Mihai Eminescu si poezia sa

Mihai Eminescu este cu adevarat numai in poezia lui, si anume in capodoperele lui lirice. Mihai Eminescu se exprima cu adevarat numai in poezia sa rupta din sufletul lui si aruncata in lume, ca sa devina a tuturor. Sunt sentimentele lui sublimate, plasticizate si obiectivate. Sunt sentimentele lui devenite umanitate. Sunt existente sufletesti avand organele lor: ideea generatoare, atmosfera sufleteasca, plasticitate, care traiesc de sine statatoare si pot, totusi, intra in sufletul nostru si pot trai acolo, chiar daca intre ele si sufletul nostru propriu nu e nici un raport. Caci aceasta e caracteristica poeziei lirice: de a cristaliza ca existente psihofizice sau mistice, sentimente, pe care le putem intelege toti, chiar daca nu le-am avut niciodata, si care nu pot fi patrunse decat daca le raportam la personalitatea unui poet. Astfel „Luceafarul” lui Eminescu contine sentimentul mistic de a ramane nemuritori si reci, in fata placerilor obisnuite ale lumi, desi, ca oameni obisnuiti ce suntem, n-am putut sa avem niciodata un astfel de sentiment.

Poezia aceasta este fiica genialitatii creatoare. Genialitatea creatoare este puterea mistica de a impreuna elementele contrarii – sufletul si natura – intr-o armonie eterna, chiar daca aceasta sinteza n-o putem pricepe cu ratiunea. Cand Eminescu scrie capodopera, „Si daca ramuri bat in geam”, el unifica, pentru toate vremile, elemente naturii - ramuri, geam, plop, stele, lac, nori, luna - cu elementele sufletesti - iubirea lui - iar aceasta sinteza o face rasturnand raportul rational al lucrurilor, si noi, in loc sa-1 respingem, il primim si ne incantam de dansul. Eminescu isi inchipuie in aceasta poezie ca toata natura cu ramurile ce bat in geam, plopii, lacul si stelele ei, cu luna printre nori sint in serviciul iubirii lui. De aceea bat ramurile in geam, pentru ca sa-si aduca aminte de iubita. De aceea stralucesc stelele in lac, pentru ca sa-si insemneze gandul si sa-si impace sufletul framantat de dragoste. De aceea luna se alunga prin nori pentru ca pe vecie sa nu-si uite iubita.

Sub aceasta forma fondul poeziei e absurd. Dar, unite prin armonia eminesciana elementele naturii si ale sufletului, ele constituie o existenta in care fondul se transforma in cuvintele in care e exprimata si in care cuvintele prind noi intelesuri de la fondul pe care-1 exprima, iar forma devine astfel fond. Irationalul acestei sinteze se vede si din faptul ca, pe cand noi, de la om la om, avem in imaginatie o anume infatisare a ramurilor, plopilor, stelelor, lacului, norilor, lunei si deci variem fondul poeziei, forma ramane si va ramane, pe veci, absolut neschimbata. Putem schimba oricum acele elemente ale naturii, dar nu putem schimba nici un cuvant, decum o propozitie din contextul poeziei. Aceasta este esenta poeziei si aceasta este esenta poeziei lui Eminescu. Eminescu prin adancimea, vibratia si expresivitatea lui, prin amploarea, perspectiva si consistenta lui e unul dintre geniile lirice cele mai mari ale lumii.

Mihai Eminescu este mare si in aceasta privinta este mai mare decat toti pentru ca a putut sa uneasca intr-o sinteza superioara mistica doua elemente contradictorii. Unul din aceste elemente e repulsiv: e zadarnicia tuturor sfortarilor noastre si prabusirii in neant a oricarei vieti. Un altul este atragator: frumusetile naturii cu farmecul lor negrait.

Eminescu este cel mai mare poet pesimist, pentru ca nici un alt poet nu e mai radical decat el in ceea ce priveste nimicnicia vietii. Poezia eminesciana este profunda si frumoasa.

„Caci un vis al mortii eterne e viata lunni intregi ...”

In acelas timp este cel mai mare poet al naturii pentru ca nici un poet pe lume n-a insufletit-o si n-a impodobit-o cu mai multe farmece.

Mihail Dragomirescu