|
STRATEGII DIDACTICE INTERACTIVE UTILIZATE
ÎN CADRUL LECŢIILOR DE GEOGRAFIE
Profesor: Miron Steluţa Otilia
Şcoala cu clasele I-VIII Movila Miresii, judeţul Brăila
Rezumat: Lucrarea conţine definirea conceptului de strategie didactică precum şi explicarea elementelor componente ale unei strategii didactice interactive.
Cuvinte cheie: stategie didactică, interactivitate, metode, mijloace, conţinuturi, forme de organizare, timp.
Pentru a defini conceptul de strategie didactică trebuie să pornim de la definiţia dată în Dicţionarul explicativ al limbii române, conform căreia strategia este „parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi ducerii războiului şi operaţiilor militare”. (Coteanu I., (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române)
Astfel, strategia militară se referă la organizarea unui plan de atac sau de apărare. În sens general, strategia se referă la managementul metodelor implicate într-o activitate, în vederea atingerii unui scop.
Crenguţa Lăcrămioara Oprea defineşte strategia didactică în lucrarea „Strategii didactice interactive” (2008), ca fiind „ansamblul complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de organizare a activităţii, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficienţă a învăţării”.
Deci, strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele, emoţiile, ajungând astfel la cunoaştere. Pentru atingerea acestui scop, profesorul trebuie să prevadă implicarea elevilor, apelând la strategiile didactice interactive care favorizează schimburile interrelaţionale.
Interactivitatea presupune o atitudine pozitivă faţă de relaţiile umane, faţă de importanţa muncii în echipă, deschidere faţă de cooperare. Interactivitatea presupune atât competiţia, cât şi cooperarea, care nu sunt antitetice, ambele implicând un anumit grad de interacţiune.
Strategiile didactice interactive presupun munca în echipă, prin colaborare şi cooperare, în vederea atingerii obiectivelor propuse, se bazează pe sprijinul reciproc, stimulează participările individuale, solicită efort de adaptare la normele de grup, toleranţă faţă de opiniile colegilor, dezvoltă capacitatea de autoevaluare, susţinând învăţarea activă prin care elevul transformă informaţia într-una nouă, personală, proprie. (Oprea Crenguţa Lăcrămioara, (2008), Strategii didactice interactive)
Profesorul gândeşte strategia didactică pas cu pas pentru a asigura dobândirea competenţelor specifice de către elevi, alegând între diverse combinaţii de metode, tehnici şi procedee de instruire şi autoinstruire, mijloace de învăţământ, forme de organizare a elevilor.
Elementele componente ale unei strategii didactice interactive sunt:
Ø Metodele, tehnicile şi procedeele;
Ø Mijloacele de învăţământ;
Ø Formele de organizare a elevilor;
Ø Conţinuturile;
Ø Timpul şcolar disponibil.
Metoda didactică este un mod de a acţiona practic, planificat şi sistematic, calea de urmat în scopul atingerii unui obiectiv, o cale eficientă de organizare şi dirijare a învăţării.
Metodele au caracter polifuncţional, îndeplinind mai multe funcţii (Ilinca N., (2006), Didactica geografiei):
ü funcţia cognitivă;
ü funcţia instrumentală (operaţională);
ü funcţia normativă;
ü funcţia motivaţională;
ü funcţia formativ – educativă.
În lucrările de pedagogie, în funcţie de criteriile de clasificare, metodele pot fi grupate în diferite categorii şi tipuri de metode, astfel:
I. După tipul de comunicare:
Ø Metode de comunicare orală: metode expozitive, metode conversative;
Ø Metode de comunicare scrisă: lectura;
Ø Metode de comunicare prin limbaj intern: introspecţia, reflecţia personală;
Ø Metode de comunicare vizuală: observarea.
II. După gradul de participare al elevului în propria instruire:
Ø Metode pasive: metode expozitive;
Ø Metode semiactive: metode conversative;
Ø Metode active:
ü Metode de explorare directă a realităţii;
ü Metode de explorare indirectă a realităţii;
ü Metode bazate pe acţiune reală;
ü Metode bazate pe acţiune simulată.
III. După demersul cunoaşterii:
Ø Metode algoritmice: algoritmizarea;
Ø Metode euristice: studiul de caz, problematizarea.
IV. După forma de organizare a activităţii:
Ø Metode individuale;
Ø Metode grupale;
Ø Metode frontale.
V. După funcţia didactică principală:
Ø Metode de predare (de transmitere a cunoştinţelor);
Ø Metode de învăţare;
Ø Metode de cercetare;
Ø Metode de fixare a cunoştinţelor;
Ø Metode de sistematizare a cunoştinţelor;
Ø Metode de evaluare.
VI. După criteriul istoric:
Ø Metode de tradiţionale;
Ø Metode moderne. (Dulamă Maria Eliza, (2010), Didactică axată pe competenţe)
Procedeul didactic este o secvenţă a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acţiune, o componentă sau chiar o particularitate a metodei. (Cucoş C., (2002), Pedagogie)
Tehnica didactică este o îmbinare de procedee, însoţite, după caz, de mijloace pentru realizarea eficientă a unor activităţi didactice. (Bontaş I., (1995), Pedagogie)
Mijloacele de învăţământ reprezintă ansamblul de resurse sau instrumente materiale şi tehnice utilizate în demersul didactic pentru a facilita perceperea, înţelegerea, fixarea şi consolidarea cunoştinţelor şi abilităţilor practice, în vederea dobândirii competenţelor.
Pentru formarea competenţelor pot fi alese anumite mijloace de învăţământ, ţinând cont de funcţiile pe care le îndeplinesc acestea:
ü funcţia informativ – demonstrativă (de comunicare);
ü funcţia de substituire;
ü funcţia de motivare a învăţării;
ü funcţia formativă;
ü funcţia de evaluare;
ü funcţia ergonomică;
ü funcţia estetică. (Ilinca N., (2006), Didactica geografiei)
În studiile de pedagogie, există multe clasificări ale mijloacelor de învăţământ, conform unor criterii diferite:
I. După funcţia pedagogică:
Ø Mijloace informativ – demonstrative;
Ø Mijloace de exersare şi formare a deprinderilor;
Ø Mijloace de raţionalizare a timpului didactic;
Ø Mijloace de tehnică informatică şi de calcul;
Ø Mijloace de evaluare.
II. După natura lor:
Ø Mijloace obiectuale;
Ø Mijloace scrise şi grafice;
Ø Mijloace audiovizuale. (Ilinca N., (2006), Didactica geografiei)
Formele de organizare a elevilor pot fi: frontală, grupală şi individuală. Formele predominante de organizare a elevilor în lecţiile tradiţionale sunt cele frontale, iar în lecţiile moderne, centrate pe elev, sunt predominante activităţile individuale şi în grupuri mici.
Tabel nr. 1. Avantajele şi dezavantajele formelor de organizare a elevilor
|
FORMA DE ORGANIZARE A ELEVILOR
|
AVANTAJE
|
DEZAVANTAJE
|
|
FRONTALĂ
|
§ raţionalizarea timpului;
§ volum mare de informaţii vehiculate;
§ feed-back imediat şi permanent;
|
§ activitate centrată pe profesor;
§ utilizarea metodelor expozitive şi conversative;
§ învăţarea se face prin memorare;
§ favorizarea competiţiei;
|
|
GRUPALĂ
|
§ gruparea aleatorie sau după diferite criterii a elevilor;
§ diferenţierea sarcinilor de învăţare;
§ învăţarea se produce în ritm propriu;
§ dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi cooperare;
§ dezvoltarea identităţii personale;
§ schimbarea atitudinii faţă de mediul educaţional şcolar;
|
§ resurse mari de timp;
§ crearea zgomotului;
§ controlul slab al cantităţii şi calităţii învăţării;
§ apariţia erorilor în învăţare;
§ cantitatea mică şi calitatea incertă a cunoştinţelor dobândite;
§ evaluarea se face cu dificultate
|
|
INDIVIDUALĂ
|
§ diferenţierea sarcinilor de învăţare;
§ învăţarea se produce în ritm propriu;
§ creşte responsabilitatea elevului faţă de propria învăţare;
|
§ facilitează erorile în învăţare;
§ resurse mari de timp;
§ favorizează competiţia;
§ comunicarea este aproape absentă;
§ evaluarea rezultatelor nu se face de fiecare dată;
|
Fiecare formă de organizare a elevilor prezintă avantaje şi dezavantaje, iar profesorul trebuie să aleagă cele mai optime forme de organizare pentru dobândirea competenţelor.
Conţinutul învăţământului, în didactica tradiţională, reprezenta ansamblul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dintr-un domeniu, pe care elevii îl dobândesc în şcoală. În didactica modernă, conţinutul învăţământului cuprinde ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor, strategiilor, atitudinilor, comportamentelor, competenţelor dintr-un domeniu, proiectate în documentele şcolare oficiale, care vizează stimularea personalităţii. (Dulamă Maria Eliza, (2010), Didactică axată pe competenţe)
Strategiile didactice stabilesc modul în care elevul este pus în contact cu noul conţinut în vederea personalizării şi individualizării acestuia.
Timpul şcolar disponibil determină alegerea unei anumite strategii didactice, iar fiecare strategie didactică necesită un anumit timp pentru aplicare.
Prin combinarea optimă a resurselor materiale, procedurale şi umane, profesorul alege cea mai bună strategie pentru atingerea obiectivelor şi dobândirea competenţelor.
Bibliografie:
Dulamă Maria Eliza, Didactică axată pe competenţe, Editura Presa Universitară Clujeană, 2010
Ilinca N., Didactica geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006
Oprea Crenguţa Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 2008
|
