RELAŢIA OM - DUMNEZEU ÎN PSALMII ARGHEZIENI

Prof. Carmen Broască

Liceul Tehnologic ,,Pontica”, Constanţa

În literatura română, psalmul depăşeşte conţinutul biblic, însă fără a eluda raportarea la sacru. Psalmii arghezieni continuă dialogul omului cu Dumnezeu, doar că, spre deosebire de psalmii lui David, cei arghezieni revendică în sens invers, urmând o altă traiectorie, recunoaşterea existenţei umane de către autoritatea supremă, un destinatar presupus, incert. Mesajul este trimis către un interlocutor imposibil de identificat, care ar deţine însuşirile Creatorului, însă, fiind un construct abstract opac, cu greu I se poate atribui un nume propriu. De aceea, Arghezi îl numeşte: Domnul, Dumnezeu, Părinte, Cine ştie Cine. Omiterea numelui propriu justifică o misterioasă prezenţă, care, neputând fi desluşită într-un context anume, ea se instituie ca o praesentia in absentia. Absenţa Creatorului cheamă printr-o tainică armonie prezenţa creaţiei.

Cuvinte cheie: psalm, rugăciune, Dumnezeu

Psalmii arghezieni relevă o poezie a revoltei, cauzată de neputinţa poetului de a-şi asuma poziţia de rob şi de însingurat, a condiţiei adamice de alungat şi decăzut din graţia divină. Suferinţa se naşte aici dintr-o criză a unei conştiinţe încercate de întrebări, transformate în reproşuri care decurg din aşteptare, din veghe nerăsplătită şi din dovezi ale obedienţei: ,,Şi te slujesc, dar Doamne, până când?”, ,,Poate că Doamne, mi-este de ajuns?”. Deşi încearcă să poarte un dialog cu Dumnezeu, poetul nu-I validează existenţa: ,,Te caut dârz şi fără de folos”, ,,Era să fii, să stai, să vieţuieşti”, deoarece căutarea se desfăşoară în exterior, în afara sa. Aşteaptă argumente din sfera înaltului, ,,un înger” care va putea restabili armonia primordială, prin recuperarea statutului de fiinţă paradisiacă: ,, Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună”.

Criza identităţii este provocată de îndoială şi neştiinţă: ,,Neştiinţa este cea care ne face să ne identificăm cu trupul nostru, cu egoul, cu simţurile sau cu orice nu este Atman ” (Shankara) Conform religiei hinduse, Atman, sau sinele etern imanent, este identic cu Brahman, Principiul Absolut al oricărei existenţe, iar menirea oricărei fiinţe umane este de a descoperi singură lucrul acesta, de a afla Cine este cu adevărat. În lipsa oricărui argument palpabil al Destinatarului, Arghezi parcă neagă până şi propria existenţă, ca esenţă a creaţiei divine: ,,Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas”, ,,Nici omul meu nu-i, poate, omenesc”.

Trăirea inautentică, imposibilitatea poetului de a manifesta pietatea absolută faţă de misterul şi poruncile divine, aduc întristarea şi suferinţa. Păcatul adamic, abaterea de la calea desăvârşirii implică izgonirea şi căderea. Iar căderea se produce şi din cauza unei înălţări luciferice: ,,Te scrutez prin albul tău veşmânt”, ,,Viu când mă urc şi trist când iar mă isc”, ,,Întoarce-mă de sus în calea mea”, ,,Când mă găsesc în pisc/Primejdia o caut şi o isc”. De asemenea, căderea presupune ieşirea din atemporalitate şi dobândirea de către individ a condiţiei de muritor. După izgonire, porţile se zăvoresc, limitând accesul: ,,Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge cu lacăte şi uşi”.

Semnul trufiei umane este redat de actul îndrăzneţ al răscolirii cerului într-o vânătoare gnoseologică: ,,Cercasem eu cu arcul meu/ Să te răstorn pe tine Dumnezeu.” , ,,Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere /Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”. Ca orice fiinţă laică, Arghezi se răzvrăteşte atunci când Creatorul devine inaccesibil: ,,Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria” , ,,Vreau să te pipăi şi să urlu: Este”. Verbul ,,a fi” transformă Logosul creator (Să fie lumină!) în argument al prezenţei divinităţii. Rugăciunea argheziană nu începe cu o confirmare (,,Tatăl nostru care eşti...”), ci cu perpetue aşteptări: ,,Aştept crâmpeie-n zbor de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun / Să mi se dea şi mie”, ,,Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des”. Uneori, este o ,,rugă...fără de cuvinte şi un cântec... fără de glas”. Poate pentru că în faţa Lui, ,,toate cuvintele se retrag”.(Shankara) Însă, tăcerea este percepută de poet ca un protest al unui Dumnezeu răzbunător, care se ascunde în transcendenţa Lui.

Nici asceza, nici penitenţa nu vor aduce împăcarea, ci mai degrabă însingurarea şi înstrăinarea: ,, Am apucat pe drumul pustiei, cel mai lung, /Şi tot nu pot pe nicio potecă să te ajung/ Te-am urmărit prin stihuri, cuvinte şi silabe/ Ori în genunchi şi coate târâş pe patru labe”. Din această copleşitoare confruntare a poetului cu sine însuşi derivă sentimentul solitudinii în univers şi drama omului care nu reuşeşte să se regăsească. Când nu primeşte răspuns, poetul-psalmist îşi confecţionează o aură demonică, proferând chiar blesteme asupra tăcerii. A înţeles că negarea perpetuă devine sterilă, în timp ce numai credinţa îi asigură omului forţa spirituală de a continua. ,,Tatăl a rostit un Cuvânt; acel Cuvânt este Fiul Său, iar El îl rosteşte de-a pururea într-o tăcere veşnică; şi tot în tăcere sufletul trebuie să-l asculte”, spunea Sf. Ioan al Crucii.

Prin plasarea pe axa aici-acolo a partenerilor de dialog, comunicarea devine ineficientă, deoarece se pierde din vedere un aspect: cunoscătorul şi obiectul cunoaşterii sale sunt unul şi acelaşi. Tat tvam asi- ,,Acela eşti tu” (în Chandogya-Upanişad) îi spune tatăl lui Svetaketu, fiului său venit de la studii, mândru de sine şi convins că a ajuns la cel mai înalt nivel al cunoaşterii. Tatăl îi oferă o lecţie care demontează tot ceea ce învăţase timp de doisprezece ani, făcându-l să înţeleagă că orizonturile cunoaşterii sunt nelimitate, că trebuie să privească lucrurile în esenţa lor, care e insesizabilă de minţile întunecate de mândrie. Când mintea picură în suflet cuvintele îndumnezeirii, atunci fiinţa se desăvârşeşte: ,,văd toate lucrurile, nu cele ce sunt în devenire, ci cele care deţin fiinţa, şi se văd şi pe sine între celelalte. Fiecare le are în sine pe celelalte şi într-un altul le vede pe toate, încât toate sunt peste tot, totul este totul şi fiecare este totul...Dar chiar şi omul, fiind acum om, el încetează a mai fi totul; în schimb, încetând a fi om, se ridică în văzduh şi stăpâneşte peste lumea întreagă” (Plotin, Enneada V, V.8, în Enneade III-V). Treptele cunoaşterii absolute se urcă greu. Prin purificare se ajunge la identificarea cu El. Tat tvam asi este conceptul hindus al înlăturării dihotomiilor fiinţei, instituind principiul identităţii sinelui individual cu cel Universal. Dar, doar smerenia anulează orgoliul, singurul obstacol din calea cunoaşterii Adevărului absolut, cel care face posibilă unirea cu Dumnezeu. Gesturile dramatice, chinul, suferinţa din psalmii arghezieni nu smeresc fiinţa, ci devin lamentaţii, exhibări ale unui suflet care se luptă cu sine însuşi, până la urmă. Pentru că, anihilarea divinului interior pustieşte omul, îi anulează statutul de fiinţă privilegiată. Totodată, creştinismul oferă prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, esenţa înălţării sufleteşti, la care se ajunge doar prin rugăciune: ,,nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal.2:20). Unirea cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Duhul Sfânt relevă trăirea miracolului existenţial, la care Arghezi a ajuns prea târziu, fiind osândit de-a pururi să-şi plângă nefericirea.

Bibliografie:

Arghezi, Tudor, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000

Cioculescu, Şerban, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985

Huxley, Aldous, Filosofia perenă, Editura Polirom, Bucureşti, 2019

Mincu, Marin, Poezia română în secolul XX, vol.I, Editura Pontica, Constanţa, 2003

Parpală, Emilia, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text, Editura Minerva, Bucureşti, 1984