ROMANUL MAITREYI – O INIŢIERE ÎN LABIRINTUL IUBIRII

Profesor Marincaș Marinela Adriana,

Colegiul Național „Horea, Cloșca și Crișan”

Rezumat

Mircea Eliade se abandonează unei instinctive şi patetice simplităţii în crearea mitului erotic născut din pasiunea eroinei. Tocmai de aceea trăsătura cea mai puternică pe care eroina romanului şi-o afirmă este feminitatea. Un alt fel de fermitate decât cea obişnuită modelului european, însă o fermitate esenţială, caldă şi adâncă din care se va naşte o zeiţă indiană de o senzualitate primordială, manifestându-se în variante particulare de voluptate, în care deliciile atingerilor inedite coexistă cu subtile trăiri intelectuale. Maitreyi este cum am subliniat, o expresie a misterului feminin, aparţinând unei lumi ciudate, axate pe valori diferite. Spiritul indian ni se arată în înfăţişări derutante, ca în mitologia lacului, unde zeilor le place să iasă din ei spre a parcurge morfisme incredibile: „Maitreyi are ingenităţi de prunc şi priceperi de hetaină, o senzualitate de fecioară sălbatică şi o religiozitate de brahman”. Romanul Maitreyi se încadrează în tiparele unui roman al cunoaşterii şi al morţii deopotrivă. Mircea Eliade ne-a stârnit interesul pentru India, spre a-i descoperi ţinuturile, adunând imagini şi sentimente, dintr-o lume cu care n-am putea avea nici o afinitate, dar a cărei religie şi ceremonial participă totuşi la o mistică generală.

Cuvinte cheie

(eros, labirint, India, sacru, profan, Maitreyi, dogmă, tradiție, feminitate, androginitate, labirint, Calcutta, filozofie, poezie, ritual, logodnă, inițiere, simbol, fecioară, cod, cunoaștere, tabu, suferință, Nirvana, mit, a comunica, alteritate etc)

Erosul include în romanele eliadeşti un ritual de iniţiere, o integrare în marele Cosmos. În romanul Maitreyi ritualul înlătură senzualitatea, care nu mai rămâne nici măcar aparenţă, occidentalul Allan trebuind să „descopere” erosul. Pentru el, indianca Maitreyi e un continent pe care îl descoperă ca un somnambul.

Începutul romanului iniţiază într-un spaţiu particular reprezentat de teritoriul ficţiunii. Această introducere peste falia dintre două mari culturi şi poate chiar dintre două ipostaze fundamentale ale umanităţii, accentuează distanţa dintre real şi imaginar. Vorbim despre două modele culturale atât de distanţate încât au coduri de politeţe şi eleganţă diferite şi par a fi unul contrariul celuilalt.

Mircea Eliade se abandonează însă unei instinctive şi patetice simplităţii în crearea mitului erotic născut din pasiunea eroinei. Tocmai de aceea trăsătura cea mai puternică pe care eroina romanului şi-o afirmă este feminitatea. Un alt fel de fermitate decât cea obişnuită modelului european, însă o fermitate esenţială, caldă şi adâncă din care se va naşte o zeiţă indiană de o senzualitate primordială, manifestându-se în variante particulare de voluptate, în care deliciile atingerilor inedite coexistă cu subtile trăiri intelectuale. Maitreyi este cum am subliniat, o expresie a misterului feminin, aparţinând unei lumi ciudate, axate pe valori diferite. Spiritul indian ni se arată în înfăţişări derutante, ca în mitologia lacului, unde zeilor le place să iasă din ei spre a parcurge morfisme incredibile:„Maitreyi are ingenităţi de prunc şi priceperi de hetaină, o senzualitate de fecioară sălbatică şi o religiozitate de brahman”. Ca fecioară indiană, după cum o înfăţişează şi primele apariţii, Maitreyi reprezintă una din ilustrările particulare ale zeităţii indiene a feminităţii. Seriozitatea ei intelectuală asociată jocului iubiri şi experienţei feminine, fervoarea senzuală şi cultul voluptăţii sintetizat într-un alt tip de posesiune, complicaţia sufletului ei şi întregul complex al concepţiei indiene asupra dragostei, sunt departe de a reprezenta accentele de detaliu particular ale erosului trăit ca o experienţa strict individuală, limitată la cuşca strâmtă a unei identităţi personale.

Prin intermediul acestei eroine emblematice, dragostea e consemnată în dimensiunea ei absolută, apariţia fetei, fiind una legendară, de basm. Maitreyi concentrează în jurul ei întregul conţinut al poemului în proză. Eroina e o apariţie insolită, un amestec armonios de mitic şi exotic, devenind, până la final, un simbol al iubirii pure, adevărate, totale. Ea prezintă largi disponibilităţi afective încă din copilărie, când îşi dedică întreaga sa iubire unui copac numit „şapte frunze”. Evoluând pe scară intelectuală îşi dedică sufletul gurului său Tagore. Împlinirea ei deplină se va înfăptui însă alături de Allan. Iubirea lor se accentuează treptat, iar participarea celor doi este egală, de aceea ei ajung la iubirea ideală şi absolută.

Maitreyi reprezintă aici, Femeia care iubeşte cu adevărat şi care este capabilă să refacă unitatea primordială. Aidoma, Allan e simbolul Bărbatului care este deţinătorul unor resurse de ordin interior pentru a tinde spre idealul de iubire. Maitreyi e tipul de femeie cel mai enigmatic şi imprevizibil din literatura română, este o spovedanie metafizică unică, o elegie înflorită din păcat şi refuz al dogmelor indiene. Totodată ea este strigătul primitiv al fecunditatii. În India, ştiind că orice femeie e adorată, întrucât este sau va fi mamă. Şi legătura dintre Allan şi Maitreyi rămâne sub acelaşi semn de puritate şi elan mistic, chiar şi după ce Allan descoperă cu uimire, necunoaşterea de către Maitreyi a codurilor sexuale. Imaginea de purităţi unice a Maitreyiei, primeşte prin sacrificiul şi etica personală, o apariţie de mit.

Această impresie de puritate desăvârşită, altoită pe imaginea curmală a unui trup înzestrat cu toate atributele fizice şi sufleteşti, îl va urmării pe Allan pe parcursul întregului traiect al idilei de vis, pe care eroul cărţii o va trăi, căci tânărul inginer european avea să trăiască în preajma unor oameni de origine brahmană, o tragică experienţă, întâi de ordin etic, apoi de ordin pasional. Şi, iată că, prezenţa în casă a suavei Maitreyi, ciudată şi unică apariţie, nu putea să nu cucerească, până la urmă, atenţia tânărului. Maitreyi fascinează continuu, trece de la o impresie la alta, e incorectă, de o ciudăţenie surprinsă cu mână sigură de prozator. E de o incertitate dezarmată. Deşi e darnică de a-şi revărsa iubirea asupra cuiva, Maitreyi este cuprinsă la început de o sfială feciorelnică specifică vârstei. Faza premergătoare patimii e marcată de confuzia prietenie-iubire. Când Allan îi declară iubire, Maitreyi spune că el nu reprezintă pentru ea decât un scump prieten. Allan nu a înţeles, fiind european, sensul atitudinilor de încurajare a prieteniei lor. De altfel, chiar Maitreyi îl avertizase că iubirea lor trebuia să fie, până la sfârşit, una frăţească, întrucât codul moral, religios al lumii indiene împreună o atitudine faţă de el a lui Narendra Sen şi a tuturor din casă: primirea caldă, intimitatea atmosferei familiale, ocrotirea afectuoasă, cinstea şi respectul acordat, ca apoi, la aflarea legăturii cu Maitreyi, să se dezlănţuie mânia furibundă, fără nici o indulgenţă umană şi să se producă izgonirea imediată a lui Allan.

Romanul Maitreyi se încadrează în tiparele unui roman al cunoaşterii şi al morţii deopotrivă. Mircea Eliade ne-a stârnit interesul pentru India, spre a-i descoperi ţinuturile, adunând imagini şi sentimente, dintr-o lume cu care n-am putea avea nici o afinitate, dar a cărei religie şi ceremonial participă totuşi la o mistică generală. Maitreyi, înfăţişează de la început enigma patriei sale, pe care o reia cu fiecare gest, cu fiecare atitudine. În mijlocul acestei enigme e aşezat Allan, al cărui suflet nu înţelege nimic din felul de a fi al indiencei. Cu toate astea, iubirea se consolidează treptat şi pe nesimţite întru-însul, invadându-l copleşitor, până când, la un moment dat, mărturisirea sufletului o cheamă pe cea a trupului. Există aici, o dramă a individului clătinat între viaţă şi inteligenţă, neputând să renunţe la nici una. Căci, în afară de plăcutul sentiment de iubire, cartea întreagă se sprijină pe conştiinţa unui tragism profund al vieţii. Literatura are, de astă dată, o funcţie de metafizică sau cel puţin credem că e iluminată din interior, de o problematică, a eroilor axată pe cunoaştere. Structura „metafizică” a cărţii, legată de tema iniţierii eroului, nu este o expresie subordonată metafizicii indiene, ci e integrată mai curând unei viziuni realiste, în sens platonician. Romanul se clădeşte pe o profundă semnificaţie a iniţierii lui Allan în spiritualitatea indiană, şi, deopotrivă, a iniţierii Maitreyiei în drama iubirii şi a rodirii. Acest balans între Europa şi Asia spun contrastant în filele romanului, căci Sen îl primeşte cu tot fastul, în casa sa, pe europeanul Allan, pentru ca, după ce va fi cunoscut şi iubit India, acesta să-l ajute să se integreze într-o nouă lume, plecând cu Allan în Europa. Transformările narative ale eroilor se realizează tot prin inversiunea rolurilor distribuite iniţial. Cea mai spectaculoasă şi importantă mutaţie structurală este, desigur, cea a perechii Allan-Sen, prin inversarea raportului trădător – forţă binefăcătoare. Ea are semnificaţia împlinirii iniţierii eroului, care dobândeşte astfel statutul de mediator între cele două spaţii culturale ale căror sensuri contrare le neutralizează şi descoperă sensul propriei existenţe.

Aşa-zisul labirint este reprezentat de spaţiul extins şi sinuos al oraşului Calcutta, asemuit unei jungle, în care eroul se pierde şi se regăseşte frecvent. Pe parcursul şederii în India, Allan traversează momente de însingurare, acceptă cu greu ideea „prizioneratului” din casa profesorului, însă, boala crâncenă malaria, care izbuteşte în trupul său, îl determină să accepte invitaţia de a locui în casa lui Sen. La ieşirea din febră şi starea de inconştienţă, are sentimentul înstrăinării, se imaginează mort la două săptămâni departe de casă. În fiinţa sa duală se dă o luptă de motive, în plan psihologic, înainte de a ajunge la hotărârea definitivă: „mi-aduc aminte vag că strigau la mine două suflete, unul mă îndemna către viaţa nouă, pe care nici un alb, după ştiinţa mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, şi celălalt suflet se revoltă împotriva conspiraţiei acesteia din urmă (...)”. În acest fel are loc evadarea lui din stringenţa ştiinţifică modernă, spre o lume în care imaginaţia poate să atingă unele culmi ale sublimului magic.

Odată cu pătrunderea în tainele Indiei, Allan încearcă o iniţiere cu deschidere spre jocul intelectual, dar şi spre jocul semnelor. Dorinţa de a cunoaşte se poate înfăptui doar în centrul misterului care se adânceşte tot mai mult. Înţelepciunea antica a Indiei se vrea descoperită de enigme, iar Allan este cel ales să o desluşească în cadrul acestei triade de verbe: a iubi – a cunoaşte – a comunica. Allan se avântă în descoperirea laturii ascunse a unei realităţi în care se aflase dar pe care, cu greu avea să o desluşească. Iubirea ajunge să înoate în apele unor iluzii, în care straniul şi necunoscutul înlătură luciditatea îndrăgostitului. Cuplul se consolidează în baza cunoaşterii, care de ambele părţi se realizează ca fiind esenţială şi indispensabil. E un scop, pentru realizarea căruia toate mijloacele nu par suficiente.

Condiţia umană, în manifestarea ei esenţială, operează între două modele culturale diferite, însă identitatea lui Allan nu e constantă şi din această raţiune, comunicarea cu Maitreyi conferă un refugiu intelectual al fiinţei dornice de cunoaştere. Comunicarea dintre cei doi este permanentă, cu fluxuri şi refluxuri, cu stări raţionale sau doar sentimentale, povestesc, îşi fac unele confesiuni despre preferinţele culturale, estetice, despre personalităţi, precum Tagore, Whitman. Fac „lecţii” de limba bengaleză şi franceză, aceste transformându-se într-un joc intelectual şi erotic, lucrează în bibliotecă la fişe, clasificări, fac lectură. Această condiţie a omului modern se potriveşte cu felul în care eroul înţelege să se raporteze lumii asiatice. Până când Allan îşi conturează atenţia spre Maitreyi, într-un anume sens, el este hoinarul perfect, un individ depeizat, care-şi asumă propria-i alteritate, aceea de a nu fi la el acasă şi de a se simţi, chiar şi aşa, acasă. A fi în centrul lumii, adică în centrul labirintului şi să rămâi totuşi, ascuns privirii lumii. E o condiţie a omului modern, care se estompează, pentru puţin timp, în acea parte a romanului, în care eroina se constituie în singurul punct fix al contemplaţiei sale, fiind investită cu toate calităţile absolutului.

După ce flacăra iubirii a fost aprinsă de scânteia magică, erosul se spiritualizează, depăşeşte limitele terestre, devine înălţător, constituindu-se într-o forţă cu valori demiurgice, care revelează continuitatea mitului etern al cuplului de îndrăgostiţi. Fazele iubirii se succed într-o inconstantă a sentimentelor. Aprinderea, instalarea, creşterea şi apoi apoteoza iubirii constituie în trepte evolutive ale sentimentului de iubire. Reticenţele, rugările şi îndoielile sunt stări conflictuale ale sinelui care confirmă realitatea pasiunii. Iubirea aceasta deschide porţi intime iar iniţierea în jocul ei devine tragică pentru Maitreyi, care se contopeşte, trupeşte şi spiritual, în vraja acestui rit de iubire. Tot ceea ce se petrece între cei doi e trăire, pur şi simplu viaţă. Maitreyi se îndrăgosteşte de Allan împotriva canoanelor religioase, expunându-se unor regresiuni umilitoare, totul întru dorinţa de a trăi o dragoste cu toate etapele ei adânci şi universale. Simbol şi mit, Maitreyi vieţuieşte într-un fascinant concept al iubirii. Atât de multă esenţialitate există în fiece gest al ei, încât nu e de mirare că lectorul va rămâne cu convingerea că romanul în cauză ridică până la cea mai înaltă semnificaţie, iubirea însăşi. În vârstă de doar şaisprezece ani, această fiinţă stăpâneşte o tehnică a îmbrăţişărilor care îl uimeşte pe Allan. Tânărul se lasă învăluit de aceste manifestări fizice şi mişcări trupeşti care-l rătăcesc pe apuseanul să le diferenţieze. Pasiunea ei se strecoară prin jungla simbolurilor tradiţiei, evitând păcatul, căutându-şi justificarea. În mod normal, viaţa occidentalului e un proces de lămurire progresivă. Conştiinţa lui trece întreagă în idei şi în fapte, se obiectivează câştigând treptat structura logică.

Iubirea nu e de esenţă logică, ea e simbolică, întrucât semnificaţiile leagă fiecare situaţie de un mit. Aşa cum ne-o evocă cuplul de îndrăgostiţi, conştiinţa indică e o conştiinţă profund încarnată. Limba ei firească e exprimată de trup, de gest, de dans. Există o rafinare a gândurilor şi simţămintelor care abundă în toată cartea. Ea face substanţa preţioasă a acestui poem adâncit de intensitatea dramatică.

Iniţierea eroului Allan în labirintul sinuos al Indiei, transgresează dimensiunea semnificativă a scenariului erotic simplu, păstrându-se totuşi, mereu în limitele lui, din punct de vedere faptic. Experienţa iubirii coboară până înspre zonele ultime al semnificaţiilor erosului: „O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase cu trupul ei tot lipit de al meu – noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvârşească până la capăt, altminteri voluptatea ajunge viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristeţe a cărni”. Conştiinţa păcatului, teama de karma, de zei şi de strămoşi, o determină pe Maitreyi să săvârşească curând ritualul de logodnă. Perechea „perfectă” de până atunci, va supăra Marele Ritm care condiţionează integrarea în ordinea cosmică. În acest context, survine neprevăzut, boala domnului Sen. Iar Maitreyi continuă să-şi alarmeze iubirea cu toate superstiţiile atavice ale misticismului de rasă. Împotriva păcatului nu se poate ridica, nici chiar orânduiala lumii, iar drama spirituală a lui Allan e o rătăcire a eului în căutarea necunoscutului. Iubirea păşeşte apoi într-un cadru mult aşteptat. Efuziunile se adâncesc, cer bisuri, întârzieri, până când ... mărturisirea sufletului cheamă pe cea a trupului.

Logodna indiencei cu Allan, acel straniu şi suprafiresc legământ dintre om şi pământ; ofranda trupului în noaptea fericitei lor cununii, sunt pagini care rămân fără seamăn în literatura română. Allan primeşte un inel din fier şi aur, reprezentând virilitatea şi feminitatea. Spontaneitatea şi antonimia dragostei, tot ceea ce el iubea mai mult în relaţia cu Maitreyi, ar putea fi compromise, îngrădite de oprelişti, odată cu împlinirea acestui ceremonial. Pe pragul catastrofei însă, acest ceremonial magic, reuşeşte să menţină absolutul pasiunii. Ritualul de logodnă, jurământul în faţa pământului, întoarcerea la elementul primordial, întărirea certitudinii clipei prezente, fortifică ideea unui prezent ridicat până la confundare cu trecutul şi viitorul. Cum pentru Mircea Eliade, dragostea reprezintă integrarea în ordinea cosmică, Maitreyi acceptă dăruirea după îndeplinirea ritualului statornicit de tradiţie. Noaptea, sub cerul plin de stele, se adresează elementelor primordiale: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi al lui Allan, şi a nimănuia altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta şi eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie [...]”. Comuniunea cu natura elementară constituie trăsătura distinctivă a personalităţii ei. Maitreyi participă constant la marile procese ale existenţei, ale sacrului, într-un univers aflat sub imperiul independenţei regiunilor. Allan este, pur şi simplu vrăjit de incantaţia Maitreyiei, de farmecul şi inaccesibilitatea ei. Închizând inelul de logodnă în palma sa, şi sprijinindu-şi pumnii în iarbă, Maitreyi pronunţă acest jurământ – poem impresionant, spontan şi ritualic în acelaşi timp, închinându-l iubirii pământeşti. Jurămintele de iubire se fac chiar înaintea nopţii în care fecioara va veni în odaia lui, iar dragostea se va face fără urmă de pudoare, absolut firesc, noapte de noapte, ca un fenomen din natură.

Şi dragostea se împlineşte firesc, spre tăinuirea celor din casă, în dăruiri totale şi până la externare, noaptea ca şi ziua. Când, în sfârşit se dăruie iubitului, cei doi nu mai sunt ei înşişi, demonia iubirii i-a smuls condiţiei individuale, restituindu-i ritmului cosmic esenţial şi împreunarea lor devine ceremonialul mistic, nuntă în cer. Maitreyi nu se decide să-i devină lui Allan soţie decât după îndelungi preparative, după îndeplinirea ritualurilor. Tinerii se logodesc, având ca martori cerul şi pământul.

Jurământul fetei este semnul că această iubire a depăşit firescul, contingentul, vizând astfel perfecţiunea în dragoste care absolutizează iubirea, însă abia după preludiul posesiunii se face trecerea la o dezlănţuire senzuală. Maitreyi e o amantă perfectă încă din prima noapte, e pătimaşă şi inocentă totodată. Complexităţile sufletului ei de tânăra bengaleză pătrund prin această poartă a iubirii, şi de la acest stadiu, unirea celor doi, nuntirea lor esenţială ţine de domeniul miracolului. Este cât se poate de evident, acum, că experienţa individuală şi-a topit definitiv, până la pierdere, contururile în experienţa esenţială şi eternă. Vedenia trupului iubitei îl izbeşte ca un miracol pe care niciodată nu l-ar fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale. Sacrilegiul de a o dezveli, cheamă pe bărbat să îngenuncheze în faţa acestei femei goale cum participă şi invită la miracol.

În Maitreyi, cercul reîncarnărilor şi karma, vina din trecut, îi împinge pe protagonişti să trăiască. Dacă fiecare minut este un cuţit al despărţirii, cum să încredinţăm viaţa noastră cuţitului care ne înjunghie? Remediul este să găsim un balans care să cicatrizeze definitiv rana pe care ne-o fac orele şi minutele. Allan este odrasla timpului. Mai mult, timpul este fiinţa lui şi boala lui. Vindecarea nu poate fi decât în afara timpului. Şi dacă n-ar mai fi nimic, dincolo de timp? Atunci omul ar fi condamnat să trăiască înfruntând acest adevăr. Păcatul, vina iniţială a omului de a fi încălcat interdicţia dumnezeiască, a atras după sine, alungarea din Paradis. Căci omul niciodată nu este cel care este, ci cel care vrea să fie, cel care se caută. Imediat ce s-a găsit, sau crede asta, se desprinde din nou de sine şi îşi continuă urmărirea.