Personalitatea lui Matei Basarab

Matei Basarab este cel mai insemnat domn al romanilor din veacul al XVII-lea. “Om fericit peste toate domeniile acestei tari, zice cronicarul moldovenesc, nemandru, bland, drept, om de tara, harnic la razboaie, asa neinfrant si nespaimantat cat poti sa-l asemeni cu marii si vestitii osteni ai lumii.”

“Cu sabia in mana deschizandu-si drumul la trai, cu sabia si-a aparat tara si domnia vreme de aproape 21 de ani, stiind sa se strecoare prin toate greutatile timpului cu o sibacie si agerime de minunat. In nimeni increzator, el isi punea nadejdea numai in puterea sa proprie si a natiei sale; om cumpatat, nici un pas nu facea cu pripeala si a stiut ca si Mihai Viteazul sa bage groaza in turci, fara sa fi ridicat macar odata sabia asupra-le. El s-a nascut intr-un timp cand imparatia turceasca putea mai usor sa fie lovita si razboita de crestini. Ei insa nu-l ajutara: ajutoarele asteptate de la Rakoczy ori nu soseau deloc, ori soseau mai tarziu, cand nu mai era de ele trebuinta; imparatia germana, fiind incurcata cu razboaiele sale interne, se margini numai la fagaduieli, desi ministrul Germaniei la Poarta scria imparatului Ferdinand III (la 1643), ca Matei, domnul de acum al Tarii Romanesti, este un batran viteaz ostas, de vita veche domneasca, a luat principatul mai mult prin sabie si virtutea sa, decat prin alte mijloace si a capatat la turci un astfel de nume, incat acestora le e frica de el, tot asa ca odinioara de Mihai Viteazul. In sfarsit, tin pe Matei un print asa de viteaz, incat daca o mare putere l-ar ajuta cumsecade, printr-ansul ar putea foarte mult contra turcilor.”

“Ceea ce insa a nimicit mai cu seama planurile patriotice ale acestui domn vrednic, fura necurmatele razboaiele cu dusmanul sau, Vasile Lupu.”

“Matei Basarab nu e numai un viteaz de frunte, dar aparator cu sabia la drepturilor si al vredniciei tarii, si un bun organizator inauntru, un domn care intelege si pretuieste binefacerile pacii. El guverneaza cu mana tare, dar in acelasi timp cu dreptate si guvernul sau e mai presus de patimile de partid, e strain de urile trecutului, e pururea ingrijitor de interesele si de marimea nationala. Biserica romana, care devenise dajnica strainatatii, el o desrobeste. Limba romana, care de pana acum era dispretuita, el o introduce in biserica si la curte, in locul limbii slavone, in care se facea serviciul divin, in care erau scrise actele si poruncile domnesti. Mai multe carti bisericesti se traduc in limba tarii si ies la lumina din teascurile tipografice, aduse si asezate de dansul la Govora, la Targoviste si la Manastirea Dealului. El intemeiaza scoli pentru invatatura limbii romanesti si acelor straine, scoli pentru viitori cantareti si preoti, spitale (bolnite) pe la unele manastiri, “mori” (fabrici) de hartie si de postav, iar comertului ii desvhide cai noi cu strainatatea.”

“Fara multa invatatura, caci nu stia decat limba romana, el pretuieste pe oamenii de stiinta, pe care-i cheama la curtea sa, ca si pe arhitecti, zugravi si mestesugari , prin care ridica din temelie sau rezideste 40 de manastiri, biserici, palatul domnesc din Bucuresti (Curtea Veche) si din Targoviste, palatul episcopal din Buzau, paduri, fantani, etc. Si cand ne gandim ca el n-a lasat manastire in tara si la Sfantul-unte, ca sa n-o inzestreze cu odoare si venituri, ca a marit haraciul portii, a intretinut o ostire numeroasa bine inarmata si totusi la moartea sa, se gasi in visteria tarii mai bine de un milion de lei, deosebit de 80.00 de galbeni ce imprumutase lui Rakoczy, trebuie sa ne miram mult de randuiala ce adusese el in finantele tairi, de inmultirea veniturilor ei, de indestularea si belsugul inca ce era intr-ansa. ” (Tocilescu)