STUDIU PRIVIND PERSONAJUL LITERAR

Prof. ANDONE CRENGUŢA

Colegiul Tehnic de Transporturi Braşov

Personajul are un rol fundamental în creaţia literară. Operele rămân vii în mintea cititorului prin personajele lor, personaje capabile să-şi impună identitatea și să fixeze evenimentele şi ideile realităţii. Deseori, cititorii s-au identificat cu personajele; acestea trăiesc, luptă, suferă, înving şi sunt învinse; sunt asemenea oamenilor.

Cuvinte cheie: personaj literar, erou, actor, actan, caracter, figură, tip, tipologie, a caracteriza, caracterizare directă, caracterizare indirectă.

Termenul de personaj provine de la fraţuzescul ,,personnage”, care, la rândul său, îşi are originea în latinescul ,,persona”, cu sensul de ,,mască de teatru”, apoi ,,rol” (vezi 5, p. 328). În Evul Mediu acest termen denumeşte un ,,demnitar eclesiastic” - persoana care juca un rol important, remarcabil în societate. Personajele unei opere literare sau dramatice sunt oameni, transfiguraţi artistic, care sunt implicaţi în acţiunea relatată.

Prin caracterul fundamental uman, opera literară, ca şi teatrul, a cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe accepţii şi interpretări date personajului, reflectând procesul de adâncire a cunoaşterii psihologice a omului.

Încă de la Platon şi Aristotel s-a observat că personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, că el are o independenţă a lui şi o logică internă care-i guvernează manifestările. În prima sa sinteză estetică, Aristotel vorbea despre problemele personajului, una dintre acestea fiind caracterele:

,,În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile ce trebuie ţinute în seamă: unul, cel mai important – e că trebuie să fie alese. Se va putea vorbi de caracter dacă, aşa cum am arătat, vorba ori fapta eroului oglindesc o atitudine; de un caracter ales, dacă atitudinea este şi ea aleasă… A doua calitate de avut în vedere este potrivirea; există o fire bărbătească: nici bărbăţia însă, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii.

A treia e asemănarea, care e altceva decât faptul de a atribui unui caracter cele două trăsături arătate înainte. A patra e statornicia; chiar dacă obiectul imitaţiei ar fi să fie nestatornic, şi să înfăţişeze acest soi de fire, însă trebuie înfăţişat statornic în nestatornicia lui.” (2, pp. 72, 73)

Justificarea logică şi psihologică a personajului a luat aspecte variate în diferite epoci istorice. Cu o înfăţişare mult mai idealizată în eposurile legendare, personajul îşi dobândeşte dreptul la viaţa obiectivă în tragedia antică sub forma eroului, care era şi el iniţial rezultatul unirii unei zeităţi cu o fiinţă omenească.

În clasicism, personajul se confundă cu caracterul, fiind construit în jurul unei singure idei sau calităţi, dar el nu este posedat doar de această idee sau calitate, de o singură pasiune, ci are o multitudine de pasiuni. La personajul clasic nu există combinaţii de pasiuni, ci numai implicaţii favorizate de asemănarea dintre mai multe definiţii; el nu poate fi în acelaşi timp pisălog şi avar şi îndrăgostit şi înţelept şi generos. Totuşi, în clasicism întâlnim omul normal, sociabil şi echilibrat. Idealul uman al clasicismului implică tendinţa spre echilibrul interior, spre acceptarea unei condiţii date, împăcarea cu societatea şi cu lucrurile.

Intenţionând să aducă ceva nou, romanticii au creat personaje bazate pe antiteze: fumos-urât, bun-rău. Personajul romantic, neliniştit şi rebel, se află în conflict cu lumea şi cu el însuşi. Conflictele sunt generate de dragoste, ele sunt cel mai adesea spectaculoase: conflicte între fii şi părinţi, între prieteni, fraţi care se duşmănesc etc. O definiţie mai veche dată romantismului vorbea de caractere excepţionale în împrejurări excepţionale.

Prin dramă şi roman îndeosebi, realismul va marca o adâncire deosebită a cunoaşterii şi înfăţişării omului prin personajul cu o bogată viaţă interioară şi în continuă evoluţie psihologică. Personajele realismului, în contrast cu cele ale romantismului, sunt văzute într-o continuă transformare, fără ca, astfel, caracterul să-şi piardă unitatea. Dar aceste caractere nu sunt fixate o dată pentru totdeauna, ci se modifică prin infulenţa împrejurărilor şi contribuie la modificarea împrejurărilor. Personajele acţionează potrivit caracterului lor, caracterele sunt mereu modificate, de aici rezultă şi complexitatea şi transformarea caracterelor. Personajele nu sunt fixate de o singură trăsătură. Există însă tipul de personaj dominat de o pasiune, dar şi aici scriitorul e în stare să descopere mişcarea, modul cum pasiunile ajung să altereze şi să transforme restul caracterului. În general însă, realismul e interesat de complexitatea caracterelor, de felul cum pasiunile şi impulsurile se armonizează sau se ciocnesc. Semnificativă pentru realism este capacitatea de a sesiza procesul, felul uneori lent, imperceptibil, alteori brusc, de a preciza cum are loc devenirea psihologică. Chiar dacă personajele se schimbă, însuşirile principale îşi păstrează conturul. Balzac a adus câteva inovaţii remarcabile în construcţia personajului literar. Personajul încetează a mai fi un tip pur psihologic sau schiţat prin câteva atitudini, câteva detalii vestimentare; el devine o biografie. Balzac nu poate concepe un personaj prin el însuşi, fără a opera inventarierea tuturor elementelor materiale şi a tuturor antecedentelor familiale, urmărite în toate legăturile posibile.

Romanul modern îndeosebi tinde să separe analiza reacţiei exterioare de cea a dinamicii interioare a personajului, privite unitar de literatura anterioară. De aici importanţa fluxului conştiinţei, a memoriei involuntare, a procedeelor de relativizare a percepţiei şi a naraţiunii.

Promotorii noului roman au teoretizat, după Marcel Proust, Kafka, James Joyce, pulverizarea personajului în stări de conştiinţă, manifestări de comportament, jocul aparenţă-esenţă, ambiguitatea faptelor şi caracterelor.

Astfel, pe parcursul evoluţiei romanului, personajele literare au evoluat trecând de la simplu la complex, punându-se accent nu pe intrigă şi acţiune, ci pe personaj, spre agentul care declanşează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre romanul vieţii interioare. Valoarea unui roman nu poate fi definită fără a vorbi de personajele sale căci ele reprezintă unul din elementele fundamentale ale operei literare.

Din acelaşi câmp semantic cu termenul “personaj”, face parte şi cel de ,,erou”, alături de ,,actor”, ,,actant”, ,,caracter”, ,,figură”, ,,tip”, ,,tipologie”.

Personajul căruia îi revine un colorit mai pregnant şi mai emoţional se numeşte erou. Acesta este personajul urmărit cu maximă tensiune şi atenţie de cititor. Eroul provoacă simpatia, compasiunea, mila, bucuria şi durerea cititorului şi apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de o parte, ca procedeu de înşirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive. Eroul este persoana care se distinge prin vitejie şi curaj excepţional în războaie, prin dăruire deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. Eroul este personajul principal al unei opere literare, al unei întâmplări. Este persoana care, în anumite împrejurări, atrage atenţia asupra sa.

Termenul de actor provine din limba franceză - ,,acteur”, care, la rândul său, îşi are originea în limba latină - ,,actor”. Actorul este artistul care interpretează roluri în piese de teatru.

Caracterul este personalitatea morală şi fermă care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară.

Termenul de figură  într-o operă literară desemnează persoana purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tipul; personalitatea.

Tipul dintr-o operă literară este personajul care întruneşte în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă; este un caracter distinctiv, o particularitate.

Termenul de tipologie provine din franţuzescul “typologie” şi reprezintă studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene.

Personajul literar apare ca un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înţelegeri a motivelor îngrămădite şi se constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare şi ordonare a motivelor izolate.

Anumite procedee permit identificarea personajelor şi a relaţiilor dintre ele. Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul înseamnă, în esenţă, a evidenţia trăsăturile fizice şi morale ale acestuia, aşa cum se desprind din opera literară respectivă.

,,Prin caracterizare subînţelegem sistemul de motive legat nemijlocit de personajul dat. În sens îngust, prin caracterizare se înteleg motivele care determină psihologia personajului, caracterul său.” (6, p. 277)

Ponderea crescută a observaţiei a dus la folosirea unor mijloace specifice de caracterizare:

·         interesul pentru cadrul concret în care se petrece acţiunea;

·         stabilirea unui raport între acest cadru şi caractere;

·         corespondenţa dintre caracter şi fizionomie, caracter şi mediu, caracter şi cameră, mobilier;

·         diferenţierea felului de a vorbi, sex, vârstă, regiune, situaţie socială; nuanţele de limbaj denotă stadiul de dezvoltare a tipurilor sociale.

Cea mai amplă metodă de caracterizare a personajelor este prin numele lor. Fiecare nume este un mijloc de a da viată, de a însufleţi, de a individualiza.

Caracterizarea eroului poate să fie directă sau indirectă.

Caracterizarea directă denotă astăzi o stângăcie a scriitorului. Folosirea ei în clasicism se explică prin preferinţa acestui curent pentru portretul moral. Caracterizarea directă ia forme mai complexe la G. Călinescu. În romanele sale, foloseşte adesea procedeul portretului moral de tip clasic. Variantele caracterizării directe sunt: autocaracterizarea, întâlnită în literatura autobiografică, şi caracterizarea unui personaj realizată de alte personaje.

Se întâlneşte adesea caracterizarea indirectă – caracterul se profilează din faptele, limbajul şi conduita eroului. Un caz particular al caracterizării indirecte sau de sugestie îl reprezintă procedeul măştilor, adică dezvoltarea diverselor motive care se armonizează cu psihologia personajului. Astfel, aspectul exterior al eroului, a îmbrăcăminţii, a locuinţei, toate sunt procedee ale măştilor.

În cadrul procedeelor de caracterizare a personajelor, deosebim două cazuri de bază: caracterul fix, care rămâne neschimbat de-a lungul operei literare, şi caracterul mobil, care suferă modificări pe parcursul relatării evenimentelor. Lexicul eroului, stilul vorbirii sale, temele abordate în discuţii pot servi şi ele drept mască a eroului.

Există numeroase moduri de caracterizare. Romancierii mai vechi îşi prezintă fiecare personaj mai important printr-un paragraf în care descriu în detaliu aspectul lui fizic şi un paragraf în care analizează natura lui morală şi psihică.

René Wellek şi Austin Warren au vorbit despre caracterizări statice şi dinamice sau evolutive. Acest ultim tip de caracterizare este reprezentat de romanele lungi ca Război şi pace şi, evident, mai puţin potrivit pentru dramă, care are la dispoziţie un timp limitat pentru povestire. Caracterizarea plată, care de obicei se suprapune celei statice, prezintă o singură trăsătură a personajului, considerată dominantă sau mai izbitoare din punct de vedere social. Ea poate constitui o caricatură sau o idealizare selectivă. Drama clasică aplică această caracterizare plată personajelor principale. Caracterizarea rotundă, ca şi cea dinamică, are nevoie de spaţiu şi de reliefare.

Clasificarea personajelor în orice operă literară se face după diverse criterii.

După importanţa personajelor din operă, se disting: personaje principale, secundare, episodice şi figurante.

În funcţie de gradul de complexitate, întâlnim personaje lineare, simple, complexe şi contradictorii.

Ţinându-se cont de evoluţia lor în timp, personajele sunt dinamice şi statice.

Din punct de vedere etic, deosebim personaje pozitive şi personaje negative.

Având în vedere raportul cu realitatea, personajele sunt: reale, fantastice, legendare, alegorice, “cu cheie” şi simbolice.

Referindu-se strict la personajele de poveste, Vladimir Propp găsea şapte mari tipuri: răufăcătorul, donatorul - furnizorul, ajutorul, personajul căutat (fata de împărat) şi tatăl ei, trimiţătorul, eroul şi falsul erou. Propp menţionează că, într-un basm, nu este obligatoriu să întâlnim toţi aceşti actanţi şi că un actor poate însuma două-trei roluri.

În funcţie de raportul dintre narator şi ficţiune, personajul poate fi construit ,,din spate”, având o viziune mai mică decât creatorul său; ,,împreună cu”, având o viziune cu cea a creatorului său şi ,,din afară”, având viziunea mai largă decât a autorului care-i observă doar comportamentul.

După Pitagora există patru categorii de oameni (personaje) :

1. Marea majoritate este reprezentată de instinctivi. Aceştia sunt capabili de munci corporale, descoperirea lumii fizice, comerţ şi industrie.

2. Pasionalii sunt personajele a căror voinţă şi conştiinţă sunt din suflet. Sensibilitatea acestora e reacţionată de inteligenţă. După temperament, pasionalii sunt războinici, artişti sau poeţi. Ei trăiesc în idei relative, modificate de pasiuni limitate de un orizont limitat fără a fi ridicate până la ideea pură.

3. Intelectualii, mai rari, sunt eroii, martirii, poeţii de prima mână, adevăraţii filozofi şi înţelepţi, cei care, după Pitagora, trebuie să guverneze lumea.

4. Adepţii, marii iniţiaţi nu sunt personaje, ci simboluri pentru nişte concepţii şi reprezintă cel mai înalt ideal uman care concentrează într-o unitate toate puterile vieţii.

“Homo fictus” (omul imaginat) al literaturii se manifestă prin două categorii fundamentale: personaje plate şi personaje rotunde.

,,Testul unui personaj rotund este capacitatea lui de a ne surprinde într-un mod convingător. Dacă nu ne surprinde niciodată, atunci avem de-a face cu un personaj plat. Dacă nu ne convinge, atunci e un simplu personaj plat care pretinde că e rotund.” (3, p. 79)

În secolul al XVII-lea, personajele plate erau numite ,,umori”, iar acum tipuri sau caricaturi. Ele sunt construite în jurul unei singure idei sau calităţi și pot fi definite printr-o singură frază. Cititorilor le rămân întipărite în minte cu uşurinţă; totodată ele fiind şi uşor de recunoscut. Un personaj plat este mai reuşit atunci când e comic. Dacă e serios sau tragic, atunci plictiseşte cititorul.

Spre deosebire de personajele plate, cele rotunde sunt realizate mai reuşit şi pot juca roluri tragice de oarecare întindere în timp şi ne pot emoţiona, stârnind alte sentimente decât umorul şi satisfacţia produsă de pertinenţă.

Un criteriu general de clasificare a personajului este acela de a discuta cele trei raporturi fundamentale de distribuţie a individului - şi deci a personajului:

·         raportul om - el însuşi;

·         raporul individ - colectivitate;

·         raportul individ - univers.

După apartenenţa operei la diferite mişcări şi curente literare, după viziunea artistică potrivit căreia este creat, personajul poate fi: clasic, romantic, realist, naturalist şi modern. Personajul clasic are un caracter dominat de atitudini şi morale eroice. Personajele romantice se caracterizează prin solitudine şi dorinţa de participare, spontaneitate şi artificialitate, revoltă şi resemnare. Oscilează între fantezie şi viaţă şi încearcă a se exalta spre regiunea supremă a comuniunii spirituale. Tipurile de personaje romantice sunt: visătorul, dandy-ul atins de spleen, egocentricul cinic şi rece, artistul genial neînţeles şi răzvrătitul titanic şi demonic. Personajul realist se evidenţiază prin caractere tipice în împrejurări tipice, provenind din diferite straturi sociale. Tipurile de personaje realiste sunt: căutătorul de adevăr, arivistul, sceleratul, avarul şi inocentul. Personajul naturalist are un comportament şi acţiuni determinate de cauze ereditare, instincte, obsesii. Personajul modern este evidenţiat prin simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite asupra existenţei, având ca principale preocupări sondarea vieţii intime şi a zonelor abisale ale fiinţei.

În funcţie de nivelul la care se situează în arhitectura operei, deosebim mai multe tipuri de personaje literare:

- personajul care îşi joacă rolul pur şi simplu în opera epică sau dramatică ;

- personajul - martor, prin intermediul căruia sunt văzute şi caracterizate şi alte personaje ;

- personajul - narator, care povesteşte, în locul autorului, de obicei la persoana

întâi.

Nu toate aceste criterii funcţionează în egală măsură în acelaşi mod, pentru orice text, ci, în funcţie de structura de ansamblu a operei se reliefează şi se impun atenţiei doar anumite dimensiuni ale personajului. Scriitorul dă viaţă personajelor sale fie în urma unui proces de selecţie din realitatea înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu înseamnă că aceste personaje literare nu pot căpăta viaţă proprie, ajungând a demonstra cu totul altceva decât urmărise creatorul lor. Personajul ,,selectat” nu este preluat ca atare, anumite laturi ale caracterului său fiind accentuate, altele estompate, proces ce conduce uneori la micşorarea trăiniciei sale, el devenind astfel mai puţin veridic. Personajul elaborat este un model, a cărui perfecţiune depinde de talentul celui ce i-a decis geneza.

Orice personaj literar îndeplineşte anumite funcţii. O primă funcţie a personajului este cea prin care eroul se mişcă, adică funcţia de acţiune. Prin funcţia de interpretare eroul se mişcă şi judecă, exprimând întotdeauna atitudinea sa subiectivă faţă de evenimentele narate. Funcţia opţională prezintă personajul narator ca subiect al actului narativ (actor - narator - se mişcă, judecă şi povesteşte).

Astfel, putem afirma că personajul literar este definibil prin puncte de vedere intern şi extern obiectului însuşi, între care se stabilesc anumite corelaţii. Personajul este rezultatul unei orientări a autorului, ale cărui înclinaţii se potrivesc în mod progresiv unui model ideal.

Bibliografie :

1.      Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura ,,Univers”, Bucureşti, 1988

2.      Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965

3.      Forster, E., M., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968

4.      Perez, Hertha, Ipostaze ale personajului în roman, Editura ,,Junimea”, Iaşi, 1979

5.      Săndulescu, Al., Dicţionar de termeni literari, Editura Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976

6.      Tomaşevski, Boris, Teoria literaturii (Poetica), Editura ,,Univers”, Bucureşti, 1973