STUDIUL PRIVIND SELECŢIA, PREGĂTIREA ŞI CONDUCEREA UNEI ECHIPE REPREZENTATIVE DE FOTBAL ÎN ŞCOALA GIMNAZIALĂ

Profesor HATOS VASILE

Şcoala Gimnazială ,,Gheorghe Munteanu,, Poiana Blenchii, Jud. Sălaj

Mişcarea sportivă din ţara noastră în ultimii ani, prin multiplele sale forme şi mijloace de organizare atât la nivel de masă cât şi la cel de performanţă şi-a îndreptat atenţia şi preocupările spre eşantionul de copii şi juniori, aducând o reală contribuţie la formarea unui tineret plin de vigoare şi sănătate.

Ştiinţa actuală ridică omenirea pe noi trepte de progres şi civilizaţie, aspect ce se resimte şi în activitatea de educaţie fizică şi sport. Astfel, când performanţele fizice se măsoară în spaţii din ce în ce mai mari şi într-un timp din ce în ce mai redus, când deprinderea motrică devine o virtuozitate, este foarte important nu numai cum, dar şi când se poate obţine.

Activitatea de educaţie fizică şi sport se prezintă sub forme foarte variate, atât ca structuri motrice cât şi din punct de vedere al particularităţilor funcţionale ale functionalităţi biologice şi sociale, satisfăcând nevoile vitale ale creşterii şi dezvoltării fiinţei umane. Activităţile corporale sunt complexe, ale căror funcții trebuie privite în raport cu obiectivele esenţiale ale efectelor asupra dezvoltării, perfecţionării şi valorificării capacităţilor umane, fizice şi psihice.

Soluţionarea problemelor ridicate de educaţia fizică şi sportul de performanţă se realizează printr-o fundamentare cât mai ştiinţifică a conţinutului disciplinei în cauză, iar la elaborarea planurilor, a programelor şcolare, a regimului de activitate şcolară şi extraşcolară, trebuie respectat aportul adus de marii specialişti din domeniul educaţiei fizice: medici, pedagogi, psihologi şi a altor cadre cu experienţă în activitatea sportivă.

Desigur, printre factorii principali care determină dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport se numără şi profesorul, antrenorul care predă, determinantă fiind atitudinea pe care o adoptă acesta faţă de disciplina pe care o predă, de competenţa, pasiunea şi metodele pe care le adoptă în cadrul orelor de educaţie fizică şi antrenamentelor pe ramuri de sport desfaşurate cu elevii şi sportivii.

Dinamismul ce caracterizeaza societatea în etapa actuală demonstrează că este necesar ca profesorii să posede o adaptare rapidă la noile situatii ce se creează, o mare receptivitate la noutătile care apar, inclusiv de a înţelege necesitatea formării la elevi a unor deprinderi motrice şi a unor calităţi fizice de bază în lecţii şi activităţi sportive, prin exersarea diferitelor metode de instruire.

Pubertatea, evenimentul major, esenţial, fiziologic şi psihic, aduce transformări psihofiziologice, cu repercusiuni adânci în ceea ce priveşte constituţia fizică, determinând întreaga dezvoltare somato-funcţională şi psihică a copilului. În perioada pubertară, secreţia de testosteron este mult mărită la băieţi şi fiind responsabilă prin caracterul său puternic anabolizant proteic, de creşterea masei musculare la aceasta vârstă, de la 27% la 41-42%.

Ritmul accelerat de creştere, din această perioadă, privşte atât creşterea şi dezvoltarea organelor, aparatelor şi sistemelor din sfera somatică, cât şi a celor vegetative. Din acest punct de vedere, toate organele şi aparatele pot fi imparţite în trei categorii:

• organe şi aparate cu o creştere rapida in perioada pubertara (aparat locomotor, respirator, vase, etc.);

• organe şi aparate cu dezvoltare explozivă (organele genitale);

• organe care cresc până la pubertate şi apoi involuează (organe limfoide, timus, epifiza). Creierul copiilor, la aceasta varstă, este de 1400-1500 g faţă de 1100-1200 g la 6 ani, iar, din punct de vedere funcţional, sistemul nervos central se caracterizează prin plasticitate mare, care se păstrează şi la această vârstă, cu dominanţa excitaţiei și tendinţa de iradiere a acesteia, datorită slabei inhibiţii corticale, labilitate psihică alimentată şi de instabilitate hormonală. Aceste particularităţi ale sistemului nervos central influenţează, în mod direct, viteza de formare şi stabilitate a deprinderilor motrice, favorizează apariţia oboselii, slăbeşte în oarecare măsură voinţa şi perseverenţa copiilor.

Odată cu intrarea în pubertate, interesul pentru mişcare şi activitaţi sportive scade simţitor. De aceea, la unii copii, lipsa de mişcare dublată de o alimentaţie abundentă, duce la instalarea obezitaţii şi o evoluţie lentă a procesului de maturizare sexuală la puberi.

Detaşarea de influenţa părintească este o caracteristică psiho-socială, care se accentuează, comportamentul critic, dorinţa de autonomie şi asumarea propriilor responsabilitaţi caracteristice copiilor din perioada pubertară, trebuie înţelese de catre educator (profesor, antrenor), care va coopera activ în organizarea activităţii sportive cu aceşti copii, a căror antrenabilitate a factorilor determinanţi ai condiţiei fizice, poate fi maximă la aceasta vârstă. Orice greşeala referitoare la sarcinile de antrenament şi la raportul antrenor-adolescent, poate constitui o prima cauză a abandonării activitaţii sportive.

Pe plan senzorial, în pubertate asistăm la o scadere a tuturor pragurilor senzoriale, ceea ce evocă creşterea sensibilităţii sale. In plus, se produce o erozitare a tuturor simţurilor. Individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile (mai ales galben şi albastru). Se dezvoltă spiritul de observaţie (odata cu diversificarea consumurilor culturale), iluziile perceptive sunt înca prezente (de exemplu, la 12 ani - iluzia de greutate) şi se constată o capacitate mai bună de verbalizare a trăirilor sale. Pe plan intelectual, din punct de vedere al gândirii, în pubertate coexistă două stadii de evoluţie a intelectului: stadiul operaţiilor concrete (acele operaţii ce invocă obiecte reale) şi stadiul operaţiilor formale (operaţii care apelează la propoziţii). Cât priveşte operativitatea gândirii, este prezentă, îndeosebi, operativitatea nespecifică (abstractizare, sinteza, generalizare, analiză, comparaţie), dar se schiţează şi operativitatea specifică (capacitatea de a utiliza algoritmi). Se formează judecăţi şi raţionamente tot mai complexe, inclusiv de probabilitate.

În pubertate, se structurează şi un stil de gândire, adică un mod personal, prin care individul acţionează intelectiv asupra unui aspect sau altul în realitate. Tot la această vârstă apare o curiozitate intelectuală deosebită, iar pe fondul aspectului contestatar se structurează şi caracterul critic al gândirii.

Memoria specifică puberilor este cea voluntară, logică şi mai ales, cea de scurtă durată, deşi funcţionează şi cea de lungă durată. Cât priveşte uitarea, apare o perioadă critică la 10-12 ani, dar puberul uită, în special, pentru că tratează repetiţia ca pe o ,,toceală" demnă de dispreţ, fiind după opinia sa un simptom al deficitului intelectual. Afectivitatea are un caracter vulcanic, debordant. Emotivitatea oscilează între extreme, toata gama de stări afective fiind prezentă: anxietatea, teama, timiditatea. Faţă de stres, puberul manifestă intoleranţa, reactionând recalcitrant. În interiorul grupului, format din persoane de acelaşi sex, relaţiile sunt calde, tandre, grupul securizându-1 şi dându-i forţă individului.

Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează prin definitivarea şi stabilizarea structurilor de personalitate, fenomen care se produce la 14 ani. Psihismul are, în stadiul respectiv, un caracter caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară construcţiei personalităţii. Dincolo de multitudinea transformărilor, ce invadează întreaga personalitate a puberului şi adolescentului există, trei dominante care dau culoare şi specificitate acestei vârste:

• cristalizarea cunostintei de sine;

• identitatea vocatională;

• debutul independenţei.

Conştiinţa de sine înregistrează, în pubertate şi adolescenţă, un salt calitativ remarcabil. Fenomenul implică mai multe faţete: identificarea eului corporal, identificarea eului spiritual (capacitatea individului de a-şi evalua corect propria activitate, precum şi nivelul de cunoştinte şi aptitudini pe care le posedă) şi eul social (semnifică reputaţia socială a individului şi conştientizarea statuturilor şi rolurilor pe care le indeplineşte în prezent, sau cele pe care le proiectează în viitor). Identitatea vocaţională desemnează abilitatea persoanei de a-şi cunoaşte calitaţile şi defectele, ca, pe baza lor, să poată decide asupra opţiunii sale profesionale. Dacă puberul manifestă abilitate, îndeosebi în cunoaşterea trăsăturilor de caracter şi al intereselor, în schimb, la adolescent apare capacitatea de a-şi defini aptitudinile.

Dobândirea independenţei constituie un corolar firesc al inventarului minuţios şi sever pe care individul şi 1-a facut pe plan interior. Pubertatea şi adolescenţa aduce doar o independenţă pe plan valoric, intrucât, în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependenţa sa materială şi afectivă, faţă de propria familie, rămâne activă încă un timp îndelungat. În dobândirea independenţei, un loc important (care reverberează şi în planul responsabilităţii), îl reprezintă dobândirea buletinului de identitate (la 14 ani) şi a majoratului civil (la 18 ani), aceasta din urmă marcând momentul când este investit cu o serie de drepturi şi datorii cetaţeneşti.

Timpul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea şcolară în condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării personalităţii, a mobilizării aptitudinilor şi a întregului potenţial bio-motric. Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special între 12-14 ani), caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între proporţiile diferitelor segmente şi între sferele morfologică şi vegetativă. Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa relativă nu înregistrează creşteri evidente. Accelerarea creşterii taliei cauzată în special din dezvoltarea în lungime a membrelor faţă de trunchi, ceea ce conduce la un aspect aşa-zis caricatural al puberului.

Datele literaturii de specialitate evidențiază o continuă îmbunătăţire a marilor funcţii, în ciuda rezervelor funcţionale, încă reduse, ale aparatului cardio-vascular, aparatul respirator marchează o ,,creştere" substanţială, indici obiectivi de creştere demonstrând că rezistenţa aerobă poate fi dezvoltată cu succes în perioada pubertară.

Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe diferite, pe care nu întotdeauna o stăpâneşte uşor, dovada fiind fluctuaţiile şi inconsecvenţele în realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice. Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuităţi, în care mişcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate, alteori apatice.

Integrarea în grupul social pare să fie o dominantă a vieţii psihice a puberului, acesta având o mare disponibilitate pentru angajarea în relaţii şcolare, profesionale, familiale, de cartier, etc. Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserţie socială, care pot avea o componentă motrică importantă (in cazul unui anturaj care ,,promovează" activitaţile motrice sau sportive sistematice). Perioada pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorității deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi dezvoltarea calităților: viteza, coordonare, rezistenţă. Pe lângă perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în etape anterioare, iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive, prin însuşirea elementelor tehnico-tactice specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele importante din această etapă.

Bibliografie:

1. Alexe, N. - Antrenamentul sportiv modern, București,1993.

2. Apolzan, D. -Fotbal 2010, Ed. F.R.F., București,1996.

3. Bota I., Colibaba D. - Jocuri sportive, - Teorie și metodică - Ed. ALDIR, București,1998.

4.Dragnea A. - Antrenamentul sportiv,Ed.Didactica şi Pedagogică, Bucureşti,1996.

5. Drăgan I. şi colaboratorii - Selecția medico-biologică în sport, Ed. Sport-Turism, București,1979