Clasicismul - curent literar

Ca si curent literar, termenul vizeaza un corp de norme constituit deplin in epoca de maxima expansiune culturala a antichitatii greco-romane si reconsiderat ulterior, fara a i se modifica sensibil continutul, de catre Renasterea italiana si franceza indeosebi sub imperativul umanist al reintoarcerii la canoanele estetice ale antichitatii carora li se atribuie trasaturile exemplaritatii.

Secolul al XVII-lea francez aduce o deplina cristalizare a tendintelor clasiciste promovate catre sfarsitul Evului Mediu si in Renastere, atat in opere literare care dau curs cerintelor curentului si modeleaza desavarsit textul in functie de ele (La Fontaine in poezie, Racine si Corneille pentru genul tragic, Moliere in comedie etc.) cat si prin dogmatizare, teoretizare expresa a regulilor (Boileau, Arta poetica, 1674). Dau curs acum preceptelor clasice si Alexander Pope, Swift (Anglia), Alfieri (Italia), Martin Opitz (Germania) etc.

Ulterior, clasicismul va intra, pentru tarile din apusul Europei, intr-un proces de treptata disolutie, nu fara a se mai contura insa un clasicism minor, decadent, epigonic, caracteristic secolului al XVIII-lea, ale carui teme bucolice, de un pronuntat idilism vor influenta si literatura romana la inceputul procesului ei de modernizare, fie prin itnermediul literaturii neogrecesti (Vacaresti, Costache Conachi), fie direct de la sursa.

Un contact autentic, substantial, cu marele clasicism al secolului al XVII-lea este de cautat la creatorii epocii pasoptiste care il asimileaza prin conservarea spiritului si formelor, speciilor literare acreditate de curent (un Grigore Alexandrescu) sau numai in rigoarea dezvoltarilor epice si structura general-umana a caracterelor (Costache Negruzzi). O disciplina clasica a scrisului, logica expunerii, vointa de claritate vor constitui apoi o constanta a literaturii romane de sorginte clasica, legata de apartenenta ei organica la latinitate, dar si circumscrisa temperamentului creator al autorului in cauza, mai mult sau mai putin inclinat inspre un astfel de demers activ in construirea operei.

Ca motivare socio-politica si economica acest curent se leaga de inceputurile afirmarii burgheziei medievale care isi contureaza prin intermediul rationalitatii subsecvente clasicismului si al reductiei severe la norme, un ideal de eficienta practica, iar prin emanciparea conceptului de om de sub restrictiile imaginii sale exleziastice prin raportare la modelul antic, vointa de inlaturare a tutelei feudale si progresismul inerent acelei etape din dezvoltarea ei.

Doctrina literara clasica, antica si renascentista, presupune respectarea unor prescriptii ca:

·         distinctia clara a genurilor,

·         evitarea melanjului de tragic si comic,

·         incadrarea operei in speciile consacrate (satira, oda, epistola, fabula, tragedia, comedia, epopeea etc.),

·         interdictia asupra propunerii de noi specii,

·         conservarea legaturii dintre extractia nobiliara a personajului si stilul inalt al alocatiunilor sale ori din personaje de o mai joasa conditie si un limbaj „impus” adecvat lor,

·         necesitatea incadrarii evenimentelor in limitele a 24 de ore, fara schimbarea ambiantei si fara interventia unor actiuni adiacente putin semnificative in perspectiva destinului personajului (regula celor trei unitati, de timp de loc si de actiune), etc.

Personajul clasic dispune de sine, de afectele sale subordonate ratiunii, vointei.