Univers de copil

Teatrul grec si originile teatrului

Pe la inceputul istoriei lor, greci au inceput sa adune poemele compuse in cinstea vitejilor stramosi ai lor, care au alungat pe Pelashi din Elada si au nimicit puterea Troiei. Poemele acestea erau recitate in public si poporul venea sa le asculte. Dar teatrul, acea forma de petrecere, care a devenit una din necesitatile existentei noastte, nu se trage din aceste povestiri eroice. Are un inceput deosebit.

Grecii intotdeauna au iubit parazile, astfel ca in fiecare an faceau procesiuni solemne in cinstea lui Dionisos, zeul vinului. Si, deoarece in Grecia toata lumea bea vin (ziceau ca apa e buna doar pentru inot si navigatie), zeitatea aceasta era foarte populara. Mai mult de atat, se credea ca zeul vinului traieste in vii, inconjurat de o ceata vesela de satiri (fapturi bizare, jumatate oameni si jumatate tapi), iar multimea care urma procesiunile avea obiceiul sa se imbrace in piei de tap si sa behaie ca tapii. Cuvantul grecesc care insemna tap o e “tragoe” si cuvantul care insemna cantaret e “oidos”. De aceea cantaretul care imita behaitul tapului era numit “tragosoidos”, adica tap cantaret, iar ceea ce canta, “tragoidia”. Din acest cuvant ciudat vine cuvantul tragedie, care in limbajul teatral inseamna o piesa cu sfarsit tragic, pe cand numirea de comedie, care inseamna un “cantec vesel”, s-a dat peiselor cu sfarsit bun. dar oare cum a putut acest cor galagios, de insi deghizati, care sareau ca niste tapi salbatici, sa dea nastere nobilelor tragedii, care de mai bine de doua mii de ani ocupa toate teatrele mari din lume?

Cat de departe e tapul cantaret de Hamlet! Si totusi legatura dintre ei e foarte simpla!

Cetele de cantareti amuzau foarte mult, la inceput. Atrageau o multime de spectatori, care le priveau cum trec si radeau. Dar de la o vreme, grecii se plictisira se aceste behaieli si ei considerau plictiseala ca o pacoste, care nu poate fi comparata decat cu uratenia sau cu boala. Voiau ceva mai distractiv. Atunci, un tanar poet genial din satul Icaria, in Attica, a venit cu o idee noua, care a avut un succes enorm. El a pus pe unul dintre coristi sa iasa din grup si sa angajeze o conversatie cu seful muzicantilor, care mergea in fruntea parazii, cantand din flaut. In timpul cand vorbea, cotistul acesta dadea din maini si gesticula, adica facea pe actorul (pe cand ceilalti doar mergeau si cantau) si punea o multime de intrebari, la care ii raspundea seful muzicii, dupa un sul de papirus, in care poetul srisese mai dinainte raspunsurile. Aceasta conversatie primitiva – un dialog – care povestea istoria lui Dionisos sau a altui zeu, a placut numaidecat multimii. De atunci, in toate procesiunile dionisiace se juca o scena si in curand jocul a capatat mai multa importanta decat procesiunea sau behaitul.

Eschil, cel mai vechi din toti poetii tragici, care in lunga lui viata (de la 526 pana la 465) n-a scris mai putin de nouazeci de piese, a facut un mare pas inainte, cand a introdus in tragedie doi actori in loc de unul.

In generatia care a urmat, Sofocle a marit pana la trei numarul actorilor. Cand Euripide si-a scris tragediile sale intunecate, pe la mijlocul veacului al V-lea inainte de Hristos, a putut sa puna pe scena cati actori a dorit. In sfarsit, cand Aristotan si-a jucat vestitele comedii, in care si-a batut joc de toti si de toate, pana si de zeii din olimp, corul nu a mai jucat decat rolul asistentilor, care au stat aliniati in spatele actorilor principali si au cantat: “Lumea asta e grozava”, pe cand eroul la avanscena facea crime in numele zeilor.

Pentru aceasta noua forma de distractie dramatica era nevoie de o scena proprie si in curand toate orasele grecesti si-au avut propriul teatru, taiat in rapa colinei celei mai apropiate. Spectatorii stateau pe banci de lemn, privind spre un semicerc si, pe acest semicerc, care era scena, stateau si actorii si corul. Din dosul unei cortine, care servea de fund, ei ieseau cu fetele acoperite cu masti mari de argila, care aratau spectatorilor daca actorii sunte fericiti si zambitori sau nefericiti si tristi. In greceste, perdea se zice “skenea” si de acolo vine cuvatul “scena”.

Cand tragedia a patruns in viata grecilor, poporul a luat foarte in serios si nu a mers niciodata la teatru ca sa se distreze. O piesa noua era un eveniment tot asa de insemnat ca si o alegere, si un actor de succes era primit cu mai multe onoruri decat un genenal victorios.