Antigona de Sofocle - rezumat si comentariu

Vom face referire la Antigona de Sofocle, mai exact o analiza literara de Gustave Merlet.

Polynice s-a luptat contra Tebei. Fratele sau Eteocle a aparat-o. Ambii au murit. Creon da ordin ca Polynice sa ramana neingropat. Aceasta era cea mai mare pedeapsa pentru grecii vechi. Antigona, sora lui, se duce si pune pe ascuns tarana. E descoperita si osandita la moarte. Dar fiul lui Creon, care era logodnicul ei se ucide si el, apoi si mama sa.

Antigona ne infatiseaza drama iubirii fratesti. Sub lovitura imprecatiunilor lui Oedip, Plunice sigur de a pieri cu Eteocle, a rugat pe sora sa sa-l inmormanteze cat mai de grava. Acestei noi datorii se devota Antigona, caci cei doi frati ai ei se lovira de moarte si regele Tebei, Creon, a decis ca corpul lui Polynice sa nu fie ingopat in pamantul unde purtase sabie si-l pustiise cu foc. El voia sa fie dat prada cainilor si vulturilor.

Antigona, care stia aceasta, a alergat pentru a asigura scumpelor ramasite pacea mormantului. Aceasta pentru ca, in ochii celor vechi, observarea datinilor inmormantarii era prima din obligatiile religioase.

Fara rug sau cenotaf (mormant gol, monument ridicat in onoarea unui mort al carui corp nu s-a putut afla) nu era odihna pentru suflete. Naufragitele Styxului se vedeau cu desavarsire gonite.

Aceasta temere a devenit ingrijoratoare pentru cele mai incercate forme de curaj. Nu se putea fara pacat a se impune o asemenea infamie cetatenilor sau rudelor, iar refuzul de inmormantare avea atunci o importanta tragica. Iata pentru ce Antigona, dorind sa inmormanteze pe Polynice, se devotase cu inima unei virgine crestine, infruntand martiriul, in speranta de a smulge infernului un suflet.

Aceasta reiese din scena induioasatoare, unde ea intreaba hotarat pe sora sa Ismena, daca o va ajuta a indeplinirea vointei sale si se revolta contra slabiciunilor care se inspaimanta in fata unui pericol. Dispretuind acest brat nesigur, increzatoare, intr-insa, ea infrunta singura tirania lui Creon, care, pe temeiul ratiunii de stat, promulga singur cu emfasa sentinta lui de despot fanatic si marginit. Dar oricat s-ar infasura in purpura sa de parvenit acest rege, amenintarile lui nu pot intimida o inima ce dispretuieste moartea.

Executia a fost tot asa de repede ca si gandirea, caci unul din pazitorii cadavrului istoriseste ca in mijlocul unei ceti provocate de furtuna a surprins pe Antigona savarsind ceremonia unei inmormantari interzise, varsand libatiuni sacre asupra resturilor proscrise pe care mama ei le ascunsese sub un val de praf. Nobia culpabila sta senina si mandra, gata a suferi cu curaj interogatoriul in care, fara a se ingriji de slabiciunea corului ale carui buze sunt inclestate de o servila tacere, prin vorbirea sa indrazneata descopera pentru intaia oara lumii inviolabila autoritate a acestor legi eterne care, sapate in minte si constiinta, judeca dreptatea oamenilor si sunt nepieritoare ca si cuvantul dumnezeiesc.

Atat de mare e ascendentul entuziasmului ce produce incat chiar Ismena, miscata de aceasta, cere si pentru dansa o parte din periculoasa onoare si se proclama complicea ei. Dar fie rigoare, fie mila, sora sa refuza aceasta tarzie cooperare si lasand-o sa traiasca, cere pentru dansa singura gloria supiciului. Acest nemuritor dialog ofera admiratiei noastre raspunsuri demne de acele virgine crestine, care mai tarziu vor primi fara teama botezul sangelui, si de acele nevinovate vitime, care in cursul vremii, vor pieri pentru credinta, dreptate si tara, de la Cecilia si Eulalia pana la Ioana d’Arc, consolata de vocile sginte pe care le-a auzit in mijlocul flacarilor supliciului ei. O alta noutate semnaleaza aceasta drama totdeauna religioasa, filosofica si politica. Acesta este rolul pe jumatate romantic al carui mai tanar copil al lui Creon, Emon, care, logodit cu Antigona, incearca sa o apere si sa o scape. Dar pentru a-i apara cauza, e invoca numai dreptatea si frumusetea morala a unui act care place zeilor. Rugaciunile sale insa slujesc numai sa infurie mai mult pe un tiran ratacit de delirul maniei si al mandriei, caci el ordona ca Antigona sa fie ingropata de vie intr-o pestera sapata intr-o stanca.

Fata de aceasta cruzime rafinata, Antigona nu mai poate sa-si stapaneasca lacrimile si sa pastreze o frunte senina: nu, Grecia n-a cunoscut acest stoicism Roman care impietreste natura sau o distruge. Dar acum, fiorii care sunt rezultatul instinctului vietii, sutn cu atat mai miscatori cu cat victima este in mod nedemn parasita de Cor care reprezinta slabiciunile multimii. In loc de a-i intari curajul si a exprima respectul, o renega si o batjocoreste. Ba merhe pana a la o invinovati ca si-a patat nasterea sa.

Ea merge printr-o dureroasa cale catre teminta care o va inghiti pentru totdeauna.

Dar Nemesis va avea si ea randul ei. Ea, prin glasul lui Tresias, anunta razbunarea divina. Creon, ca si Eodip, mai intai il insulta si-l maltrateaza, dar, dupa plecarea profetului, sub lovitura unei temeri care semana a remuscare, ar voi sa retracteze ordinele sale barbare, sa ridice un mormant lui Polynice si sa libereze pe Antigona.

Dar nu mai este vreme. Totul este sfarsit. Deschizatura ingrozitoare a mormantuui ii arata ca victima sa moarta intr-adevar in bratele lui Emon, care, acoperind-o cu lacrimi, scuipa in obrazul tatalui sau si sub ochii lu, sa strapunga cu o sabie. Dar nu este numai atat, caci, cand regele intra in palat cu cadavrul copilului il vede pe Eurydice, sotia sa, bestemandu-l, se omoara pe altarul casei.