acela care se fereşte să-i facă rău semenului şi care, totodată se străduieşte să-i readucă pe cei răi pe calea binelui. Aceasta este bunătatea spirituală de rangul cel mai înalt. Există însă şi pericolul unei încrederi şi bunătăţi exagerate şi practica educativă confirmă uneori dezastrele pe care le pot provoca. Acestea duc la slăbiciune care, sub veşmântul blândeţii, pot umple ”firea” elevului de toate relele. Este obligatorie supravegherea, intervenindu-se sever când este cazul. Blândeţea este totdeauna recomandabilă cât timp nu este slăbiciune. O bună educaţie cere ca educatorul să inspire elevului stima şi respectul, care nu se pot realiza prin inhibarea individualităţii elevului, prin nimicirea stimei de sine.

            A face educaţie fără sancţiune sau pedeapsă este o utopie, deoarece nu există copil care să nu greşească. A nu sancţiona greşeala înseamnă a o încuraja.

Înconjuraţi permanent de dragoste, de căldură, de înţelegere şi bunătate, de încredere şi respect, copiii vor da măsura întregii lor personalităţi, dobândind cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini, pe un evantai larg. Secretul bucuriei educaţiei este dat de darul de a convinge, de a se adresa inimii, nu numai minţii. Dascălul care se apropie de copii cu iubire şi cu simţul dreptăţii, care îi ascultă cu bunăvoinţă, care glumeşte cu ei, care caută să-i ajute, care le insuflă sentimente morale, este cel a cărui autoritate rezistă în timp. Asemenea dascăli îşi fac simţită influenţa în întreaga viaţă ulterioară a copiilor.

            Democrit afirma în legătură cu educaţia copiilor că "aceasta este un lucru gingaş. Când duce la rezultate bune, ea n-a fost decât luptă şi grijă; când nu reuşeşte, durerea nu mai cunoaşte margini".