TRAVIATA – APOGEU AL TRILOGIEI

POPULARE VERDIENE

Prof. Gloria Ghidiceanu

Liceul Teoretic “Henri Coandã” – Craiova

Giuseppe Verdi este tipul de compozitor romantic specializat într-un anumit gen muzical – ca si Wagner – în operã, ca Bruckner în simfonie, ca Wolf în lied. La fel ca Wagner, Verdi si-a dedicat întreaga viatã unui singur tel: propãsirea teatrului liric, ridicarea lui pe cele mai înalte culmi.

Dar spre deosebire de Wagner care a tins si a creat un nou tip de operã, Verdi a rãmas consecvent traditiei italiene, creând opere de tip “seria” la început, de tipul “grand” mai apoi, ajungând la o sintezã mãreatã între acestea douã, pe fondul cãrora grefeazã elementele noului contemporan, filtrate cu atentie si exigentã. Moderatia cu care opereazã Verdi în prelucrarea elementelor noului nu este întâmplãtoare; Verdi nu crea opere gândindu-se la gloria viitoare, ci pentru prezent, pentru contemporanii sãi italieni, dornici de libertate si unitate nationalã, gata sã-si sacrifice viata pentru împlinirea acestui ideal. Astfel, Verdi devenise un adevãrat simbol în numele lui italienii deslusind “Viva Emmanuel, Re d`Italia” (V.E.R.D.I.)

Sursa de inspiratie pentru Verdi este viata oamenilor, cu aspiratiile, bucuriile si dramele lor, subiectele fiind luate din istorie si literatura de mari semnificatii. Pe aceste subiecte, de la trecutul îndepãrtat (Nabucco) si pânã la prezentul cel mai apropiat (Traviata), Verdi creazã o muzicã esential romanticã, ale cãrei sensuri incifrate au fost deslusite în primul rând de italieni. Culminatia verdianã, singularã si neîntrecutã în epocã, coincide, asadar, cu cea social-politicã.

Mijlocul principal de expresie al lui Verdi este melodia ce se revarsã ca un torent de la prima la ultima operã, o melodie în stil national italian, în maniera marilor sãi înaintasi Palestrina, Monteverdi, Scarlatti, Rossini, Bellini si Donizetti. Fãrã a-i imita, stilul sãu are acea personalitate si individualitatece ce îi asigurã recognoscibilitatea din multitudinea celor afirmate în secolul al XIX-lea.

Pregnanta, cantabilitatea si simplitatea, la care se adaugã modernitatea continutului, au fãcut ca melodiile lui Verdi sã se bucure de o largã popularitate în întreaga lume. Fredonarea frecventã de cãtre oricine a unor arii precum La donna e mobile, Addio del passato sau Celeste Aida, este un exemplu în acest sens. Forta de sugestie si capacitatea de caracterizare si sugerare a melodiilor lui Verdi, este uluitoare, în câteva sunete conturându-se un caracter uman, un peisaj sau o anumitã situatie scenicã. Nu desfãsurãrile ample îl caracterizeazã pe Verdi, ci expresia concentratã, structurile sale melodic avându-si de cele mai multe ori sorgintea în cântecul popular. Aceastã melodie evolueazã de la tipul arioso la recitativul dramatic, îmbogãtit cu cromatisme ce-i coloreazã armonia, dar fãrã a ajunge vreodatã la limitele tonalitãtii.

De altfel, Verdi în armonie, desi pare un traditionalist, este totusi un inovator, el nu se fereste sã introducã în muzica sa numeroase momente modale, desprinse fie din fondul muzicii bisericesti, fie din însãsi structura muzicii populare.

Admirându-l pe Wagner, Verdi a militat împotriva preluãrii procedeelor sale de compozitie, pledând pentru o artã nationalã de cea mai autenticã facturã, clãditã pe fundamentul traditiei italiene. “Palestrina nu poate fi compensat prin inventii îndrãznete în materie de armonie – spunea Verdi –, dar dacã l-am cunoaste mai bine pe Palestrina – am scrie într-un spirit mai Italian si am fi mai buni patrioti”.

Consecvent acestui ideal, Verdi si-a fãurit un drum propriu bazat pe traditiile muzicii italiene, oferind umanitãtii una din cele mai valoroase contributii aduse îmbogãtirii tezaurului muzical, dãruitã cu sinceritate si cu sentimentul datoriei împlinite.

OPERA TRAVIATA

La traviata este o operã în trei acte pe libretul în limba italianã al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stã romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii. Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Venetia, la data de 6 martie 1853.

Povestea adevãratã a Traviatei

Traviata a fost inspiratã de Rose Alphonsine Plessis (1824 - 1846) (nãscutã în satul Nonant, nu departe de orasul Bayeux din Franta), care a fugit de acasã la vârsta de 13 ani. Ajunsã la Paris fãrã bani, a început sã practice prostitutia. La 18 ani devenise deja o cunoscutã ca una din cele mai scumpe curtezane (care în limba italianã se numeste "traviata"). Spre a scãpa de urmãrirea familiei, si-a schimbat numele de fatã în Marie-Duplessis. În aceastã perioadã, l-a cunoscut pe scriitorul Alexandre Dumas-fiul (1824 - 1895), care s-a îndrãgostit de ea si cu care a întretinut strânse legãturi amoroase. Legãtura lor au continuat chiar si dupã cãsãtoria ei, pânã la prematura ei moarte, în urma unei tuberculoze, la data de 3 februarie 1846, la vârsta de numai 22 ani. Sicriul ei, acoperit cu o multime de camelii, floarea ei preferatã, a fost depus în cimitirul Montmartre. În anul 1848, Alexandre Dumas fiul a publicat romanul "Dama cu camelii", roman puternic autobiografic, care a servit apoi ca sursã de inspiratie pentru libretul operei lui Giuseppe Verdi, La Traviata, cu singura diferentã cã în operã, personajul feminin apare sub numele de "Violetta Valery".

Actiunea operei

Actul I

Petrecere în saloanele Violettei Valery, din Paris.

Un grup de oaspeti, întârziati, soseste de la Flora Bervoix; printre ei Baronul Douphol, Marchizul d'Obigny si Gastone, ce recomandã gazdei pe prietenul sãu Alfredo Germont. Acesta îi mãrturiseste Violettei cã o iubeste, în tãcere, de multã vreme. Tânãra este surprinsã, nefiind obisnuitã cu asemenea mãrturisiri sincere din partea acelora care o înconjurau. Dupã plecarea oaspetilor, rãmasã singurã, Violeta începe sã viseze la Alfredo. În cele din urmã, se hotãrãste sã renunte la viata de plãceri desarte si sã apartinã doar acestuia.

Actul II

Tabloul 1

Alfredo si Violetta trãiesc fericiti, retrasi la tarã, în apropiere de Paris. Aflând de la camerista Annina cã Violetta si-a vândut bijuteriile pentru acoperirea cheltuielilor necesare întretinerii conacului, Alfredo pleacã în grabã la Paris, sã procure bani. În absenta sa, apare Giorgio Germont, care îi cere Violettei sã-l pãrãseascã pe Alfredo, deoarece logodnicul fiicei sale nu este de acord cu aceastã "legãturã imoralã". Dupã o grea luptã sufleteascã, Violetta hotãrãste sã renunte la iubirea sa si pleacã la Paris, lãsând o scrisoare prin care comunicã hotãrârea de a se întoarce la viata de petreceri. Revenind, Alfredo nu se lasã convins de rugãmintile tatãlui sãu de a se întoarce acasã, în sânul familiei. Gãsind pe masã o invitatie de la Flora, pleacã în fugã spre Paris, unde stie cã o va gãsi pe Violetta.

Tabloul 2

Bal în casa Florei Bervoix. Printre alti invitati, la masa de joc se aflã si Alfredo. Intrã Violetta la brat cu baronul Douphol. Între baron si Alfredo izbucneste o ceartã, ce tinde spre duel. Violetta îl implorã sã nu-si riste viata. Alfredo este de acord, cu conditia ca Violetta sã se întoarcã la el. tinându-si promisiunea fãcutã lui Giorgio Germont, Violetta îi mãrturiseste lui Alfredo cã îl iubeste pe Douphol. Într-un acces de furie, Alfredo o jigneste si este provocat la duel de cãtre baron.

Actul III

Pãrãsitã de toti prietenii, ajunsã în pragul mizeriei, Violetta zace pe patul de suferintã. Doar Annina si Doctorul Grenvil, rãmasi credinciosi, cautã sã-i dea curaj. Pe neasteptate apare Alfredo, care a aflat între timp adevãrata cauzã a despãrtirii lor si s-a convins de nevinovãtia Violettei. Din nou, cei doi tineri tes planuri pentru o viatã fericitã. Soseste si Giorgio Germont care, pretuind nobletea sufleteascã a Violettei, este acum de acord cu cãsãtoria lor. Dar, prea târziu... Boala necrutãtoare nu iartã si Violetta se stinge în bratele lui Alfredo, pe care l-a iubit atât de mult ...

Analiza operei

Opera Traviata se înscrie pe aceesi linie a marilor reusite verdiene. Spre deosebire de Rigoletto si Trubadurul, Traviata si-a gãsit mai greu locul în inimile italienilor, acest fapt fiind determinat de ineditul actiunii scenice, în ciuda realizãrilor muzicale. Era pentru prima datã când pe scena teatrului de operã apãreau personaje ale societãtii contemporane, ale cãror actiuni se desfãsoarã în ambianta socialã a epocii moderne. La aceasta se adaugã si caracterul demascator al moravurilor societãtii burgheze, o criticã directã, nedisimulatã, astfel cã multi dintre cei prezenti în lojele teatrelor se puteau gãsi printre cei de pe scenã.

Îndrãzneala lui Verdi era cu atât mai mare, cu cât eroina principalã a operei, Violetta, era prezentatã ca o victimã a prejudecãtilor societãtii contemporane; era o “traviata” care prin nobletea sentimentelor ei întinsese o mânã societãtii, pentru a fi salvatã, respingerea brutalã grãbindu-i sfârsitul tragic.

În Traviata, intriga si actiunea scenicã sunt estompate, Verdi urmãrind mai mult decât în oricare din operele anterioare conflictul interior al eroinei, zbuciumul ei sufletesc, dorinta de a fi om între oameni, demnã de o dragoste sincerã si curatã.

Punctele de fortã ale operei, mijloacele de expresie, toate sunt concentrate în vederea realizãrii acestui portret realist, de intens zbucium sufletesc si trãiri psihologice, care este Violetta. Pentru aceasta, Verdi a recurs la o muzicã adecvatã, predominant liricã, intimistã, transparentã, mentinutã în piano, de mare finete si efect atât în partida vocalã cât si în cea de orchestrã.

Portretul Violettei nu ni se relevã de la început, ci pe parcurs. Abia schitat în preludiu prin cele douã teme, prima a mortii Violettei, a doua a dragostei ei, se contureazã palid în actul I, în scena mãrturisirii dragostei (duetul Violetta – Alfredo) si în recitativul si aria din finalul actului; devine mai pregnant în actul al doilea (scena cu Germont – tatãl, în care Violetta se impune prin caracterul ei ferm, prin tãria si forta cu care acceptã renuntarea, fiind mai presus de nimicnicia celuilalt), atingând cea mai mare fortã si intensitate în final, în care regretul de a-si fi irosit tineretea într-un mod irational si absurd este exprimat cu o deosebitã fortã, urmând celebra arie Addio del passato, prin care se desparte de tot ceea ce a iubit mai mult: viata si dragostea.

Acest portret muzical i-a oferit lui Verdi posibilitatea creãrii unei muzici de facturã nouã, deosebitã, predominant liricã, emotionantã, cu un puternic ecou în constiinta publicului, toate celelalte personaje jucând un rol secundar.

Fãcându-si loc destul de greu în viata muzicalã, ulterior Traviata s-a impus cu autoritate, devenind una dintre operele cele mai cântate si reprezentate pe majoritatea scenelor lumii, influentând, servind ca model si determinând (dupã cum sustin monografii lui Verdi) aparitia unui sir de opere asemãnãtoare prin lirismul lor, prin natura sensibilã a personajelor feminine create (Manon de Massenet, Luiza de Charpantier, Boema de Puccini).

Bibliografie:

1. Ana Buga si Cristina Maria Sârbu, 4 secole de teatru muzical, Bucuresti, 1999

2. Bourgeois, Jacques: Giuseppe Verdi, Ed. Muzicalã, Bucuresti, 1982

3. Brumaru, Liviu: Cultura muzicalã italianã în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, Litografia Conservatorului “C. Porumbescu”, Bucuresti, 1984

4. Constantinescu, Grigore: Cântecul lui Orfeu, Ed. Eminescu, 1979

5. Cosma, M. : Capodopere verdiene. Bucuresti: Editura U.N.M.B.

6. Petzold, Richard: Verdi, Viata în imagini, Ed. Muzicalã, Bucuresti

7. Werfel, F.: Verdi, Romanul operei, Ed. Muzicalã, Bucuresti, 1964