Studiu de specialitate

            Profesor Pătrașcu Elena Crenguța

            Liceul Tehnologic I. C. Petrescu Stîlpeni – GPP Stîlpeni, jud. Argeș

Conceptul educației permanente este "în mod funcțional, bazat pe ideea că învățarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi și societăți în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt în stare să conducă spre atingerea celui mai înalt și celui mai bun nivel al calității vieții de către toți" .

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu societatea.

Intensitatea influenţelor educaţiei din familie se explică prin plasticitatea deosebită a scoarţei cerebrale la copiii, mici, care permite imprimare adâncă şi păstrarea îndelungată a acestor influenţe, prin durata experienţei din familie copilul găsindu-se în cea mai mare parte din timp sub înrâurirea familiei şi prin atmosfera familială de dragoste, încredere şi încurajare pe care copilul o găseşte aici, care formează un climat de linişte şi certitudine pentru viaţa lui, pe care n-o poate înlocui sau crea în altă instituţie socială.

Educația permanentă este un proces de perfecționare a dezvoltării personale, sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor în scopul îmbunătățirii calitații vieții, atât a indivizilor, cât și a colectivității lor.

Conceptul educației permanente este "în mod funcțional, bazat pe ideea că învățarea permanentă poate fi dobândită de către indivizi și societăți în moduri diferite și că aceste modalități alternative sunt în stare să conducă spre atingerea celui mai înalt și celui mai bun nivel al calității vieții de către toți" .

Ecaterina Adina Vrasmas sublinia în lucrarea sa „Consilierea şi educaţia părinţilor” faptul că în calitatea de „instituţie iniţială de formare şi educaţie a copilului, familia se găseşte de multe ori în contradicţie cu şcoala şi chiar cu comunitatea socială sau profesională. Ca unitate / cuplu de adulţi, ea trăieşte astăzi drama complexităţii situaţiilor economice, culturale şi relaţionare din epoca noastră. Ca grup de adulţi care construiesc împreună valori sociale, tradiţii şi propria cultură, familia simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii şi de dificultăţile de comunicare interumană din ultimii ani.”

Paradoxul constatat provine din faptul că, în ciuda perfecţionării mijloacelor de comunicare în masă, se simte o lipsă de comunicare interumană în special în sensul relaţiilor socio-afective, de cooperare şi colaborare.

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale (pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu), progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenţie reglatorie în relaţia familiei cu societatea.

Lumea contemporană prin ritmul şi complexitatea ei pune în faţă omenirii mari şi noi probleme de ordin economic, cultural, ştiinţific, etc. Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi eficient la societatea viitorului. Acestei societăţi trebuie să-i facă faţă copilul de astăzi şi familia sa. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea unor soluţii adecvate.

Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii pe care le îndeplineşte. A. Berger o consideră chiar “ un soi de personalitate colectivă a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi”.

Un raport asupra relaţiilor dintre şcoală şi familie în ţările Comunităţii Europene, bazat pe cercetări comparative, documentare şi empirice (prin ancheta de opinie cu chestionare) enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor (legislaţia reflectă astfel libertatea părinţilor de a-şi creşte copiii aşa cum doresc;

b. există diferenţe între ţări privind măsura în care părinţii pot alege între diferitele şcoli şi cursuri pe care să le urmeze copiii lor, măsura în care părinţii trebuie consultaţi de responsabilii şcolari etc.);

c. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului, o bună parte a educaţiei petrecându-se în afara şcolii. Cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala;

d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi cadrele didactice) au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară.

Obstacolele relaţiei şcoală-familie pot fi de ordin comportamental (întâlnite, atât între părinţi, cât şi la cadrele didactice sau administratorii şcolari) sau de ordin material (relaţia şcoală-familie cere un surplus de efort material şi de timp).

Dificultăţile pot rezulta din ideile divergente privind: responsabilitatea statului si a familiei privind educaţia copiilor, libertatea de alegere a şcolii de către părinţi sau unicitatea învăţământului, impactul mediului familial asupra rezultatelor şcolare ale copilului, randamentul pedagogic şi datoria parentală;, participarea părinţilor la gestionarea si procesul decizional din instituţia şcolară.

Se consideră, în general, că problema este de atitudine; „este dificil de pretins, atât la părinţi, cât şi la cadre didactice, că relaţia de colaborare şcoală-familie să nu fie doar un drept de opţiune", afirma dr. Gheorghe Bunescu de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei într-un articol intitulat „Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor”.

Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniuni anunţate), lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice), timiditate (lipsa de încredere în sine), participare cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala), preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului), rolul parental rău definit (nu înţeleg corect funcţiile şi rolurile în educaţia copilului), contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea   copilului), conservatorism (reacţii negative la idei noi).

Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare dar nu identice, inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii), definirea imprecisă a rolului de cadru didactic (oscilează între autonomia tradiţionala şi perspectivele noi ale parteneriatului), lipsa pregătirii privind relaţia şcoală-familie.

Date fiind toate aceste probleme şi revenind la necesitatea educaţiei părinţilor în ideea alinierii la cerinţele şcolii şi cele impuse de idealul socio-educaţional, trebuie remarcate cele trei direcţii de acţiune:

a. sprijinul emoţional (a se da părinţilor ocazia de exprimare a emoţiilor fără critică sau condamnare);

b. sprijinul informaţional ( a li se da părinţilor ocazia de a înţelege propria situaţie şi cea a educaţiei copilului lor);

c. sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care ţin de educaţia copilului).

Intensitatea influenţelor educaţiei din familie se explică prin plasticitatea deosebită a scoarţei cerebrale la copiii, mici, care permite imprimare adâncă şi păstrarea îndelungată a acestor influenţe, prin durata experienţei din familie copilul găsindu-se în cea mai mare parte din timp sub înrâurirea familiei şi prin atmosfera familială de dragoste, încredere şi încurajare pe care copilul o găseşte aici, care formează un climat de linişte şi certitudine pentru viaţa lui, pe care n-o poate înlocui sau crea în altă instituţie socială.

Bibliografie:

1.     Fetescu, Vasile, Familia şi atitudinea copilului faţă de învăţătură în revista Învăţământul primar, nr.2, 1992;

2.     Vrasmas, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002.