TEHNICI ŞI PRACTICI POZITIVE PENTRU DEZVOLTAREA UNUI

CLIMAT EDUCAŢIONAL AGREABIL

Prof. înv. primar DOBREA MONICA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ „EMIL RACOVIŢĂ” ONEŞTI, JUD. BACĂU

,, Natura şi educaţia sunt asemănătoare. Într-adevăr, educaţia transformă pe om şi, transformîndu-l, îi conferă o nouă natură.” Menandru

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. Existenţa lui nu este posibilă decât într-un mediu social rezultat al convieţuirii cu ceilalţi în procesul practicii sociale.

Pentru copil, în momentul naşterii socialul reprezintă un dat, ceva preexistent în care urmează să se integreze, dezvoltându-şi personalitatea, dar, în acelaşi timp, punându-şi amprenta şi asupra configuraţiei socialului. Acest social nu reprezintă ceva abstract, o totalitate indefinită, ci se prezintă sub forma unor colectivităţi, având o structură şi funcţii care nu se reduc la indivizii din care sunt constituite (familie, grupuri sociale, popor etc.).

Numai înserat în asemenea colectivităţi copilul se poate dezvolta normal, ca fiinţă umană, datorită efectului socializator al acestora.

Noţiunea de colectiv cunoaşte o mulţime de sensuri, dintre care se distinge şi unul pedagogic care presupune reuniunea copiilor într-o unitate microsocială, în vederea desfăşurării activităţii instructiv-educative.

În calitatea sa de grup social, colectivul de elevi se prezintă şi funcţionează ca o unitate microsocială de-sine-stătătoare. Sintalitatea desemnează tocmai totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un colectiv, concret, privit ca un tot, ca un întreg, prin care se deosebeşte de alte colective. Se impune cunoaşterea sintalităţii colectivelor de elevi şi a personalităţii fiecăruia dintre ei, acţiuni care se completează reciproc, fără să se confunde însă din punct de vedere al obiectivelor urmărite şi nici din punct de vedere al metodelor folosite.

Iată câteva dintre principalele metode şi tehnici de cunoaşterea a sintalităţii colectivului de elevi:

- Observaţia psihosocială – constă în înregistrarea şi prelucrarea datelor despre colectiv obţinute în urma unui contact nemijlocit cu această realitate. Avantajul constă în faptul că învăţătorul este un coparticipant la viaţa şi frământările colectivului, prezenţa sa nu denaturează fenomenele şi manifestările ce se pretează observării nemijlocite.

- Tehnicile sociometrice – reprezintă ansamblul de instrumente şi procedee destinate să înregistreze şi să măsoare configuraţia şi intensitatea relaţiilor interpersonale din interiorul colectivului de elevi, cât şi aspecte privitoare la dinamica acestuia. Principalele tehnici sociometrice folosite în practica şcolară sunt testul sociometric, matricea sociometrică etc.

- Metoda chestionarului – se bazează pe formularea unor întrebări la care elevii urmează să răspundă verbal sau în scris. Aceste întrebări se vor referi la diferite aspecte concrete privitoare la colectiv, cum ar fi relaţiile dintre liderii formali şi ceilalţi membri ai colectivului, relaţii care se stabilesc între membri colectivului etc.

- Metoda aprecierii obiective a personalităţii – se urmăreşte cunoaşterea unor trăsături de personalitate pornind de la aprecierile pe care elevii înşişi sunt solicitaţi să le facă asupra propriilor colegi. Aplicată fiind asupra trăsăturilor caracteristice şi moral-volitive, vom putea cunoaşte unele aspecte privitoare la normele morale după care se conduce colectivul şi la locul pe care îl ocupă fiecare în ierarhia şi climatul moral al colectivului.

- Metoda experimentului acţional-ameliorativ – este o expresie concludentă a interdependenţei dintre cunoaştere şi acţiune.

Toate aceste metode se află într-o strânsă interdependenţă. Educatorul este cel care decide asupra

corelării dintre aceste metode pentru ca astfel cunoaşterea să nu stagneze. Numai cunoscându-ne foarte bine colectivele de elevi putem crea un climat educaţional care să permită o relaţionare formativă ce va avea ca efect creşterea randamentului şcolar.

Climatul constituie o caracteristică definitorie a grupului, un factor important în obţinerea performanţei, un atribut managerial care afectează randamentul profesional la toate nivelurile.

În ceea ce priveşte climatul educaţional, cadrul didactic este cel care reuneşte toate resursele materiale şi umane, resursele logistice de ordin pedagogic şi psihologic şi le configurează într-o manieră proprie la nivelul clasei pe care o conduce.

Pentru a-mi asigura reuşita în dezvoltarea unui climat educaţional agreabil voi încerca să răspund la o serie de întrebări-cheie:

Cum să ne cunoaştem elevii?

Motivul pentru care pornesc de la această întrebare în dezvoltarea unui climat educaţional plăcut este acela că odată cunoscut stilul de învăţare sau tipul de inteligenţă dominant sau motivaţia pentru învăţare a unui elev, urmează să dezvolt materiale de învăţare adecvate lui şi să dezvolt noi abilităţi care să-i fie utile în timpul şcolii, dar mai ales după aceea. De noi depinde să asigurăm un mediu educativ securizat, de încredere, în care fiecare să se simtă acceptat, valorizat şi nu judecat. Mai adaug şi faptul că avem responsabilitatea cunoşterii elevilor pentru a le descoperi şi dezvolta potenţialul şi pentru a-i ajuta pe ei să se cunoască.

La acesată întrebare voi încerca să răspund prin exemple clare şi practice.

Exerciţii de prezentare a elevilor:

- Istoria numelui – învăţătorul poate să înceapă prin a spune de unde are prenumele, a cui a fost

preferinţa (a mamei/a tatălui), ce semnificaţie are numele, dacă i-a plăcut întotdeauna sau cum altfel i-ar fi plăcut să îl cheme, dacă are un alint preferat/nepreferat. Acest prim pas va sparge gheaţa şi apoi se numeşte un elev care va continua în acelaşi mod. Se vor numi între ei până când se prezintă toţi elevii clasei.

- Activităţile preferate (interese, pasiuni)- fiecare elev(ă) îşi va realiza , de preferat pe o hârtie

colorată, o „carte de vizită” originală prin care va putea face cunoscute celorlalţi colegi preferinţele sale de petrecere a timpului liber. După prezentarea cărţilor de vizită, ele pot fi expuse. O modalitate mai antrenantă poate fi şi afişarea acestora pe unul dintre pereţii clasei, urmând ca, pe rând, să se descopere despre cine este vorba în acea carte de vizită.

Exerciţii de autocunoaştere şi intercunoaştere:

· Ce avem în comun cu ceilalţi? Ce ne deosebeşte?

· Discurs pe covoraşul roşu etc.

O altă întrebare importantă la care trebuie să răspundem cu multă responsabilitate dacă ne dorim ca

să ne desfăşurăm activitatea educativă într-un climat cât mai agreabil este: Cum colaborăm cu familiile elevilor?

Împlicarea familiei cere energie şi efort din partea ambilor parteneri şi trebuie considerat un

element legitim al educaţiei care influenţează dezvoltarea elevilor şi învăţarea.

Enumăr căteva recomandări pentru cadrele didactice cu privire la relaţionarea lor cu părinţii elevilor:

· Solicitaţi părinţii să vă comunice:

- nevoile lor de informaţii (despre şcoală, clasă, cadre didactice, comportamentul copilului lor, progresele obţinute de copil etc.);

- date despre copil: cum se comportă acasă, relaţiile cu alţi copii, cum învaţă acasă, regulile de disciplină pe care le respectă şi cele pe care nu le respectă);

- temerile pe care le au în legătură cu şcoala.

· Practicaţi politica uşilor deschise. Invitaţi părinţii la activităţi variate, nu doar la şedinţele cu

părinţii. Vor înţelege mai uşor obiectivele şi practicile dumneavoastră. Explicaţi-le părinţilor cum şi când pot veni la şcoală să vă întâlnească, vorbiţi-le despre modul cum faceţi anunţurile pentru părinţi şi despre regulile clasei.

O modalitate eficientă de implicare a părinţilor este crearea în şcoală a unui centru pentru părinţi. Le este foarte util părinţilor să întâlnească, într-un mod informal, alţi părinţi sau profesorii copiilor şi să facă schimb de informaţii, experienţe, să planifice împreună activităţi. În acest centru, părinţii vor găsi informaţii despre şcoală, materiale scrise sau video despre subiecte de interes pentru ei şi este util accesul la computer şi Internet. Un astfel de proiect intitulat „Şcoala părinţilor” coordonez eu la şcoala noastră împreună cu părinţii elevilor din clasa mea.

Oare este suficient cât pot afla răspunzând la aceste două întrebări astfel încăt să mă declar pe deplin cunoscătoare a elevilor mei?Îi înţeleg eu oare suficient de bine? Probabil că fiecare dintre noi a observat cât de diferite sunt comportamentele elevilor la clasă. Dar poate că nu întotdeauna am ştiut să ne racordăm predarea la nevoile, interesele şi profilul de inteligenţă al elevilor.

Teoria Inteligenţelor Multiple este rezultatul unor îndelungate cercetări în studiul profilelor cognitive ale copiilor supradotaţi, autişti, savanţi, idioţi, oameni cu dificultăţi în învăţare, a persoanelor aparţinătoare a diferite culturi. Una dintre concluziile la care ajunge Howard Gardner sugerează faptul că inteligenţa este localizată pe diferite zone ale creierului care sunt conectate între ele, se susţin una pe alta, dar pot funcţiona şi independent dacă este nevoie. Această teorie nu schimbă ceea ce avem de predat, ne ajută doar să schimbăm modul în care lucrăm cu elevii, ne ajută să înţelegem faptul că elevii pot fi deştepţi în diferite feluri şi ne instrumentează în a-i ajuta să evolueze în mod diferit.

În acest context, derivat din teoria lui Gardner, misiunea cadrelor didactice este de a dezvolta strategii de predare care să permită elevilor să îşi demonstreze modalităţile multiple de a înţelege şi valoriza propria lui unicitate.

Nu mai puţin importantă este cunoaşterea inteligenţei emoţionale şi sociale a elevilor care este abilitatea individului de a recunoaşte, identifica, conştientiza, exprima şi controla emoţiile. Folosirea inteligentă a emoţiilor înseamnă stăpânirea impulsurilor emoţionale, receptivitate la sentimentele celuilalt, citirea emoţiilor celorlalţi, asigurarea echilibrului emoţional personal, gestionarea şi negocierea conflictelor, păstrarea relaţiilor interpersonale pozitive.

Experţii recomandă cadrelor didactice, consilierilor şcolari, părinţilor să dezvolte oportunităţi educaţionale în domeniul socio-emoţional pentru că astfel va creşte capacitatea elevilor de a învăţa, vor primi instrumente prin care pot aspira la realizările propuse şi vor fi abilitaţi să experimenteze şi să obţină satisfacţii personale.

Înţelegerea şi managementul emoţiilor cuplate cu abilităţi sociale de a relaţiona efectiv cu ceilalţi, de a negocia, de a rezolva creativ problemele sociale, de a fi efectiv lideri şi colaboratori, de a fi asertivi şi responsabili sunt în opinia cercetătorilor competenţe sociale şi emoţionale. Acestea pot fi învăţate şi dezvoltate la orice vârstă, dar cu cât implicarea în programe de dezvoltare socială şi emoţională se produce cât mai devreme, avantajele sunt mai mari.

Cum găsim modalitatea cea mai potrivită de a motiva elevii dintr-o clasă, ţinând cont de faptul că aceştia au personalităţi diferite, stiluri diferite de învăţare şi sunt sensibili la forme diferite de motivare?

Ştim că apelul la motivaţia intrinsecă este cea mai eficientă formă de mobilizare a elevilor. Pe de altă parte din cauza a numeroase responsabilităţi şi obiective didactice, a programelor încărcate şi a specificului unor discipline şcolare, cadrele didactice nu pot oferi elevilor numai sarcini şcolare interesante sau plăcute, care să activeze forme intrinseci de motivare. De cele mai multe ori sarcinile şcolare sunt formulate în termeni de obligaţii extrinseci, elevii trebuie să se achite de ele fie că le face plăcere fie nu. Este uşor să propunem folosirea metodelor intrinseci de motivare, dar este destul de greu de aplicat astfel de metode, de particularizat pentru situaţii sau discipline diferite.

Cheia pentru implicarea activă în învăţare este de a înţelege preferinţele pentru învăţare, stilul de învăţare, cu influenţe pozitive sau negative asupra performanţelor elevilor.

Stilul de învăţare...

- se referă la „simpla preferinţă pentru metoda prin care învăţăm şi ne aducem aminte ceea ce am învăţat”.

- ne arată calea şi modalităţile în care învăţăm.

- implică faptul că indivizii procesează informaţiile în diferite moduri: latura cognitivă, elemente afective-emoţionale, psihomotorii şi anumite caracteristici ale situaţiilor de învăţare.

Stilul de învăţare poate afecta rezultatele pe care elevii le obţin la şcoală. Cercetările demonstrează

că atât elevii cu rezultate slabe cât şi cei cu rezultate bune reuşesc să-şi îmbunătăţească performanţele şcolare, atitudinea faţă de şcoală, atunci când îşi cunosc stilul de învăţare.

Identificarea şi recunoaşterea stilurilor de învăţare

Se poate realiza prin:

- observarea şi analiza propriilor experienţe de învăţare;

- caracterizarea stilului de învăţare;

- aplicarea unor chestionare specifice;

- discuţii cu specialişti de la cabinetele de asistenţă psihopedagogică;

- informarea cu privire la stilurile de învăţare din dorinţa de autocunoaştere (puncte tari şi slabe ale stilului personal de învăţare);

- participarea activă la activităţile practice cu această temă, cu precădere la cele de consiliere şi orientare.

Aşa cum elevul are un stil personal de învăţare, cadrele didactice au diferite stiluri de predare.

Stilul de predare înseamnă „personalizarea” modalităţilor de acţiune ale cadrului didactic în situaţii

specifice de lucru cu elevii. Este importantă conştientizarea stilurilor de predare, carew asemenea stilurilor de învăţare au un caracter unic, personal, cu o anumită dominantă. Este de dorit ca stilurile de predare să se adapteze stilurilor de învăţare practicate de elevi, ca dovadă a flexibilităţii şi eficienţei intervenţiilor cadrelor didactice. Tocmai de aceea necesitatea dezvoltării profesionale continue trebuie să fie un obiectiv pentru fiecare cadru didactic.

Metodele de predare trebuie să întâlnească nevoile specifice ale varietăţii stilurilor de învăţare de

care să beneficieze toţi elevii clasei.

În procesul de cunoaştere al elevilor instruirea diferenţiată este răspunsul pe care îl dă fiecare cadru didactic la nevoile lor. Ea este ghidată de principiile diferenţierii:

- Conţinutul, procesul şi produsul instruirii se diferenţiază după profilurile de inteligenţă, nevoile şi interesele elevilor.

- Parcurgerea materiei se face în conformitate cu ritmurile individuale ale elevilor.

- Evaluarea este continuă, notarea nu este permanentă.

Aplicarea principiilor de instruire diferenţiată se realizează prin strategii de instruire care

demonstrează:

- O nouă viziune a cadrului didactic asupra clasei;

- Noi roluri asumate de către învăţători şi elevi;

- Folosirea unei diversităţi de metode, tehnici şi procedee de instruire.

Instruirea diferenţiată nu se identifică cu strategiile folosite şi nici cu un model de predare. Este mai

mult decât atât, este un mod de gândire despre predare şi învăţare care pleacă de la nivelul de disponibilitate al elevilor, interes, nevoi, profil de învăţare. Proiectarea şi planificarea lecţiilor au ca punct de plecare elevul, stadiul în care se află el în diferite momente. Introducerea dezvoltării elevilor în scheme rigide nu mai funcţionează.

Dacă reuşim să răspundem la toate întrebările dezvoltate anterior, putem spune că ne cunoaştem elevii care formează clasa pe care o coordonăm. Şi dacă reuşim să le cunoaştem toate particularităţile, putem propune un demers didactic care să îi antreneze şi să le trezească interesul. Numai aşa, cred eu, că se poate dezvolta un climat educaţional agreabil, în condiţiile actuale din învăţământul primar românesc.

Bibliografie:

Nicola Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2003

Băran-Pescaru Adina – „Parteneriat în educaţie familie-şcoală-comunitate”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004

Păcurari Otilia (colab.) – „Să ne cunoaştem elevii”- Module pentru dezvoltarea profesională a personalului didactic, Editura Educaţia 2000+, Bucureşti, 2005