STERILITATEA

Prof. Cosma Camelia Veronica

Liceul de Artă “Ioan Sima”, Zalău

Sterilitatea la femei

Cauzele care duc la sterilitate feminină sunt numeroase. Pentru ca femeia să rămână însărcinată şi să ducă sarcina la termen este necesar ca drumul pe care trebuie să-l parcurgă spermatozoidul trebuie să fie fără obstacole fizice, fie să fie posibilă unirea celor doi gameţi, ambii “de calitate“, iar secreţia hormonală să fie favorabilă nidării şi dezvoltării oului. Modificările acestor procese duc la sterilitate.

Dintre cauzele cunoscute ale sterilităţii amintim:

Cauzele de origine vulvo-genitală, cum ar fi: atreziile vulvare, tumorile, himen rigid, boli inflamatorii;

Unele cauze ţin de vagin şi de colul uterin, aşa-zişi factori cervico-vaginali,  cum ar fi: vagin prea scurt, vaginism, infecţii vaginale, leziuni cicatriceale vaginale, col cicatrial, stenoze;

Factori uterini ai sterilităţii (20% din totalul cauzelor de sterilitate la femei): hipoplazia uterină, malformaţiile uterine congenitale, sinechiile uterine, fibroamele uterine, deviaţiile uterine, infecţiile endometrului;

Cauzele care ţin de trompe (40 -60 %):  în 2/3 din cazuri este vorba de obstrucţia bilaterală a trompelor, TBC genital -30 % din cazuri, piosalpinx, peritonite de origine extragenitală, obstrucţii funcţionale, infecţie gonococică-5% din cazuri;

Cauzele ovariene, pot fi organice: ageneziile ovariene, disgeneziile de ovar, distrofiile micropolichistice, chisturile ovariene bilaterale, sau funcţionale: amenoree secundară cu anovulaţie, cicluri anovulatorii, insuficienţă luteală prin deficit de corp galben, afectare primară diencefalo-hipofizară, iradierea accidentală sau terapeutică ovariană;

Factori imunologici se referă la prezenţa anticorpilor antispermatozoizi; 

Cauze generale: afecţiunile endocrine, obezitatea, caşecxia, diabetul,  leucozele, avitaminozele.

Sterilitatea la bărbaţi

Astăzi, dozările hormonale, spermograma şi biopsia, au putut evidenţia cauzele sterilităţii la bărbat  şi anume:

§         factori care împiedică realizarea actului sexual: hipospadiasul, epispadiasul, fimoza, hidrocelul, varicocelul, impotenţa sau ejacularea precoce;

§         factori dependenţi de existenţa unor modificări la nivelul procesului spermatogenetic.

În general 80 % dintre spermatozoizi sunt normali, iar 20% sunt anormali. Tulburările de spermatogeneză au cauze multiple: carenţe alimentare, de vitamine sau diverse minerale, abuzul de alcool, cafea sau intoxicaţia tabacică, intoxicaţiile profesionale, bolile infecţioase, stresul, nevrozele, pshiopatiile, anumite boli endocrine, traumatismele,  coitul “contra natură”.  Sterilitatea bărbatului poate fi datorată şi gradului scăzut de dezvoltare a organelor genitale, patologiei glandelor anexe ale aparatului reproducător, bolilor organice cu răsunet asupra gonadelor  iradiaţiilor, chisturilor epididimare, insuficienţa testiculară, uşoară sau severă. Azospermiile  (lipsa de spermatozoizi în lichidul spermatic),  olgospermiile (numărul redus spermatozoizi–sub 40 000/ml) sau astenospermiile de natură secretorie, cu origine primitivă testiculară ( spermatozoizi cu mişcări lente), necrospermia  (spermatozoizi morţi) şi teratospermia pot apărea în: disgenezia gonadică (sindromul Klinefelter), atenezia testiculară sau castrarea bilaterală, atrofia testiculară după orhite virale (oreion), după infecţia gonococică, sau cu o floră banală, sau post operator, varicocel, iradieri (cu raze X, gama) etc. Factorii imunologici pot contribui şi ei la apariţia sterilităţii la bărbat. Există două categorii de anticorpi: unii care produc azoospermie, alţii care determină aglutinarea spermei imediat după ejaculare,  împiedicând trecerea spermatozoizilor prin glera cervicală.

Etapele diagnosticării sterilităţii unui cuplu

Din punct de vedere practic, examenul unui cuplu steril comportă câteva etape pentru stabilirea cu precizie a diagnosticului:

1. Spermatograma  va  fi primul examen deoarece este uşor de realizat faţă de investigaţiile mai complexe privind sterilitatea femeii, iar pe de altă parte, fiindcă în 2/3 cazuri bărbatul este cauza sterilităţii cuplului;

2. Anamneza şi examenul clinic;

3. Curba termică (de-a lungul a 2-3 cicluri);

4. Examenul glerei cervicale;

5. HSG, şi/sau insuflaţia utero-tubară.

Tratamentul sterilităţii

La bărbat, tratamentul este complex şi variat şi este adresat cazurilor etiologice. Astfel, în cazul tratamentului etiologic se folosesc: hormoni, extracte hepatice, vitaminele A, B, E, aminoacizi. Balneofizioterapia completează tratamentul medicamentos. Tratamentul profilactic al sterilităţii: întrucât tratamentul sterilităţii este anevoios atât la bărbat ca şi la femeie şi nu întotdeauna corelat cu obţinerea unor rezultate bune,  prevenirea factorilor cauzatori de sterilitate este indicat a se face încă de la naştere. În acest scop, tânărul va fi îndrumat să urmeze un regim de viaţă normal, cu o alimentaţie sănătoasă şi cu o bună călire a organismului prin sport. Cadrele medicale care au în subordine şcolile, într-o strânsă colaborare cu pedagogii, trebuie să depisteze în timp util unele boli ca: TBC-ul, anemiile,  bolile endocrine sau infecţioase ce pot influenţa ulterior fertilitatea bărbatului în formare. Trebuie explicată totodată diferenţa dintre potenţă şi fertilitate, deoarece mulţi bărbaţi consideră că dacă pot întreţine relaţii sexuale implicit pot avea şi copii. Femeile, în scopul creşterii fertilităţii, încă din vremuri îndepărtate, aplicau metoda contactului sexual în anumite perioade favorabile ciclului menstrual, perioade cunoscute prin tradiţie sau de la învăţaţii vremii. Astfel, Hipocrate spunea că femeia va putea uza  de actul sexual, fără grija de a rămâne însărcinată, la începutul menstruaţiei, dar mai bine la sfâşitul ei. Tot el afirma că momentul optim al conceperii unei noi fiinţe este imediat după încetarea menstruaţiei. Indienii, ca şi vechii evrei, susţineau că o femeie nu poate rămâne însărcinată, decât după ce a făcut o baie purificatoare în a 12-a zi a ciclului menstrual. Studiile realizate ulterior pe diferite animale au contribuit la stabilirea perioadelelor de fertilitate şi infertilitate. Astfel se ştie că femelele unor mamifere pot fi fecundate numai în momentul în care acestea intră în călduri (manifestare sexuală instinctuală) şi nu pe parcursul întregului an. Maimuţa, animalul cu menstruaţii lunare regulate, permite desfăşurarea actului sexual în orice perioadă, dar potrivit studiilor de specialitate, ea poate fi fecundată numai în intervalul cuprins între a 11 şi a 16 –a zi a ciclului menstrual. Ca rod al multiplelor cercetări efectuate de-a lungul anilor, cunoaşterea perioadelor de fertilitate la femeie şi folosirea lor a permis creşterea posibilităţilor de procreare, deci sporirea şanselor de a avea copilul mult dorit.

Aşa s-a ajuns la folosirea „metodei calendarului” în scopul creşterii şanselor de a rămâne însărcinată sau  pentru  evitarea unei sarcini. Această metodă se bazează pe considerentul că ovulaţia se realizează aproximativ la mijlocul perioadei ciclului menstrual. Tot în scopul sporirii fertilităţii nu se indică sub nici un motiv folosirea contraceptivelor hormonale, dispozitivelor mecanice sau metodelor chimice contraceptive, toate acestea creând condiţii improprii desfăşurării fecundaţiei. De asemenea, printr-un exces de igienă locală (irigaţie vaginală după efectuarea actului sexual, fie cu apă simplă, fie cu soluţii spermicide ca: acidul acetic, acidul boric, bicarbonatul de sodiu, ceai de muşeţel nu este indicată. Depistarea momentului ovulaţiei se poate face prin metoda termometrizării. Temperatura măsurată zilnic, intrarectal, la aceeaşi oră,  până în momentul ovulaţiei este sub 37°C,  iar după ovulaţie creşte cu câteva diviziuni peste valoarea amintită. De aceea contactul sexual este indicat cu 3-4 zile înainte de ovulaţie. La femeie ca şi la bărbat, tratamentul profilactic trebuie  efectuat încă din copilărie, când fetiţa va dobândi obişnuinţa de a asigura o igienă corespunzătoare organelor sale genitale. Se va supraveghea ciclul menstrual sub toate aspectele sale. Apariţia unor boli cronice cum ar fi: TBC-ul cu localizare genitală, care poate da o sterilitate definitivă, trebuie tratate complet încă din faza lor iniţială. La adolescenţă se va urmări respectarea unui regim de muncă şi odihnă optim şi o alimentaţie raţională. La căsătorie, consultul prenupţial poate depista şi trata la timp eventualele boli cu răsunet asupra fertilităţii.

Tratamentul curativ impune pacientei multă răbdare deoarece rezultatele se obţin într-un timp mai îndelungat.  Modificările induse de cauze ce împiedică realizarea unui act sexual normal, procedurile de dezobstruare a tubei uterine, etc., atestă varietatea şi complexitatea tratamentului destinat combaterii sterilităţii (care implică, după caz, aplicarea unui tratament medicamentos hormonal, cu antibiotice, balneoterapia, fizioterapia şi tratamentul chirurgical). În general, tratamentul curativ al sterilităţii este unul medical iar altul chirurgical.

Tratamentul medical se referă la tratarea factorilor cervico-vaginali, adică a leucoreelor, cervicitelor, eroziunilor de col uterin, favorizarea glerei cervicale - prin administrarea de estrogeni; a factorilor tubari: leziunile inflamatoare ale trompelor, salpingitele specifice (TBC, gonoree) şi nespecifice, obstrucţia tubară (insuflaţii, hidrotubaţii cu soluţii ce conţin un antibiotic, hidrocortizon, hyason sau alfachemotripsină (un anestezic); a factorilor ovarieni-stimularea ovulaţiei prin administrarea de Clomifen, Clomid, Clostilbegyt, Stimovul, gonadotrofine umane, ori produse ca: Humegon, Pergonal asociate cu hormon corionic (Pregnyl). Tratamentul chirurgical se referă la tratarea sinechiilor uterine (debridare), îndepărtarea fibroamelor submucoase (miomectomii), la îndepărtarea aderenţelor perianexiale (salpingoliză), a obstrucţiei tubare, extirparea unui chist ovarian, rezecţia parţială de ovar.

În prezent reproducerea asistată a avansat mult, în sensul că face posibilă fecundarea gameţilor celor doi parteneri în vitro, urmată de implantarea în uterul mamei a unuia sau a mai multor embrioni, care în urma dezvoltării lor vor da naştere unor fiinţe umane. Alteori, când femeia căruia îi aparţine ovulul, nu poate să asigure dezvoltarea în condiţii optime a embrionului din diferite cauze (anatomice sau funcţionale), implantarea formelor embrionare obţinute în vitro se poate face în uterul unei alte femei, aşa numita  „mamă purtătoare”.  Important este ca dorinţa unui cuplu de a avea propriul copil să se poată împlini.

BIBLIOGRAFIE

Paşca, C., Sandu, V.D.,  Driha, I.M., 2004, Aparatul reproducător uman, vol.I,II, Ed.Risoprint, Cluj-Napoca

Ristoiu, V., Marcu-Lapadat, M., 2004, Elemente de anatomie şi fiziologie, Ed.Universităţii, Bucureşti

Sandu, V.D., Paşca, C., 2002, Sistemul reproducător uman şi probleme de educaţie sexuală în Biologie – Suporturi pentru pregătirea exameului de definitivare în învăţământ, Barna A., Pop I., ed., 189-204, Ed.Albastră, Cluj-Napoca

Sandu, V.D., Paşca, C., Kis, E., 1999, Anatomia şi igiena omului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca