ROMANCIERUL - PAUL GEORGESCU

„AICI REZISTA NUMAI CEI TARI. SCRISUL E O TERAPEUTICĂ EXCELENTĂ.”

(Paul Georgescu)

Profesor Popescu Ileana - Alina,

Școala „Arhitect T.T. Socolescu”, Păuleşti-Prahova

Rezumat: Articolul face parte dintr-o lucrare amplă ce urmăreşte popularizarea romanelor autorului Paul Georgescu, prozator mai puţin cunoscut. Poate fi considerat o expoziţiun, a activităţii de romancier a scriitorului (Georgescu, roman, proză, scriitor, epic).

Literatura – „ scop absolut al existenţei”? Romanul - „ pură necesitate”?

Parcurgând romanele lui Paul Georgescu, întâi cu greutate, apoi cu încăpăţânare şi – în sfârşit – extaziat, mulţumit de victoria lecturii, încerci o abordare a conţinuturilor, tânjind încă după cunoaştere – cunoaşterea autorului care a ivit astfel de lucrări, asemenea pagini de literatură ce învălmaşesc în păienjenişul mecanismelor scriiturii...

Un birou, două scaune, reportofonul şi mulţimea de cărţi ...: „Pentru cunoaşterea autorului este indispensabilă lectura volumului de convorbiri publicat de Florin Mugur”. Doi oameni.

Paul Georgescu nu făcea afirmaţii oarecare, ci exprima liniştit nişte convingeri- nestrămutate certitudini ale lui, „forjate” de el. Meseria de publicişti se părea neserioasă, deşi începuse ca ziarist, scriind reportaje de teren, foarte critice şi articole politice, de obicei polemice. Câtă vreme s-a putut, apoi: „mi s-a dus buhul de critic”, spunea însuşi prozatorul în devenire.

Era timpul să facă „ceva serios”. La patruzeci şi cinci de ani are loc debutul său ca scriitor: „Aici rezistă numai cei tari. (...) cineva îmi vrea binele: m-a strâns de pe drumuri, mă obligă să stau la masă şi să scriu. Trebuie oricum, să pornim de la legea cauzei şi a efectului: (...) prozatorul, însă, ca şi istoricul literar, trebuie să-şi cunoască în adânc personagiile, cu destin interior cu tot.”

Paul Georgescu e un om. E omul care a stat şi a văzut: într-o celulă de închisoare (ca participant la activitatea comunistă ilegală a fost, se pare chiar condamnat la moarte în timpul regimului antonescian ), în camera de muribund a tatălui său, până la sfârşit, pentru că „se făcuse tăcere. Şi trebuie să stai, la bine şi la rău, până la sfârşit.” Şi e un intelectual, un ins pe care cărţile nu l-au stricat, ci l-au format astfel încât să fie în stare să asiste pâna la sfârşit la agonia tatălui, să priceapă, să aleagă şi apoi să păstreze toată viaţa ceva din ceea ce a trăit şi a înţeles.

Debutul, la o vârstă „târzie”, în proză lasă impresia că activitatea sa critică nu a fost decât o pregătire pentru o spectaculoasă carieră de prozator. Criticul a practicat foiletonistica vădind inteligenţă disociativă. Epoca şi-a lăsat toate amprentele specifice în textele însumate în volume, Paul Georgescu trecând împreună cu epoca printr-un proces de radicală reciclare a spiritului critic pentru recuperarea autenticelor sale tradiţii: critica sa este de la început temperamentală, pasionată.

Prozatorul de mai târziu acţionează conspirativ în textele cronicarului literar. Aceste articole de comentariu literar pot fi citite azi pentru a reface un tablou de epocă, sau pentru a găsi în ele portretul scriitorului de mai apoi. Romanele şi nuvelele lui Paul Georgescu nu sunt numai o revanşă beletristică a autorului: ele sunt, în stratul cel mai profund al poeticii lor, adevărata operă a criticului: romane livreşti, veritabilă comedie a literaturii, scrisă şi jucată de unul din spiritele ironice cele mai complexe ale timpului.

În prozele sale nu e aproape niciodată întuneric: e vară, e soare, vipie, topenie, sfârşitul lumii. Pentru Paul Georgescu, nu e de imaginat un iad fierbinte. Fierbinte şi solar e paradisul, acolo e o vară veşnică: măsuţe de tablă cu halbe reci şi cafele, „ingeriţe servind sprinteioare comesenii puşi pe fapte mari. Sau mijlocii.” Iadul, nu are de-a face cu cazanele de smoală clocotind ci e o cameră închisă şi extrem de friguroasă: „O celulă, iarna. Brrr! ”

„Scrisul e o terapeutică.” (Paul Georgescu)

Toate cărţile sale sunt o demonstraţie socială şi politică foarte limpede. Nişte cărţi cu teză. Dar această plăcere pentru redeşteptarea procesului gândirii, blocat de şabloane, în funcţie, este necesară şi importantă. „Omul care memorizează nişte concluzii, fie şi juste, de la început, nu mai poate, în momentul în care va fi pus în situaţia de a judeca el însuşi o situaţie nouă, să raţioneze, şi aşteaptă ca cineva să-i dea de-a gata mestecate noile concluzii. S-ar putea ca insul care i le dă, nu totdeauna din rea credinţă, să-l pună in faţa unor concluzii greşite, iar cel care primeşte aceste concluzii eronate să nu fie în stare să-şi dea seama de eroare pentru că nu a învăţat niciodată să deosebească eroarea de adevăr.” ( P.G. )

„Vârstele tinereţii” ( 1967 ), „Coborînd” ( 1968 ), „3 nuvele” (1973 ) au consacrat un univers problematic ireductibil şi un stil original în proza contemporană. Consolidarea spectaculoasă a originalităţii prozatorului o vor aduce romanele sale: „Doctorul Poenaru” (1976) şi, mai ales, „Revelionul” (1977), „Vara baroc” (1980), „Solstiţiul tulburat” (1982). Lumea acestor cărţi este prefigurată în cele trei nuvele din 1973: „intelighenţia” micii burghezii provinciale dintr-o zonă pe care autorul o defineşte ca fiind „ialomiţeană de la soare – răsare”. O lume ce nu e tulburată decât de evenimentele gastronomice în aparenţă, „gastro – sociale” – conform stilului calamburesc al lui Paul Georgescu. O lume a tihnei şi a taclalelor nesfârşite, lipsită de intelectualitatea autentică. Fără alte griji decât preocuparea de a evita grijile şi de a păstra aparenţele lipsei de griji.

Când i-a citit prima carte editorul Gafiţa a zis: „ Are multe virgule.” Atâta tot.

„(...), dorinţa de a pune în mişcare mecanismul inteligenţei îmi aparţine mie, nu platoneştienilor. În ceea ce îi priveşte pe platoneştieni, ei sunt plini de bunăvoinţă, vor să ajungă la adevăr, dar nu pot ajunge.” Platoneştienii „au impresia că se află în Agora, într-un centru deliberativ, dar care are şi dreptul de a lua hotărâri, însă în realitate sunt excluşi de la vot, discută despre acţiune fără a acţiona, discută despre participare fără a participa. Aici se aseamănă ei mult mai mult cu Caragiale – care era şi el un socratic, fără a fi Socrate – decât cu orice altceva.” – argumenta Paul Georgescu în „Vârstele raţiunii”.

Primul roman, „Coborînd” ( 1968 ), reia „Banchetul lui Platon”. „ Revelionul” porneşte şi de la „Infernul” lui Dante, un infern pe care, inversându-l pe Blaga, îl luminează flăcările paradisului, ale dragostei. „Vara baroc” ar corespunde – sa zicem – „Purgatoriului”. Un purgatoriu cu mulţi draci; diavolii sunt aici legiune, multele încercări la care e supus aparent Gabriel Dimancea pot aminti şi de „Odiseea”, căreia pe irlandeză i se spunea „Ulysses”. „Revelionul” are motto-uri din „Infernul” lui Dante. Acesta i se păruse extraordinar lui Paul Georgescu, s-ar putea spune că romanul amintit reprezintă o replică la „Infernul” „Ar fi mai puţin bună dacă n-ar răspunde la aceste pasaje?”( P. G.). Drama lui Dimancea e o dramă a cunoaşterii, drept care suferă două înfrângeri succesive: in „ Revelionul ” – una erotică, în „Vara baroc” – una socială. Un merit al personajului este acela de a dori să acţioneze în sens pozitiv, numai nu e uşor să se descurce. Gabriel Dimancea „nu este un erou, dar aceştia – eroii – sunt fiinţe rare, oamenii nu pot fi judecaţi după măsura lor. Dimancea e cam confuz, dar perseverent.”

Viziunea sarcastică din „3 nuvele” sau din „Doctorul Poenaru” se deplasează spre comic în „Revelionul”şi în romanele următoare. Un comic ce ar putea fi definit ca sarcasm simpatetic. Realitatea unor tablouri provinciale interbelice tinde să devină doar pretext pentru maşinăria de o inventivitate neobişnuită a textului romanesc. Romancierul îşi ironizează personajele cu o simpatie batjocoritoare sau le elogiază cu cea mai nonşalantă invectivă. Amestecul de tonuri şi caracterul, de o neînţeleasă ambiguitate, al atitudinii naratorului fac o bună parte din farmecul acestor proze. Inventivitatea lingvistică balcanică şi ironia intelectuală de sugestie ideologică şi livrescă compun un plan subteran, unde se joacă o comedie a literaturii. Paul Georgescu actualizează in discursul romanesc aluziv – livresc referinţe dintre cele mai diverse, al căror rost nu este neapărat parodic, ci strict referenţial: limbajul naratorului se compune din straturi aluvionare ale altor limbaje celebre, uşor de identificat, tot aşa cum realitatea se compune din ea însăşi şi din straturile de literatură pe care le-a inspirat. Paul Georgescu nu scrie cu o memorie sentimentală sau strict evenimenţiala, ci cu una îmbogăţită prin lectură şi adaosuri livreşti. Nu o face pentru a submina credibilitatea naratorului, ci pentru a-i da o identitate culturală. Naratorul său nu este un inocent grefier, ci chiar un scriitor, şi încă unul care i-a citit pe ceilalţi scriitori. Această identitate de tip literar a celui ce narează este o inovaţie a prozelor lui Paul Georgescu.

„Sunt livresc, sunt manierist, sunt baroc. Chiar şi sunt! Asta mi-a fost soarta. Ei, şi? (...) Întrebarea e alta: dacă scrisul meu are valoare şi rezistenţa în timp, sau nu are.

Dacă e vorba să mă definesc singur, aş spune că sunt un romantic care tinde spre clasicism. Din fericire, fără să reuşească.”

Folosirea temelor clasice, trimiterile făţişe şi subtextele la opere de prestigiu, produc o revelaţie reală. Referinţele la „Infernul” pregătesc cititorul pentru motivul: pasiunea ca suferinţă, sau patima ca pătimire.

Studiindu-l pe Marx, romancierul a înţeles că lumea e plină de semne, în parte reale (fiindcă se manifestă în real), în parte ireale, în sensul că ele ascund fenomene autentice, hotărâtoare din palanul infrastructurii: aparenţă şi esenţă. Tentaţia aparenţei este mare, de unde cealaltă tentaţie, de a nega absolut planul realităţii imediate ca înşelăciune, substituindu-i o esenţă absolut misterioasă şi încremenită. Or, aparenţa, fără a fi realitate, nu e nici iluzie, ci pur şi simplu un simptom care indică fenomenul ascuns. Dar cum se descifrează?

Nu e suficient pentru romancier să descrie eroul, cu sentimentele şi ideile sale, el trebuie să ştie şi geneza istorică a repectivelor sentimente şi idei, precum şi contextul social care le-a generat.

„EROII mei sunt în general intelectuali, mândri de acest lucru. Intelectual este un ins care pune lumea în probleme.”

STILUL lui Paul Georgescu – inimitabil şi imitabil ca orice stil original – lasă să se vadă şi nişte influenţe. Caragiale, Arghezi – prozatorul, Călinescu.

„Toate prozele mele sunt ambigui” – concluziona romancierul însuşi.

BIBLIOGRAFIE

1.       GEORGESCU, PAUL:

„ COBORÂND ”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1968

„ REVELIONUL ”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977

„ VARA BAROC ”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980

„ SOLSTIŢIU TULBURAT ”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1982

„ SIESTA”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983

„ MAI MULT CA PERFECTUL ”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1984

2.       MUGUR, FLORIN:

„VÂRSTELE RAŢIUNII. Convorbiri cu Paul Georgescu” Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982

3.       POPA, MARIAN:

„DICŢIONAR DE LITERATURĂ ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1971

„DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998