ŞCOALA SUB CUPOLĂ ECOLOGICĂ

Institutor Herczeg Monica

Şcoala cu clasele I-VIII Dudeştii-Noi

        “Testul major pentru o societate morala este tipul de lume pe care îl lasa pentru copii sai.” (Dietrick Bonhoeffer)

          Educaţia ecologică (EE) este un proces aflat la confluenţa dintre ştiinţele realiste (biologie, fizică, geografie, chimie, etc.) şi cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie, psihologie, istorie, etc), în care ştiinţa se îmbină armonios cu arta, iar noţiunile teoretice sunt zadarnice dacă nu sunt strâns legate de activităţile practice.

            Educaţia ecologică studiază influenţa activităţilor umane asupra mediului înconjurător. În acest context, studiază în mediul natural şi cel artificial, vieţuitoarele, inclusiv omul şi contribuie la înţelegerea circuitului energiei şi materiei. Ea trebuie să îi ajute pe copii să înţeleagă influenţa comportamentului lor asupra calităţii mediului. Educaţia ecologică se bazează pe cunoştinţe referitoare la sistemele sociale şi ecologice, dar are şi o componenta afectivă: domeniul responsabilităţii, sistemul de valori, atitudinile necesare construirii unei societăţi durabile, de aceea este absolut necesară existenţa acesteia în programa şcolară. Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informaţiilor ştiinţifice ci trebuie să se ţină cont şi de factori istorici, culturali, sociali.

            Mediul înconjurător nu cuprinde numai elementele naturii ci şi clădiri, autostrăzi, termocentrale, fapt pe care trebuie neapărat luat în consideraţie la organizarea activităţilor de educaţie ecologică.

Educaţia ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate şcolară, activităţi ştiinţifice, literare, artistice, plastice, sportive, etc.

            Formele de realizare sunt diversificate: observaţii, experimente, povestiri ştiinţifice, desene, activităţi practice, plimbări, drumeţii, excursii, vizionări de diapozitive, jocuri de mişcare, distractive, orientări turistice, labirinturi ecologice, colecţii, expoziţii, spectacole, vizionări de emisiuni TV, expedăţii, tabere, scenete ecologice, concursuri.

            Tematici care pot fi parcurse: "Să ocrotim natura", "Poluarea în diferite anotimpuri", "Stiaţi că?", "Ce se întâmplă iarna cu plantele?", "Ce ştim despre pădure?" "Natura se trezeşte la viaţă", "Locuitorii apelor în pericol", "Un delfin ne povesteşte", "Şoaptele pădurii", "Copac tânăr, copac bătrân", "Ce ne învaţă natura?", "Mic dicţionar ecologic", " Reclame ecologice",  etc.

          Educaţia privind mediul este un proces care are scopul să îmbunătăţească calitatea vieţii, care serveşte la recunoaşterea valorilor mediului înconjurător şi la clarificarea conceptelor privind mediul inconjurator.

           Educaţia este un transfer interpersonal de idei, abordări si date considerate a fi fundamental relevante pentru o viaţa umană armonioasă; aceste informaţii sunt prezentate şi preluate într-un cadru formal (şcoala, facultate) sau non-formal (discuţii personale etc).
          Cât priveşte ecologia, ea este ştiinta interrelaţiilor ecosistemice dintre organisme vii şi mediul abiotic, o ştiinta sintetică focalizată pe înţelegerea integrată a proceselor din mediul nostru.

Educaţia ecologică devine astfel încercarea transferării unor moduri de gândire pragmatică privitor la ecosisteme, specii, populaţii inclusiv umane, înţelese în contextul lor evolutiv, în transformările petrecute în plan spaţial şi temporal.

           Totodata, pe lângă partea ştiintifică/ eminamente pragmatică, educaţia ecologică are si aspecte filosofice, legate de etică, moralitate, axiologie etc, toate acestea contribuind la poziţionarea individului uman în cadrul societaţii, în cadrul larg al civilizaţiei şi al ecosferei.
          Educaţia ecologică este o simbioza între:

1. abordări ştiintifice hiper-raţionale, de genul biologiei, chimiei, fizicii, geografiei, geologiei, paleontologiei, demografiei, etc.

2. abordări legate de societatea umană în aspectele sale istorice, politice, sociale, economice, totodată integrând şi 3 moduri de abordare filosofică şi artistică.
          Prin educaţia ecologică se contribuie la o înţelegere mai profundă a conexiunii dintre acţiunile noastre (individuale sau de grup, la nivel social), şi schimbările mediului nostru de viaţă (actual şi în viitor).

În cadrul activităţilor de educaţie ecologică, pe lângă înţelegerea fenomenelor derulate în ecosisteme, a interrelaţiilor dintre om si mediul de viaţa, este necesar a se insista asupra dezvoltării capacitaţii analitice şi sintetice, a gândirii critice raţionale, a utilizării argumentaţiei logice, a capacităţii de analiză a datelor şi de rezolvare de probleme, a creativităţii şi independenţei în gândire, a dezvoltării capacităţii de comunicare, a muncii în echipă, a simţului artistic/ estetic şi a fundamentului etic/ moral etc. Se întăreşte astfel capacitatea de analiză, sinteză, conştientizare a problemelor şi încercarea găsirii de soluţii la problemele de mediu.

Trebuie să existe o întrepătrundere între activităţile teoretice şi cele practice, care să se susţină reciproc, pentru a putea progresa rapid în înţelegerea naturii şi în regândirea abordării noastre faţa de natură şi societate.

            Educaţia ecologică formală şi nonformală trebuie să fie fundamentată în sistemul de învăţământ obligatoriu, dar ea trebuie să continue de-a lungul existenţei individuale. Diversitatea modurilor de realizare este extraordinar de mare, de la orele din învatamantul obligatoriu la transferul informaţiei prin mass-media, cursuri/ traininguri, activitaţi artistice, ecoturism etc.

Actualitatea ecologiei este dată de problemele majore cu care civilizaţia umană  globalizată se confruntă, mai cu seamă cele legate de:

 1. creşterea exponenţială a populaţiei umane;

 2. creşterea impactului de mediu produs de o economie din ce in ce mai mare.

           Problema resurselor finite, atât a materiilor prime, cât  şi a energiei fosile accesibile, problema poluării de diferite tipuri, a schimbărilor climatice, a declinului biodiversitaţii globale, a deşertificării, a scăderii suprafeţelor acoperite de pădure,  toate sunt chestiuni fundamentale în dezbaterea privind viitorul civilizaţiei noastre.

Ar fi bine să ne amintim de spusele lui Albert Einstein: “Avem nevoie de o modalitate de gândire substanţial diferită, pentru ca omenirea să supravieţuiască.” We shall require a substantially new manner of thinking if mankind is to survive.

          Ecosfera este formată din ecosistemele Planetei. Un ecosistem are o componenta vie, numită biocenoză, şi o componentă nevie, numită biotop. Biocenoza este formată din organismele vii, vegetale, animale, bacterii, fungi etc. Biotopul este totalitatea substanţelor minerale, rocilor, radiaţiilor, apei, aerului, care toate au un anumit chimism, patternuri ale

Numărul speciilor care trăiesc acum pe Terra este evaluat la 10-100 de milioane. prezintă o complexitate extraordinară. O parte evidentă a interrelaţiilor din ecosisteme, mai exact în componenta vie a acestora numită biocenoză, sunt relaţiile trofice, sau “cine manâncă pe cine”. Producătorii primari, autotrofi, prin fotosinteză (rar prin chemosinteza), transformă materia anorganică în materie organică. Aceasta materie vegetală/ bacteriană întreţine organismele heterotorofe, atât vegetariene, cât şi carnivore care se hrănesc cu ele, paraziţi vegetali sau animali, sau descompunători care utilizează corpurile  în degradare ale acestora.

           Stabilitatea ecosferei globale este cea de care depinde viitorul civilizaţiei noastre, şi a speciei noastre umane. Omul ca specie este parte a ecosferei, şi nu poate exista în afara ei, iar subminarea proceselor ecosistemice globale duce la riscarea colapsării întregii civilizaţii. În acest context, este vital pentru supravieţuirea civilizaţiei noastre, ca tinerii şi persoanele cu influenţă mare să poată conştientiza care sunt parametri situaţiei în care ne aflăm, cum am ajuns aici şi care sunt variantele posibile pentru un viitor demn de om, cât timp considerăm că omul este o fiinţă raţională şi morală.

           Educaţia ecologică (EE) este un proces aflat la confluenţa dintre ştiinţele realiste (biologie, fizică, geografie, chimie, etc.) şi cele umaniste (legate de sistemele sociale: sociologie, psihologie, istorie, etc), în care ştiinţa se îmbină armonios cu arta, iar noţiunile teoretice sunt zadarnice dacă nu sînt strîns legate de activităţile practice.

            EE studiază influenţa activităţilor umane asupra mediului înconjurător. În acest context, studiază în mediul natural şi cel artificial, vieţuitoarele, inclusiv omul şi contribuie la înţelegerea circuitului energiei şi materiei. Ea trebuie să îi ajute pe copii să înţeleagă influenţa comportamentului lor asupra calităţii mediului. EE se bazează pe cunoştinţe referitoare la sistemele sociale şi ecologice, dar are şi o componentă afectivă: domeniul responsabilităţii, sistemul de valori, atitudinile necesare construirii unei societăţi durabile.

           Scopul EE este de a crea atitudini pozitive faţă de mediul înconjurător.            Educaţia ecologică se poate realiza prin orice tip de activitate: şcolară, extraşcolară, activităţi ştiinţifice, literare, artistice, plastice, sportive etc. Formele de realizare sunt diversificate: observaţii, experimente, povestiri ştiinţifice, desene, activităţi practice, plimbări, drumeţii, excursii, vizionări de diapozitive, jocuri de mişcare, distractive, orientări turistice, labirinturi ecologice, colecţii, expoziţii, spectacole, vizionări de emisiuni TV, expediţii, tabere, scenete ecologice, concursuri. Tematici care pot fi parcurse: „Să ocrotim natura”, „Poluarea în diferite anotimpuri”, „De ce?”, „Ştiaţi că?”, „Ce se întîmplă iarna cu plantele?”, „Ce ştim despre pădure?” „Natura se trezeşte la viaţă”, „Vreau să ştiu”, „Locuitorii apelor în pericol”, „Un delfin ne povesteşte”, „Şoaptele pădurii”, „Priveşte-mă, înţelege-mă, apără-mă”, „Copac tînăr, copac bătrîn”, „Albinele, florile şi omul”, „Ce ne învaţă natura?”, „Cînd se întîmplă?”, „Să facem un insectar, un ierbar”, „Mic dicţionar ecologic”, „ Reclame ecologice”, „Apa izvoarelor”, „Cum să fie pedepsiţi cei care distrug natura?”, „Ce e bine, ce e rău”, „Curiozităţi din viata plantelor şi animalelor”, „S.O.S. natura...”, „Poluarea”, „Culorile şi sănătatea”, „ Natura, izvor de sănătate”, „Natura la ea acasă”, „Aspectul cartierului meu, satului meu”, „Curiozităţi ecologice”, „Pămîntul planeta vie”, „De ce a erăm camera?”, „Măşti ecologice”, „Focul şi paza contra incendiilor”, „ Detectivii curăţeniei”.

În toate ţările, disciplina Ecologie face parte din Planul de învăţământ preuniversitar astfel:

* În Japonia populaţia este educată la toate nivelele de vârstă că singura soluţie de supravieţuire este educaţia ecologică;

* În Europa de Est educaţia ecologică se realizează în învăţământul preuniversitar în ore de curs şi în ore de pregătire practică;

* În India s-a introdus educaţia ecologică în toate ciclurile şcolare şi în universităţi;

* În Statele Unite ale Americii educaţia ecologică este o punte de formare a elevilor pentru percepţia schimbarilor climatice şi a descoperirii unor soluţii ingenioase de a scoate omenirea din impactul suprapopopulării şi consumării resurselor vitale. Disciplina Ecologie şi protecţia mediului se predă zilnic în toţi anii de liceu;

* În România, disciplina Ecologie ce vizează schimbarea concepţiei elevilor despre lume, viaţă şi formarea acestora pentru a găsi soluţii viabile de a păstra mediul nealterat, este diminuată în învăţământul preuniversitar.

Educaţia privind mediul este un proces care are scopul să îmbunătăţească calitatea vieţii, care serveşte la recunoaşterea valorilor mediului înconjurător şi la clarificarea conceptelor privind mediul înconjurător. Educaţia de mediu poate ajuta oamenii să câştige cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, valori şi angajamentul de care au nevoie pentru a gospodari eficient resursele pământului şi de a-şi asuma răspunderea pentru menţinerea calităţii mediului.Obiectivele educaţiei de mediu în toată lumea sunt asemănătoare: să menţinem şi să îmbunătăţim calitatea mediului, să prevenim problemele mediului în viitor.

Paradoxal, cu cât o societate este mai educată şi mai înstărită cu atât impactul ei negativ asupra mediului este mai mare, necesităţile de consum sunt mai mari şi poluarea la fel. Ceea ce duce la concluzia că doar educarea cetăţenilor nu este suficientă pentru realizarea dezvoltării durabile. În zonele cu educaţie redusă în general economia se reduce la agricultură şi extragerea resurselor. Cu cât nivelul de educaţie creşte – apar industrii din ce in ce mai sofisticate şi gradul de consum este ridicat, poluarea este mai mare etc.
            Toate acestea evidenţiază complexitatea legăturii dintre dezvoltarea durabilă şi educaţie.

             În reorientarea educaţiei către dezvoltarea durabilă, cei care dezvoltă programe de educaţie trebuie să găsească echilibrul între cunoştinţele viitorului şi modul tradiţional de viaţă. De multe ori modul tradiţional de viaţă ne surprinde cu rezolvări foarte ecologice ale problemelor legate de folosirea resurselor. Reîntoarcerea la un mod de viaţă tradiţional este imposibilă pentru cei care duc o viaţă urbană, însă cultivarea valorilor tradiţionale poate fi un bun suport pentru dezvoltarea durabilă a secolului 21.

            Educaţia ecologică studiază influenţa activităţilor umane asupra mediului înconjurător. În acest context, studiază în mediul natural şi cel artificial, vieţuitoarele, inclusiv omul şi contribuie la înţelegerea circuitului energiei şi materiei. Ea trebuie să îi ajute pe copii să înţeleagă influenţa comportamentului lor asupra calitaţii mediului. Educaţia ecologică se bazează pe cunoştinţe referitoare la sistemele sociale şi ecologice, dar are şi o componentă afectivă: domeniul responsabilitaţii, sistemul de valori, atitudinile necesare construirii unei societaţi durabile, de aceea consider absolut necesară existenţa acesteia în programa şcolară. Studiul problemelor de mediu nu se realizează doar pe baza informaţiilor ştiinţifice ci trebuie să se ţină cont şi de factori istorici, culturali, sociali.

             “Testul major pentru o societate morală este tipul de lume pe care îl lasă pentru copiii săi.”

The ultimate test of a moral society is the kind of world that it leaves to its children.
(Dietrick Bonhoeffer)

Bibliografie:

Mohan Gh., Ardelean A., Ecologie şi protecţia mediului, Editura Scaiul, Bucureşti, 1993

Mohan Gh., Neacşu P., Teorii, legi, ipoteze şi concepţii în biologie, Editura Scaiul,Bucureşti, 1992