STUDIU PRIVIND ETIMOLOGIA

CUVÂNTULUI CRĂCIUN

Prof. Curticăpean Diana

Liceul Tehnologic “Dr. Ioan Șenchea” Făgăraș

Studiul de față își propune să prezinte evoluția etimologică a cuvântului Crăciun în opinia lingviștilor și prezentarea etimoanelor termenului.

După ce V. Pârvan stabilește perioada cuprinsă între 350-450 ca fiind cea în care terminologia noastră creștină a fost creată, împarte acești termenii religioși de origine latină în două grupe: una pentru cei foarte vechi ” împrumutați de la lumea păgână latină care capătă un conținut creștin”, iar alta pentru termeni ”creați în timpurile creștinătății pentru exprimarea noțiunilor de credință”. În prima categorie istoricul înscrie, pe lângă biserică, drac, dumnezeu, Rusalii, Florii și termenul de Crăciun, de departe cuvântul cel mai discutat și mai supus controverselor.

Lungile discuții pe marginea cuvântului ”crăciun” au fost cauzate de caracterul absolut original al termenului pe care poporul român l-a ales pentru numirea sărbătorii Nașterii Domnului Isus Hristos. Iar, dacă mai adăugăm și faptul că  termenul este prezent în limbile slave învecinate, putem lesne vedea de ce unii lingviști l-au considerat un termen slav. Replicile celor care susțineau latinitatea termenului au fost prompte, categorice și nu puține la număr. Cercetătorii care nu s-au lăsat convinși nici de originea slavă, nici de cea latină, s-au îndreptat fie spre un filon grec, fie spre o limbă din substrat, astăzi stinsă.

Forma cu totul specială a lui crăciun din limba română a fost subiectul unor lungi discuții, fiindu-i atribuite diverse origini: tracă, greacă, slavonă și chiar albaneză. Cele mai argumentate și convingătoare ipoteze au fost, însă, cele care susțineau originea latină a termenului, dar lucrurile nu s-au simplificat nici acum căci au fost multe etimologii latine care au fost propuse ca bază pentru cuvântul crăciun: christi jejunium, carnatione, incarnatione, calationem și creatione sunt doar câteva dintre ele. Doar ultimile două au reușit să atragă mai mult atenția, celelalte fiind considerate „fanteziste”,  iar ultimul pare a se bucura de argumentele cele mai veridice și cele mai logice atât din punct de vedere lingvistic cât și istoric.

Teza lui Al. Rosetti potrivit căreia crăciun este urmașul latinescului creatio-one, dar forma românească este preluată de la slavoni, pe motiv că potrivit legilor fonetice românești nu ar fi putut legată de crăciun, a fost respinsă e numeroși lingviști care au demonstrat, pe de o parte că a fost posibilă trecrerea lui creatione la crăciun pe teritoriul actualei Românii, iar pe de altă parte că este imposibil ca românii să fi așteptat creștinarea slavilor (petrecută relativ târziu) pentru a împrumuta de la ei termenul pentru o noțiune așa de importantă cum este cea a ”sărbătorii Nașterii Domnului”.

T. Diaconescu atrage atenția asupra rolului important jucat în erezia ariană în impunerea termenului creatio, în această parte a României și nu a lui natalis ca în celelalte limbi romanice. Dacă vom ține seama că doctrina ariană consideră că Fiul este creat (creatio) și nu născut (natalis) și dacă, de asemenea, nu vom uita influența semnificativă pe care arianismul a avut-o în Peninsula Balcanică, este lesne de explicat prezența formei crăciun în limba română și este foarte probabil ca acest termen să fi fost preluat de popoarele slavone din limba română, și nu invers.

Numele dat de popoarele romanice apusene sărbătorii Nașterii Domnului nu mai conțin nici un echivoc. Este unanim recunoscut că (it.) Natale, (catal.) Nadal, (pg.) Natal,(fr. ) Noel sunt continuatorii latinescului natalis iar (sp.) Novidad al lui nativitas. Trebuie totuși amintit că există în graiul provensal și cel franco-provensal un termen care coexistă cu Noel și care folosește un derivat de la calo, are (chemare) și anume calendas, este vorba despre tzalende cu înțeles ca și în limba română de Crăciun (cf AL.F)¹⁰

Unul din susținătorii etimonului slav, Miklosich și-a fundamentat teoria pe existența unui paleoslav κρατγη și pe prezența în limbile slave a termenului: la bulgari kracun, la ruteni kraciun (forma normală) și kereciun, kreciun (forme dialectale), la sârbi și la ruși korociun (vechea rusă) și karaciun  (în cea nouă) și chiar și la unguri karacsony.

Aceasta este și părerea lui Oaigand, care consideră imposibilă ipoteza prin care slavii ar fi împrumutat termenul de la români pentru că aceștia din urmă nu puteau transmite vecinilor decât termeni păstorești și de agricultură.

Acestor etimologii O. Densușianu le propune adevărul istoric că românii au ținut de biserica Romei până în secolul al IX-lea, afirmație la care dacă alăturăm pe cea a lingviștilor că toate noțiunile fundamentale creștine (Dumnezeu, biserică, botez, cruce, etc. ) ne-au venit din latinește, rezultă că daco-românii nu au putut rămâne fără o noțiune creștină tot fundamentală cum este Crăciunul, până la creștinarea slavilor și organizarea lor religioasă. Tot pe adevăruri istorice se bazează și contraargumentarea lui D. Onciu: ”până la încreștinarea bulgarilor, românii au avură în Biserică limba latină, de la care ne-au rămas terminații de origine latină” și Xenopol: ”înainte de creștinismul bulgar la români era un creștinism român”.

H. Schuchardt demonstrează inexactitatea teoriei prin argumente de ordin lingvistic: la nici unul din popoarele slave termenul ”crăciun” nu este general, ci regional și foarte rar, fiecare dintre popoare având pentru denumirea sărbătorii un alt termen: în (ucr.)rizduó, (rusă) rozdestono, (poloneză) bozyc, (sârbo-croată) bozic, (slovacă) bozic, etc., termenul ”crăciun” apare la popoarele slave numai din vecinătatea lumii romanice.

S. Pușcariu, folosindu-se de argumentarea lui C. Jiraceh pentru cuvântul slav koleda care este împrumutat din latină înainte de prefacerea lui l în r și-a exprimat părerea că și Crăciun ar fi fost importat, din această sferă a cultului religios ca și kolida, din Dacia, dar într-o epocă mai târzie când l intervocalic din latinescul calatio devenise r românesc.

După părerea lui T. Papahagi e greu de crezut că românii, pentru care Crăciunul a fost un eveniment de mare importanță, să fi așteptat venirea slavilor în bazinul dunărean și apoi târzia lor creștinare pentru a primi de la ei cuvântul creștin.

Ipoteza lui Milklosich este amintită în  Glossariul… lui T. Laurian și I. C. Massim în care autorii se întreabă: ”dar vechiul slavic de unde vine și cum se explică? Însuși învățatul slavist - remarcă cei doi cercetători români - nu știe”. Autorii se îndreaptă mai degrabă spre etimonurile latine crescionem și coraptionem.

Nu cred că este de prisos să amintim și opinia lui V. V. Voiculescu găsită de Th. N. Manolache în cartea lui I. Valerian Cu scriitorii prin veac: ”cuvintele în sine conțin, pentru cine știe să înțeleagă, o poveste întreagă a neamului. Unele au o origine îndepărtată dincolo de epoca romană. De pildă ”crăciun”. Toți l-au socotit slav. A venit cineva și a demonstrat că se trage din creatio dând ”crăciun” după cum în Ardeal natio a dat năciune. În adevăr, strămoșii noștri sărbătoreau la Crăciun anul nou, adică creația omului. Înainte de slavi am avut prin urmare o cultură a noastră, și asta cred că nu e puțină importanță”.

Lingviștii care au pledat pentru originea latină a cuvântului Crăciun au propus mai multe etimoane

1. Cea mai veche explicație aparține lui Ion Bohh; el propune  incarnatio-onis, preluat apoi în lexiconul Budan, carnatione însă nu este acceptată de lingviști.

2. Hașdeu propune crastinum care ar fi dat ”crăciun„ pornind de la termenul din latina populară de crastium (cu sens de ”mâine, a doua zi”), iar pentru modelarea finalului admite ca și Schuchardt influența lui ”ajun” care a făcut ca finalul să fie ”crăciun„ și nu ”crăciune”. Rosetti respinge această ipoteză pe motiv că în română, pornind de la crastinum s-ar fi ajuns la *crașten, V. Stăneiu o înlătură ca fiind ”etimologie fanteziată”.

3. Alte etimologii propuse au fost: cea a lui Vailland quartum(je)junium, un etimon reconstruit care are sensul de ”post care durează de la 12 noiembrie până la 24 decembrie”.

4. Hugo Schuchardt propune și el o etimologie considerată ”fantezistă” și anume Christi jejunium, cu înțelesul de ”postul lui Christos” Rosetti spune că din acest etimon ar trebui să avem în română *creșcui.

5. Una din etimologiile care s-au bucurat de cei mai mulți susținători este calatio-onis adusă în discuție pentru prima oară de P. Papahagi susținut de T. Papahagi, V. Bogrea, S. Pușcașu, Th. Capidan, N. Drăgan, P.P. Panaitescu, V. Streinu, P Gârboviceanu, N. Niculescu-Leordeni, I. Ionescu.

 Calatio avea sensul de ”chemare a poporului de către preot la întâia zi a lunii ca să-i vestească sărbătorile care cad în acea lună”. P. Papahagi spune că termenul și-a restrâns sensul desemnând numai sărbătorile și demnitățile care se făceu în luna ianuarie, iar după apariția creștinismului și-a limitat sensul și mai mult ajungând să desemneze numai sărbătoarea creștină a Nașterii lui Christos. Inițial a fost o sărbătoare păgână. V. Pârvan explică trecerea semnatică de la calatio (cu sens de „chemare„ la calatio (cu sens de ”naștere„ (nativitas) ca fiind posibilă deoarece Sărbătoarea Nașterii domnului s-a suprapus cu calendae-le, iar păgânii de curând creștinați au folosit termenul păgân pentru sărbătoarea creștină). Este probabil ca termenul să fi fost preluat de misionari, care se foloseau de el pentru popularizarea sărbătorilor creștine celor de curând creștinați. Afirmația este contrazisă de T. Diaconescu pe motiv că nu se ține seama că sărbătorile creștine au fost numite de biserica oficială care și-a impus terminologia doctrinară și nu de popor. Distincția între termenii impuși de biserică și cei folosiți de popor este remarcată de S. Pușcariu ”calatio, de unde crăciunul nostru nu este termenul bisericesc oficial - care era Natalis, precum dovedesc limbile romanice – ci cuvântul popular de origine păgână, la Romanii estici, care l-au transmis în regiunile cele mai îndepărtate”.

T. Papahagi spune ”calatio se continuă mai direct în cuvântul Crăciun, iar din punct de vedere semantic nu poate fi înlăturat”.

Această ipoteză este respinsă printre alții de a Rosetti și  T. Diaconescu care face observații asupra faptului că această sărbătoare a primei zile a lunii trebuia să aibă o solemnitate mai deosebită în luna ianuarie pentru că acum începe și noul an și se pare că tot în aceste zile se ține și ”sărbătoarea calendelor” (Festum Calendarium) însă datele istorice contrazic această posibilitate: sărbătoarea calatio avea mare prestigiu în perioada când calendarul roman nu era scris, când el a fost scris importanța sărbătorii a început să scadă iar notele sale semantice nu au putut să înlocuiască câmpul semnatic al calendae-lor și ca atare nici să desemneze sărbătorile de iarnă”.

De asemenea, nu se poate explica saltul semantic de la calatio ”chemare” la calatio ”creare”. A treia observație a lui T. Diaconescu se referă la faptul că „sărbătoarea calatio se repetă în fiecare lună la ”calendae” iar Isus nu s-a sărbătorit niciodată la ”calendae”.

6. Lingvistul ieșean este susținătorul etimonului latin creatio-onis, care  a avut și el mulți adepți: O. Densușianu, P. Caraman, Rosetti, Graur, Ivănescu, Th. Manolache, D. Bălașa.

Termenul a fost propus cu un secol în urmă de Aron Densușianu. Ovid Densușianu îl acceptă, deși îi recunoaște câteva dificultăți fonetice. Al. Rosetti susține și el latinescul creatio, dar nu direct, ci printr-un intermediar slav unde termenul latin a suferit schimbări fonetice pentru limba slavă. Al. Graur acceptă ca cele mai plauzibile etimologiile calatio (chemare) și creatio (creare) însă în cazul acestuia din urmă îl contrazice pe Rosetti, respingând intermediarul slav, nici T. Papahagi nu acceptă ipoteza lui Rosetti. Crăciun a evoluat, după opinia sa, pe teritoriul daco-roman trecând printr-o fază de creciune.

T. Diaconescu face o analiză mai amănunțită a evoluției latinescului creatio  spre românescul ”crăciun”, în plan semantic și morfologic, ținând cont și de realitățile istorice ale perioadei când creatio a ajuns pe teritoriul carpato-dunărean, și ajunge la concluzia că pentru a înțelege evoluția acestui cuvânt pe teritoriul românesc trebuie să renunțe la ”teoriile puriste” și anume la ”mitul unui creștinism primar ortodox, și la ideea unui creștinism daco-roman separat de goți”. Crezul că numele Crăciun oglindește o erezie, și că este de origine populară trebuie și el înlăturat.

Impunerea termenului creatio și nu natalis se datorează arienilor și semiarienilor, care și-au exercitat influența în sud-estul Europei exact în perioada de constituire a unui creștinism primar în această regiune. (Nicolae Iorga spune că arianismul s-a manifestat până în anul 500 d. Hr.)

Gepizilor, popor nomad, care a venit pe teritoriul Daciei după retragerea aureliană T. Diaconescu le acordă în istoria românilor importanța pe care o au francii pentru Franța, sau longobarzii pentru Italia. Aceasta pentru că ei au fost principalul factor prin care arianismul a pătruns pe teritoriul daco-roman. După ce au rămas pentru mult timp păgâni, când s-au creștinat, au făcut-o sub influența vizigoților care erau arieni. (cf. lui Irodanes în Getica ” Și astfel vizigoții au fost făcuți de către împăratul Valens mai degrabă arieni decât creștini. De altfel, predicând evanghelia cu zel atât ostrogoților cât și gepizilor care se înrudeau cu ei, învățindu-i cultul acestei erezii, ‹vizigoții› au invitat toate neamurile de limba lor la cultul acestei secte”). În contactul cu populația daco-romană, gepizii au trecut în cele din urmă la ortodoxism, dar aceasta s-a întâmplat dupa 500 d. Hr. când Salvatius mai semnalează prezența câtorva gepizi între păgâni.

Acest fapt este important și ca atare demn de reținut pentru că gepizii folosesc pe teritoriul daco-român termenul de deus creatus și deus creationus mundi pentru a-l numi pe Christos, denumiri susținute cu frenezie de arieni, și care venea în contradicție cu termenul natus folosit de daco-romanii ortodocși.

O altă puternică influență a avut-o în teritoriul daco-roman doctrina episcopului Ulfila, care era semiarian și care vedea în Christos un deus unigenitus pe care Tatăl l-a creat (creavit) că Tatăl este creator creatoris.

 Este firesc deci, ca prin propagarea credinței lui Ufila pe teritoriul Daciei să se fi impus termenul de creatio care a învins apoi sinonimele ortodoxe, ceea ce este posibil dacă ne gândim că semiarienii au fost în secolul IV sprijiniți de împărați și au avut supremație la Constantinopol.

În aceasta ar consta și explicația pentru absența termenului în teritoriile apusene a Imperiului Roman: ele au rămas exterioare conflictelor dintre cele două docrini creștine, pentru că arianismul, pornit de la Constantinopol ni s-a manifestat în Imperiul de Răsărit.

Pentru această demonstrație ștințiifică T. Diaconescu dezavuează, cum am mai amintit, atitudinile puriste ale cercetătorilor, între care pe cea a lui V. Pârvan în mod special. Pârvan face o distincție tranșantă între goții care au primit un creștinism grec și arian și românii latini și ortodocși. Dar se pare că V. Pârvan a trecut prea ușor peste faptul că Ulfila își predica credința în trei limbi, grecește, latinește și gotă, iar despre faptul că unii sunt ortodocși în timp ce ceilalți au rămas ariani, T. Diaconescu spune că trebuie făcută o separație netă între planul lingvistic și cel semantic. Dacă semantic termenul nu s-a impus, el fiind învins de înțelesul ortodox al sărbătorii, prin osândirea misionarilor, el totuși a triumfat lingvistic, sărbătoarea Nașterii lui Isus fiind cea a Creatului.

Etimonul creatio a stârnit controverse și în ce privește evoluția sa fonetică spre crăciun. O problemă importantă este cea a cunoașterii perioadei în care această evoluție s-a produs. T. Diaconescu, luând ca punct de reper data creștinării slavilor (sec. IX) și prezența în toate dialectele românești a termenului ”Crăciun”,  demonstrează, pe de o parte că până în sec. al IX-lea termenul s-a fixat așa cum l-au luat slavii, iar pe de altă parte că termenul a suferit transformările fonetice până la despărțirea dialectelor de sud de dialectul daco-român și ajunge la concluzia că modificările au început din stadiul latinei populare (sec. II-IV) și s-au încheiat aproximativ în sec. al VIII-lea. În latina populară  s-a produs trecerea lui t+i+o, prin palatizare și asimilare la c (fapt dovedit de inscripții) iar în perioada de formare alimbii române (sec. V-VII) s-a produs închiderea lui o+n+vocală la u.

Al. Rosetti s-a ocupat în repetate studii de evoluția cuvântului crăciun pe care îl considera un descendent al latinescului creatio, dar nu direct în limba română, unde nu s-ar putea justifica datorită unor dificultăți fonetice ci prin filieră slavă, teritoriu unde creatio a suferit modificări specifice limbii slavone. El spune că silaba latinească ”crea-” nu poate fi redată prin românescul cra- și apoi cră-

pentru că hiatul e-a a dat în cuvintele latinești în limba română diftongul ea care a evoluat la e (ca în cățea<lat. catella, vedea< lat. videliat). Însă T. Papahagi îl contrazice deoarece termenul crăciun a trecut printr-o fază creciun, iar în cre silabă inițială neaccentuată urmată de o silabă fără vocală palatală re-trece la –ră- nu numai în cuvinte din graiul daco-român ci și la aromâni. Prin urmare nu avem de ce să apelaăm la filiera slavă. Al. Graur ne oferă o altă explicaţie a trecerii cre+ la cră+ şi anume prezenţa unui r dur în acord cu n (cf. crăpa < lat.crepare) iar silaba ti a urmat regulilor cunoscute spre ci.

În ceea ce priveşte silaba finală explicaţia lui N. Drăganu este realizată prin refacerea unui singular masculin în -un pornind de la pluralul masculin -uni. Rosetti consideră că refacerea nu este întemeiată pentru că:

1)      crăciun nu face pluralul în i şi

2)      cuvântul nu este întrebuinţat decât foarte rar la prural.

Având în vedere aceste fapte Rosetti spune că urmând legile evolutive române am avea în română creciune, aşa că apelează la termenul slav kracun care, fiind în vecinătatea limbilor romanice, poate fi considerat continuatorul latinescului creatio, ajuns la slavi prin limba bisericii, prin mai multe centre de iradiere: Bizanţul, Aquila, Salona, Simium. Urmând legile fonetice slave trecerea lui crea- la kra- şi alui -one la -un se face sub influenţa unor legi fonetice normale pentru aceată limbă.

Românii, preluând-ul de la slavi, nu au mai trebuit, pentru a-l adapta decât să purceadă la alterarea lui a slavon neaccentuat în à ”fenomen normal pentru cuvintele de origine slavă”.

Ovid Densușianu susține că analogia cu ajun stă la baza trecerii terminației latine –une la cea românească –un: „La forme roumanie aurait du  en effet être feminine et terminee en –iune”, peut-etre est-ce sous l’influence de ajun, Moș Ajun qu’on a dit crăciun”.

Al. Graur crede că e din creatione a fost pierdut ”pentru că a pierdut legătura cu verbul de la care derivă” și ridică problema genului observând că termenul latin este feminin iar crăciun este neutru. Dat fiind faptul că substantivul creatione este un derivat verbal analizabil, el spune că și-a schimbat genul atunci când a început să fie perceput ca un nume neînsuflețit, și ca atare încadrat la neutre.

Explicația schimbării genului ar putea fi admisă în opinia lui T. Diaconescu, dar pentru pierderea lui e final recurge la explicații de ordin morfologic înclinând foarte mult să o pună pe seama refacerii unui nominativ în –un pentru a evita confuzia cu un vocativ în –une, ipoteză susținută și de G. Ivănescu. Nu exclude nici celelalte opinii și anume că s-ar datora în urma refacerii unui plural neutru în –uri (și nu plural masculin cum susținea N. Drăgan) sau prin analogia cu ajun, sau ”prin schuimbarea declinării trecând de la derivarea a III-a la a II-a (cf. T. Papahagi op. cit. p. 40) ca în sapone > săpun sau tahone > tăun”.

Astăzi, în urma numeroaselor discuții, se poate afirma fără echivoc că termenul Crăciun este moștenit direct din limba latină din creatio care nu are nevoie de un intermediar slav, transformările sale fonetice fiind pe de-a-ntregul posibile pe teritoriul limbii române, și ele au fost deja încheiate în epoca creștinării slavilor (988).

7. Sunt și cercetători pentru care originea latină este mult mai puțin convingătoare în fața etimonului grec. Printre ei M. Gârnițeanu. El respinge etimologiile propuse până la el: calationem și creationem ”păcătuiesc în privința genului” crastinum (al lui Hașdeu) format din cras+ajun  adică cratajunum (cu înțeles de mâine, după ajun) propune o soluție ”izolată și prea artificială pentru mintea poporului care  a format vorba crăciun, așa că se îndreaptă spre greci ”cu  care românii au mers mână în mână”. Bizantinii spuneau to tou Christou genethlia, iar grecii de azi zic Christon gena. ”Prin urmare Cristigenus > Christgiun > Crăgiun, unde genus (naștere) e neutru ca și Crăciun și ca și în greacă. Asta-i originea”. Numai că ea a fost respinsă categoric de T. Diaconescu, și alți lingviști, pe motiv că nu respectă legile fonetice ale limbii române.

8. Pavel Benes (lingvist de origine cehă) susține etimonul grec christougenon, ca formă eliptică a sintagmei en hemeru ton christougenon. Însă pe lângă faptul că trece cu vederea că la noi creștinismul a fost propagat în limba latină, evoluția acestei etimologii prezintă și numeroase dificultăți fonetice.

Pe lângă cele prezentate mai sus sunt și ipoteze care susțin că termenul crăciun este mult mai vechi, antecreștin, de origine traco-dacă.

a. N. Cruceriu propune un etimon indoeuropean *gerk. Termenul crăciun ar fi format din rădăcina crac +sufixul –un (unde c este descendentul unui k indoeuropean). Acest fapt lingvistic este posibil deoarece ”Sărbătoarea Crăciunului este antecreștină, este arică (soarele și lumina au fost adorate de arieni) și dacică în legătură cu nașterea soarelui, nu cu nașterea lui Isus, pe care sinoadele creștine au făcut-o temei, la începutul anului pentru a substitui păgânismul”.

Crăciunul înseamnă ”încrengătura anului care piere cu cel care se naște” și este autohton, el s-a răspândit la popoarele din estul Europei prin daci.

 N. Cruceriu nu face nici o legătură între relația semantică dintre etimonul trac și semnificația lui creștină și pare să uite că sensul trac de „naștere a Soarelui”  a fost biruit de motivația semantică creștină.

b. Gh. Musu, respingând etimonul creatio spune ”noi considerăm că sensul latinescului creatio nu corespunde aceluia de natalis dies (ziua nașterii) cum era denumită ziua respectivă în termenii răsăriteni și apuseni ba, dimpotrivă, el este în contradicție evidentă cu fundamentele concepției teologice căci ”nașterea” este una iar ”creatio” cu nota specifică ”din nimic” a întemeietorului religiei creștine n-a fost susținut vreodată de nici o mișcare ”eretică” din istoria acesteia și n-a putut avea niciodată circulație largă”.

Într-o singură afirmație are dreptate Gh. Musu, și anume că cei doi termeni creatio și natalis sunt termeni total diferiți. Dar nu trebuie să uităm că termenul creatio a fost susținut de arieni cu frenezie și s-a bucurat de o largă răspândire în Imperiul Roman de Apus.

c. Un etimon inedit ne oferă Eqrem Çabej pentru care nici explicația latină și nici cea slavă ”nu stau în picioare”  și ne propune albanezul kërcu, kërcuni (care înseamnă ciot, buturugă, butuc) care ar sta la baza românescului Crăciun. El încearcă o explicație bazată pe istoria culturii materiale și spune că unele popoare așează în noaptea de Crăciun o buturugă, care devine obiect al atenției generale pentru cei ai casei (obiceiul este prezent la letoni unde în seara de Crăciun se numește blukuwakars  și la sârbo-croați sub numele de badnij dàn). În Albania termenul general pentru Crăciun este kërshëndella, kërshëndelle provenit din  latinescul Christi Natale însă el coexistă cu autohtonul nata e buzmit (noaptea buturugii). Primul termen desemnează intervalul dintre 15 noiembrie – 6 decembrie, în timp ce al doilea este doar seara de ajun la populația rurală. Deoarece astăzi în România se mai găsesc urme ale obiceiului buturugii legate doar de seara de Anul Nou, el presupune că în vechime datina avea o extindere mai mare. Termenul de kërcun a trecut în limba română cu sensul de profan de ”buturugă” și abia aici a evoluat spre ”buturuga de Crăciun” și apoi spre sărbătoarea însăși, iar epoca în care a intrat în limba română presupune a fi perioada României comune.

Din română termenul s-a extins apoi și în limbile slave.

T. Diaconescu combate această etimologie pentru că nu există nici un element care să justifice saltul semantic al termenului de la ”buturugă” la ”nașterea lui Christos” și apoi în nici o altă limbă sărbătoarea ”buturugii” ci invers. Toate popoarele pe care autorul articolului le amintește au de fapt pentru termenul general de crăciun un cuvânt diferit de cel care desemnează „seara de crăciun” (letonii blukuwakars, sârbo-croați badnij dàn, chiar și albanezii au kërdhëndella).

Rosetti vine să contrazică ipoteza lui Eqrem Çabej bazându-se pe realități lingvistice și anume că în regiunile în care acest obicei al arderii unei buturugi în vatră în noaptea Craciunuilui (în Banat, Transilvania și Bucovina) buturuga poartă nume cu totul diferite de presupusul etimon albanez și anume: ”butucul Crăciunului”, ”cărindău”(cf. Tiktin RDW) sau ”năclad”, ”nădadă”. El consideră că ”dată fiind istoria relațiilor româno-albaneze este de neconceput un  împrumut din albaneză pentru a denumi o sărbătoare așa de neînsemnată. Prezența acestor date pe teritoriul român se explică prin suprapunerea sărbătorii creștine cu ritul păgân al  ”nașterii lui Mithra” este, deci o rămășiță a cultului păgân”.

Ipoteza și-a găsit un apărător în persoana lui G. Rohlfs care vine să completeze ipoteza lui Eqrem Çabej prin fapte etimologice și lingvistice din spațiul italic, galic, germenic si balcanic, însă spune că asemănarea dintre Crăciun și Kërcun nu înseamnă neapărat că albanezul s-a impus românilor, ci îl pune pe seama unei limbi balcanice, astăzi moartă. Interesantă rămâne totuși descoperirea pe care o face pe teritoriul Toscanei unde există un termen il ceppo (buturugă) care în limbajul popular a înlocuit Natale, dar asta nu face decât să probeze încă odată că sărbătoarea ”Născutului” s-a suprapus și s-a impus cultului păgân al buturugii.

Pentru a rezuma voi aminti că termenul românesc crăciun, chiar dacă nu se alătură termenilor folosiți de limbile romanice apusene, rămâne, incontestabil de origine latină, prezent în limba română cu mult înainte de creștinarea slavilor. Din acest spațiu romanic a fost el preluat mai târziu de slavi și de maghiari.

Fiind noțiune de bază a docrinei creștine și fiind atestat de foarte de timpuriu, această noțiune ar fi trebuit să beneficieze de un singur termen pentru întreg spațiul romanic. Că nu este așa este lesne de observat studiind harta lingvistică: termenul crăciun este specific doar limbii române și unor limbi slave, în timp ce în limbile romanice occidentale  s-a generalizat termenul latin natalis și nativitas, fr. Noël, it. Natale, sp. Novidad, prt. Natal.

 Din analiza întreprinsă asupra lexicului creștin al limbilor romanice se poate observa că, în cadrul romanității, limba română are un statut aparte, fără a i se putea contesta originea latină, iar creștinismul este unul din pilonii de bază în susținerea acestei origini. Termenul de Craciun este unul dintre cei care a stârnit cele mai vii controverse fiind exponentul unor fenomene lingvistice, semantice și istorice proprii teritoriului carpato-dunărean.        

BIBLIOGRAFIE

1.      Allard, P.- Le Christianisme et l’Empire Romanie, Librărie ”Victor Lecoffre”, Paris, 1925

2.      Bălașa, D. – Cuvântul românesc ”crăciun” în antroponime, toponime, folclor și etimologie, în ”Mitropolia Olteniei”, nr. ½ 1973, p. 70-120

3.      Bogrea, V. –Crăciunul în ”Dacoromania”, 1920-1921, p. 464

4.      Bayet J. și Thouvenot R. – Histoire romaine Librairie ”Armand Colin”, Paris 1932

5.      Çabej Eqrem – Crăciun în SCL nr 3/1961, p. 312

6.      Diaconescu, Traian – Românescul Crăciun ,***- Dicționarul limbii române

7.      Graur, Al. – Etimologii românești, Editura Academiei, București, 1963

8.      Ionescu, Ioan – Privire asupra cuvintelor cu sens religios din fondul principal de cuvinte al limbii române în ”Mitropolia Olteniei nr. 6-7/1956

9.      Ionescu, Ioan – Despre originea și înțelesul cuvântului ”crăciun” în limba română în”Mitropolia Olteniei” nr. 11-12/1971

10.  Ionescu, Ioan – Despre originea și înțelesul cuvântului ”crăciun” în limba română în”Glasul Bisericii” nr. 11-12/1971, p. 920-1140

11.  Manolache N., Teodor – Câteva considerații despre originea și etimologia cuvântului ”crăciun”, în ”Mitropolia Olteniei nr. 5-6/ 1968, p. 221-471

12.  Niculescu-Leordeni, Nicolae – Crăciunul, în ”Glasul bisericii” nr. 11-12/1960, p. 1045-1210

13.  Rosetti, Alexandru – Rom. ”Crăciun” în ”Romanoslavica” IV /1960, p. 485-532

14.  Rosetti, Alexandru – Rom. ”Crăciun” în SCL nr 1/1971, p 72

15.  Streinu, Vladimir – Etimologii fanteziste în ”Luceafărul” nr. 25/1966, p. 3