RELAȚIA DINTRE COGNIȚIILE IRAȚIONALE ALE COPIILOR

CU ADHD ȘI CELE ALE PĂRINȚILOR ACESTORA

Prof. Obancea Maria,

CJRAE-Școala ”Liviu Rebreanu”, Cluj-Napoca

Abstract: Cel mai important lucru pentru o evoluție cât mai sănătoasă încă din perioada copilăriei este de a dezvolta copilului încrederea în forţele proprii, un comportament social adecvat şi abilitatea de a se autocontrola. În acest sens un rol important îl au mediul familial, şcolar, cel al grupului de prieteni şi, în ansamblu, mediul socio-cultural în care activează copilul. Însă mediul familial şi cel şcolar constituie două medii cruciale pentru dezvoltarea copiilor şi, în mod particular, pentru dezvoltarea cogniţiilor acestora. În această lucrare am încercat să surprind care sunt problemele generale cu care se confruntă copiii cu ADHD, oprindu-mă în mod special asupra deficitelor prezente la nivelul proceselor cognitive (ex: cognițiilor iraționale ale acesora), care este relația dintre cognițiile părinți -copii și să ofer o privire de ansamblu asupra literaturii care vizează mijloacele utilizate pentru a ameliora efectele acestei patologiei asupra calităţii vieţii copilului şi adolescentului. Ca și o concluzie, se poate spune că schemele cognitive sunt considerate ca şi mediatori între practicile parentale şi psihopatologia copiilor, confirmându-se astfel importanţa educaţiei parentale în formarea acestor scheme, cu menţiunea  că această relaţie nu este una directă.

Cuvinte cheie: ADHD, copii, părinți, cogniții, iraționalitate

Cel mai important lucru pentru o dezvoltare cât mai sănătoasă încă din perioada copilăriei este de a dezvolta copilului încrederea în forţele proprii, un comportament social adecvat şi abilitatea de a se autocontrola. În acest sens un rol important îl au mediul familial, şcolar, cel al grupului de prieteni şi, în ansamblu, mediul socio-cultural în care activează copilul. Însă mediul familial şi cel şcolar constituie două medii cruciale pentru dezvoltarea copiilor şi, în mod particular, pentru dezvoltarea cogniţiilor acestora. Perioada copilăriei este mult mai susceptibilă la influenţele care vin din aceste medii, copiii aflându-se acum într-o perioadă de creştere şi învăţare cu un ritm accelerat, în care se dezvoltă şi cogniţiile iraţionale raportate la sine, lume şi alţii. Modelul cognitiv conceptualizează gândirea iraţională la copii şi adolescenţi ca parte din procesul normal de dezvoltare, fiind specifice procesului de dezvoltare din copilăria timpurie. Cu timpul, în mod treptat, prezenţa cogniţiilor va scădea până în adolescenţă. Astfel, putem spune că, în general, copiii, pe măsură ce cresc, renunţă la cea mai mare parte a credinţelor iraţionale, iar când apare un eşec în procesul de maturizare al acestor credinţe, atunci se dezvoltă psihopatologia. Cu alte cuvinte, problemele de adaptare apar atunci când inervine o modalitate de gândire inadecvată vârstei. În mod mai specific la adolescenţi ne putem aştepta ca procesul gândirii disfuncţionale să poată fi influenţat de către procesul gândirii mature care aparţine gândirii formale, considerându-se că ea se consolidează din copilăria mijlocie spre adolescenţă (Piaget apud Marcotte, 1996).

Totodată, copilul la şapte ani începe şcoala şi, în acest sens devine mai independent în interacţiunile sale sociale, acest lucru necesitând capacitatea lui de a pune accent pe alte tipuri de activităţi şi de a avea alte scopuri de îndeplinit. El trebuie să depună eforturi pentru a răsturna balanţa dintre complianţa cu regulile impuse de adulţi şi afirmarea competenţei de a fi independent. Munca din şcoală şi interacţiunile sociale constituie pentru copii mijloace de provocare şi de a se compara cu ceilalţi, de a câştiga o semnificaţie a identităţii personale şi de a achiziţiona îndemânările necesare ajustării la cerinţele mediului. Ajustarea şi copingul cu aceste provocări de dezvoltare reprezintă pentru copii o luptă, pentru care nu sunt întotdeauna pregătiţi (având deja în spate o istorie familială, chiar dacă este vorba doar de sapte ani) să o realizeze cu succes. Iar când afirm că nu sunt pregătiţi mă refer la ceea ce arată studiile recente din SUA (din păcate nu avem date statistice din România), care estimează că psihopatologia la copii este alarmantă.

Astfel datele epidemiologice recente sugerează că la nivel naţional între 15-22%  aproximativ 63 de milioane de tineri au probleme de sănătate mentală destul de severe astfel încât să necesite tratament (Greenberg, Domitrovich & Bumbarger, 2000). Însă aşa cum nota Tuma (1989) mai puţin de 20% dintre aceştia au primit servicii medicale adecvate. Aceste date sunt, probabil, reprezentative, pentru întreaga societate, constituind o problemă majoră la nivel mondial.

În consens cu cele menţionate anterior, putem afirma că deficitul de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) şi tulburările de comportament disruptiv sunt printre cele mai întâlnite motive pentru care adolescenţii apelează la serviciile de sănătate mentală. Studiile epidemiologice au arătat că 3 până la 5% dintre copiii de vârstă şcolară ar putea fi clasificaţi ca având ADHD, copii caracterizaţi prin deficite reale de atenţie, impulsivitate şi hiperactivitate.

Comportamentele copilăriei caracterizate prin impulsivitate, hiperactivitate, devianţă, disruptivitate, agresivitate şi trăsături antisociale sunt numite ca fiind lipsite de controlabilitate sau exteriorizate. La cele menţionate am putea preciza faptul că deşi “neatenţia” a fost şi ea considerată până nu demult ca un tip al comportamentului de externalizare, în prezent este larg dezbătută ca fiind datorată unui deficit cognitiv (pentru dezbatere vezi  Barkley, 1989a; Douglas apud Barkley 2006; Sergeant, 2001). Astfel, dacă până nu demult opinia cu privire la unidimensionalitatea “lipsei de control a comportamentului” şi a “subtipurilor de exteriorizare” la copii era puternică, acestea nefiind văzute ca distincte (e.g, Quay apud Lavigne 1994; Sandberg, Wieselberg, & Shaffer, 1980), pe baza consensului s-a ajuns la două tipuri majore de comportament exteriorizat; pe de o parte neatenţia şi hiperactivitatea, iar pe de altă parte problemele de conduită (comportament) şi cele de agresivitate, văzute în cele din urmă ca fiind parţial independente şi având un anumit grad de validitate divergentă (Hinshaw, 1987; Hinshaw, 1992). După ce am încercat să surprind care sunt problemele generale cu care se confruntă aceşti copii, voi încerca mai departe să ofer o privire de ansamblu asupra literaturii care vizează mijloacele utilizate pentru a ameliora efectele psihopatologiei asupra calităţii vieţii copilului şi adolescentului. Studiind literatura care vizează această problematică menţionez că: (1) Unele aplicaţii au vizat mai mult modificările comportamentale (vezi Barkley, 1990); (2) Altele  au vizat utilizarea terapiei raţional-emotive (Bernard & Joyce, 1984); (3) Unii autori au intervenit la nivelul familiei (e.g., Robin & Foster, 1989), şcolii (e.g., Elias, 1989), sau comunităţii (e.g., Glenwick & Jason, 1984), în timp ce alţii au lucrat direct cu adolescenţii (e.g., Kendall & Braswell, 1985); (4) În plus, cercetările cognitiv-comportamentale la copii şi adolescenţi au avut şi au o largă paletă de aplicabilitate (vezi Kendall, 199la; Meyers & Craighead, 1984 apud Kendall, 1993), incluzând mânia (e.g., Lochman et al., 1991), tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate (ADHD; e.g., Braswell & Bloomquist, 1991; Hinshaw & Erhardt apud Dixit et. al. 2002), tulburările de anxietate (Kendall et al., 1992), stresul medical şi dental (Melamed, Klingman, & Siegel,1984 apud Kendall, 1993), depresia (Stark, Rouse, & Livingston, 1991 idem) şi impulsivitatea (Kendall & Braswell, 1985).

De asemenea, abordările cognitiv-comportamentale au fost folosite şi la copiii cu boli cronice (e.g., Walco & Varni, 1991 apud Kendall, 1993) şi cu dizabilităţi de învăţare (e.g., Keogh & Hall, 1984; Wong, Harris, & Graham, 1991 idem). (5) Incluziunea părinţilor (e.g., Braswell, 1991; Braswell & Bloomquist, 1991) şi a familiilor (e.g., Turkewitz, 1984 apud Kendall, 1993) copiilor şi adolescenţilor a fost, de asemenea, luată în considerare de cercetările cognitiv-comportamentale.

Astfel, creşterea îngrijorǎtoare a prevalenţei şi incidenţei acestei tulburǎri la copii, eficienţa terapiei cognitiv-comportamentale la copii şi adolescenţi, precum şi foarte puţinele studii care sǎ vizeze relaţia cogniţiilor iraţionale ale copiilor cu ADHD (DiGiuseppe, 1989 ; Kendall, 1991b ; 1993-au investigat relaţia dintre problemele comportamentului externalizat şi constructele  modelelor asupra gândurilor disfuncţionale) şi cele ale pǎrinţilor acestora, constituie argumente care să susţină necesitatea realizării acestui studiu. Toate acestea nu fac altceva decât să evidenţieze necesitatea  intensificării eforturilor de diagnozǎ precoce (şi cât mai obiectivă) a acestei tulburǎri, a realizării unor studii care să identifice cât mai precis problemele care stau în spatele simptomelor comportamentale şi cognitive ale copiilor cu ADHD şi, astfel, a intervenţiilor cât mai eficiente în ameliorarea consecinţelor negative asociate acestei tulburări.

Punând accent pe procesele cognitive ale atenţiei (e.g., rezolvarea de probleme şi anticiparea consecinţelor acţiunii), cât şi pe comportamentul observabil, terapia cognitiv- comportamentală pare să se potrivească în mod particular cu problemele copilului cu ADHD, care se confruntă cu cele mai multe probleme legate de deficite la nivelul proceselor cognitive. Astfel, pornind de la principiile paradigmei cognitiv-comportamentale, şi anume:

(1) Problemele psihice sunt rǎspunsuri dezadaptative învǎţate, susţinute de cogniţii disfuncţionale (dezadaptative/iraţionale); o mare parte din psihopatologie este rezultatul gândirii disfuncţionale;

(2) Factorii generatori ai gândirii disfuncţionale sunt influenţele genetice şi de mediu ;

(3) Modalitatea optimǎ de a reduce distresul şi comportamentele dezadaptative este modificarea cogniţiilor disfuncţionale;

(4) Cogniţiile disfuncţionale care generează psihopatologia pot fi identificate şi schimbate ; modificarea acestora implicǎ efort şi perseverenţǎ din partea subiectului;

am considerat utilǎ evaluarea relaţiei existente între cogniţiile iraţioanle ale copiilor cu ADHD şi cele ale pǎrinţilor acestor copii, acest lucru constituind un pas premergǎtor în terapia cognitiv – comportamentalǎ şi facând parte din componentele importante ale procesului de evaluare iniţialǎ şi finalǎ.

Un argument în plus vis a vis de alegerea utilizării acestei paradigme şi, în mod special a ipotezei că aceste cogniţii sunt mai degrabă un rezultat al  a experienţelor, dezvoltate din  extinderea practicilor parentale la care sunt supuşi indivizii în perioada copilăriei, îl constituie şi numărul relativ ridicat de studii care susţin acest lucru. În acest sens, Leung & Wong, 2004 propun un model mediator care are la bază faptul că practicile parentale disfuncţionale influenţează formarea schemelor cognitive dezadaptative (în care sunt incluse şi cogniţiile iraţionale) care, la rândul lor, conduc la psihopatologie.  În concluzie, schemele cognitive sunt considerate ca şi mediatori între practicile parentale şi psihopatologia copiilor, confirmându-se astfel importanţa educaţiei parentale în formarea acestor scheme, cu menţiunea  că această relaţie nu este una directă.

BIBLIOGRAFIE:

1. Barkley, R., A., (1989). The problem of stimulus control and rule-governed behavior

in children with attention deficit disorder with hyperactivity. In L. M.Bloomingdale & J. M. Swanson (Eds.), Attention deficit disorders (Vol. 4, pp. 203–234). New York: Pergamon Press.

2. Barkley, R., A., (2006). Primary Symptoms, Diagnostic Criteria, Prevalence, and

Gender Differences Attention-Deficit Hyperactivity Disorder, Third Edition: A Handbook for Diagnosis and Treatment, New York: Guilford Press.

3. Bernard, M., E., & Joyce, M., R., (1984). Rational-emotive therapy withchildren

and adolescents. New York: Wiley.

4. Braswell, L., & Bloomquist, M., (1991). Cognitive-behavioral therapy

with ADHD children: Child, family, and school intervention. New York: Guilford Press.

5. DiGiuseppe, R., şi Silverman, S., (2001), Cognitive-Behavioral Constructs and

Children`s Behavioral and Emotional Problems, , Journal of Rational-Emotive & Cognitive-Behavior Therapy;19,2;ProQuestPsychology Journalspg. 119.

6. Dixit, S.,P., Pandey, M.,N., Dubey, G., P., (2002), Management of attention

deficit/hyperactivity disorder-use of an effective paradigm. Indian J Med Sci, 56:376-380.

7. Elias, M., (1989), Schools as a source of stress to children: An analysis of

causal and ameliorative factors. Journal of School Psychology, 27, 393-407.

8. Glenwick, D., S., & Jason, L., A., (1984), Locus of interventions of a behavioral

community psychology perspective. In A. Meyers & W E. Craighead (Eds.), Cognitive behavior therapy with children (pp. 129-162). New York: Plenum Press.

9. Greenberg,M.,T.,Domitrovich, C., Bumbarger, B.,(2000),  Preventing Mental

Disorders in School-Age Children- A Review of the Effectiveness of Prevention;

10. Hinshaw, S., P, (1992), Externalizing Behavior Problems and Academic

Underachievement in Childhood and Adolescence: Causal Relationships and Underlying Mechanisms,  Psychological Bulletin, Vol. 111, No. 1,127-155

11. Kendall, P., C., & Braswell, L. (1985), Cognitive-behavioral therapy for mpulsive children. New York: Guilford Press.

12. Kendall, P., C., & Morris, R., J., (1991), Child Therapy: Issues and

Recommendations, Journal of Consulting and Clinical Psychology, No. 6 (59), 777-784.

13. Kendall, P., C., Chansky, T., E., Kane, M., Kim, R., Kortlander, E.,Ronan, K. R., Sessa, F., & Siqueland, L., (1992), Anxiety disorder inyouth: Cognitive-behavioral interventions. Needham, MA: Allyn &Bacon.Kendall,

14. Kendall, P., C., (1993), Cognitive-Behavioral Therapies With Youth: Guiding Theory,Current Status, and Emerging Developments Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 61. No. 2.

16. Leung, P.,W.,L., & Wong, M.,M.,T., (2004), The link between parenting practices,

cognitive schemas, and psychopathology in adolescents, Manchester European Association for Behavioural and Cognitive Therapies34th Annual Conference-Abstracts-University of Manchester Institute of Science and Technology (UMIST) 7th to 11^th.

17. Lochman, J., E., (1991), Cognitive-behavioral intervention with aggressive boys: Three-year follow-up and preventive effects. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 60, 426-432.

18. Marcotte, D., (1996), Irrational beliefs and depression in adolescence, Adolescence,

19. Robin, A., & Foster, S., (1989), Negotiating parent adolescent conflict. New York: Guilford Press.

20. Sandberg, S., T., Wieselberg, M., & Shaffer, D., (1980), Hyperkinetic and conduct problem children in a primary school population: Some epidemiological considerations. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 21, 293-311

21. Sergeant, J., A., Oosterlaan, J., and Anouk, S., (2001), Response Inhibition in Children With DSM-IV Subtypes of AD/HD and Related Disruptive Disorders:The Role of Reward, Child Neuropsychology ,Vol. 7, No. 3, pg. 172-189

22. Tuma, J., M., (1989),  Mental health services for children: The state of the art. of American Psychologyst, 44(2):188-99. [PubMed]