OMUL COMPLET ȘI STAREA DE SĂNĂTATE

Prof. Educator Mureșan- Chira Gabriel

Școala Gimnazială Specială Centru de Resurse și

Documentare privind Educația Integrată/ Incluzivă Cluj-Napoca

Rezumat: Psihosomatica sesizează anumite condiții ce ar trebui să fie îndeplinite ca un individ să fie considerat sănătos. Însă, „Trăim într- un univers comun. Prin intervenții creatoare și originale ne manifestăm prezența și ne conturăm personalitatea în spațiu și timp. Fiecare om are o fizionomie aparte, dar și o structură psihică aparte, determinată de elementele convenționale în general și de istoria propriei vieți în amănunte, în special. Trăim într- un univers comun și totuși fiecare dintre noi își are o sferă a sa de existență, un anumit sistem de referință.“ (cit. în Emanuel, Ioan, pag. 11, 2011). Omul este ființă celestă, duală (trup muritor și suflet nemuritor), omul reprezintă corolarul, sinteza, vârful creației, sinteza tuturor raporturilor constitutive, o realizare perfectă de trup, psihic, spiritual, elementul duhovnicesc validând existența acestora. Boala apare în corpul spiritual iar contagiunea fizică sub impactul dezechilibrelor este iminentă. O permanentă stare de trezvie duhovnicească, o gimnastică a minții și o constantă psihosomatică pot preveni înbolnăvirea omului în totalitatea bio- psiho- socială și spirituală.

Cuvinte cheie: trezvie duhovnicească, echilibru psihosomatic, corp spiritual, memorie sacrală, aplatizare spirituală, memorie senzorială

Legături subtile

Ce este omul, de unde vine și spre ce se îndeaptă, cum se rapotează la Divinitate, reprezintă o tema complexă sau mai bine zis o dilemă ce a fost testată de umanitate de- a lungul ciclicității dezvoltării acesteia. Fiind o temă universală, aceasta a fost abordată din mai multe perspective inclusiv din punct de vedere teologic, psihologic și mai ales psihosomatic, temă care sub imperiul dimanicii permanente, a surprins omul în starea de căutare permanentă și de aflare a unor răspunsuri. Unele din aceste răspunsuri au fost puse pe seama performanțelor intelectuale, altele sub reperul tehnologizării iar altele pe tema supranaturalului, a acelui ceva aflat dincolo de noi, și care la un moment dat, se conectează cu noi sub diverse forme, intensități și mai ales subtilități. Din acest punct de vedere a subtilului surprins în formarea completă a omului, acestă stare de satisfacție în găsirea unui posibil răspuns a fost oarecum umbrită de principii, filozofii, tendinte de acceptare sau negare, etape antropologice cu etichete biologice, psihoneurologice sau chiar sub forma exprimărilor neurologice, juridice, a acelui psyche și pneuma.

Unul dintre cele mai prolifice domenii care a încercat să explice fenomenologia stării umanului constant viv- a- vis de o stare de sănătate, de bine și confort total, a analizei organicului în echilibrul constant în stare de bine, a spiritualului și a legăturilor de finețe dintre acestea (exceptănd teologia) este psihosomatica. Starea de sănătate este un pachet fiziologic și spiritual, o depășire a confortabilului promovat de o societate secularizată, o ieșire din starea de confort spre testarea ambițiilor benefice de căutare a sacralității și implicit a restabilirii legăturilor intime cu Creatorul.

Psihosomatica vede anumite condiții ce ar trebui să fie îndeplinite ca un individ să fie considerat sănătos. „ Trăim într- un univers comun. Prin intervenții creatoare și originale ne manifestăm prezența și ne conturăm personalitatea în spațiu și timp. Fiecare om are o fizionomie aparte, dar și o structură psihică aparte, determinată de elementele convenționale în general și de istoria propriei vieți în amănunte, în special. Trăim într- un univers comun și totuși fiecare dintre noi își are o sferă a sa de existență, un anumit sistem de referință.“ (cit. în Emanuel, Ioan, pag. 11, 2011). Aceiași autori subliniază faptul că „în concepția creștină, omul concret este omul întreg, individul viu, înțeles în totalitarea manifestărilor lui“ (idem) însă ce sunt aceste manifestări ale lui și mai ales care sunt și cum apar?

„Medicina este în același timp știință și artă. Dacă ea ar fi doar știință, un ordinator algoritmat pentru diagnostic și tratament, ar rezolva actul medical singur, în totalitate (...) însă omul este bolnav, ceea ce înseamnă că întreaga personalitate este angajată în boală. Deși medicul somatician privește în general direct organul modificat prin boală, când vorbim de bolnav trebuie șă gândim că de fapt acesta, ca entitate umană suferă.“ (cit. în Jeican, pag. 11- 12, 2001). Și totuși„ viața psihică constă, de fapt, într- o continuă convertire a energiilor brute ale organismului în idei și diferite forme ale trăirii“ (cit. în Rudică, pag. 19, 2006). „Omul este cu adevărat el însuși în trăirile sale atunci când suferă: suferința îl individualizează pe fiecare sub raport psihologic, deoarece ea nu cunoaște limbajul ipocriziei, ci doar pe cel al sincerității“ (idem, pag. 61, 2006).

Din aceste câteva trimiteri bibliografice putem observa că diferiți autori, preoți, psihologi, psihiatrii, contestă viziunea unilaterală a ființei umane, și unde? În tocmai experiențele omului. Experiența bolii, experiența emoțiilor, experiența ascetică. Întreaga umanitate poartă responsabilitatea coexistenței, adică a comuniunii, o legătură intra și interumană certă, dar în diverse stări de normalitate și în diverse definiri ale acesteia, o normalitate funcție de trăiri fizico- psihice și sacre, sex, vârstă, atitudini de viață, acceptare a limitelor noastre ca oameni dar o recunoaștere și o solicitate promptă față de Logosul întrupat.

Normalul, sănătatea și boala

„În anatomie și fiziologie există limite de variație a parametrilor de normalitate (...) și constituie elemente de referință în aprecierea a ceea ce este patologic“ (cit. în Jeican, pag. 18, 2001). Alteori sănătatea a fost definită ca fiind primordială omului. „Sfinții Părinți asimilează sănătatea omului stării de desăvârșire căreia acesta îi este sortit prin însăși natura sa. Or, desăvârșirea ființei omenești aceasta este, să fie îndumnezeită, și este vădită în însăși natura sa capacitatea de a deveni dumnezeu prin har“ (cit. în Larchet, pag. 15, 2001) Atunci observăm că normalul este ținerea sus a minții la Dumnezeu și îndumnezeirea vieții cu dobândirea Duhului Sfânt, însă, normalitatea este și de a tolera tensiuni suficient de mari și de a le reduce într- o formă satisfăcătoare pentru individ, normalitatea însemnând atât o adaptare armonios- dinamică în fiecare moment al existenței, cât și o relație a persoanei cu mediul, o adaptare, o conduită echilibrată, o stare de autoanaliză permanentă, de introspecție. Personalitatea este implicată în această conduită ce caută echilibrul într- o măsură mai mică sau mai mare, conștientă sau inconștientă, din inconștient persoana având posibilitatea de a readuce- din păcate- în memoria sacră și senzorială fapte, stări, trăiri, acțiuni traumatizante, trăiri de tip longitudinal, o reverberație a conștiinței, o permanentă aducere aminte. Este posibil ca aceste retăiri să conducă la reactivarea unor conduite deținute anterior, o resensibilizare a psihosomaticului ce poate involua spre gânduri negative, apoi în tolerarea lor, finalizându- le în faptă sau, se pot anula prin recunoașterea lor în psihoterapia supremă, respectiv anularea lor prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

Se pot observa cel puțin trei aspect importante, și anume acela: ca prim aspect- individual poate recunoaște că trecutul a fost unui perceput ca greșit, al doilea- ca un trecut indiferent- mai nociv ca unul încărcat de o factură negativă- deoarece predomină aplatizarea și indiferența afectivă, și unul negativ din care se hrănesc constant, structurile de personalitate grav afectate de dezechilibrele fiziologicului și neordonările psihosomatice, adică se evită o reechilibrare în acest sens. Am putea exprima acest aspect prin validarea dualității omului, trup și suflet, fiecare suferind în felul său, la anumite intensități, și unul și altul interferând permanent, căutând să se ajute, sau să se anuleze prin nerecunoașterea fiecăruia din ei. Un dinamism complex. Când echilibrul se pierde atât la nivel celular- fiziologic dar mai ales prin deplasarea câmpurilor energetic de la gând la faptă, de la subconștient în conștient și în momentul în care boala (dezechilibrul) migrează din energetic- spiritual în fizic, vorbim despre boală în totalitatea ei, boala debutând în special la nivelul spiritual ca sursă principală a bolilor, dezechibibrelor. Boala apare mai întâi în corpul spiritual și apoi în corpul fizic. Boala a fost denumită ca o vreme a cercetării de sine din perspectiva psihoterapiei ortodoxe (Avdeev, 2001) ce ne invită nu la descurajare ci la o meditație la propriul stil de viață atât duhovnivesc cât și psihofiziologic. Deși poate părea o alternativă explicativă mai mult rigoristă, fixistă, sunt necesare în sprijinul acestor afirmații o serie de argumente.

În primul rând omul nu poate să nu comunice, acest lucru fiind imposibil. Interacțiunea umană se realizează sau se face remarcată printr- o raportare la Divin și interiorizarea acestui dialog sau prin exteriorizare în planul complex contemporan, prin socializare, colaborări, acțiuni dirijate cu un scop, mediate de limbaj cu formele sale integratoare (verbal, nonverbal, paraverbal), se completează și se evidențiază comunitar, de la general- comuniuni/ comunitar la individual, semenul nostru, o schemă canonică a expresivității umane (Muchielli, 2005) devenind o comunicare apropiată, intimă, o rezonare cu o altă persoana, o comunicare suflet către suflet, suflet pentru suflet. Manifestările rezultate sunt de natură interactivă și totodată personalizate, purtând amprenta intelectului, lexicului, stărilor sufletești și implicit a etalării parametrilor de sănătate inclusiv sufletească, intimă. Această formă de exprimare a limbajului poate fi interpretabilă, un aspect important fiind acela că omul este dual. Fapt real, concret, validat nu numai de, și prin perspective teologice cât mai ales de principia somatoterapeutice care se atașează acestei perspective, personale, trup și suflet într- o îmbinare perfectă și în care, datorită dezechilibrelor, intră într- o stare de perturbare generând boli. Paradigmă admisă de unii, contestată vehement de concretismul vieții contemporane de influențele principiilor medicaliste exacerbate privind medicația, “ Omul este și suflet, nu numai trup“ afirma Sfântul Grigorie de Nazianz, iar “ Părinții se opun deopotrivă tuturor formelor de materialism și naturalism care neagă sufletul sau îl reduc la un simplu epifenomen ori produs al trupului determinat de trup, și care socotesc trupul drept esența omului și principiu al oricărei manifestări umane“ (cit. în Larchet, pag. 28- 29, 2008), iar” Cunoașterea vindecă mintea“ spunea Evagrie Ponticul, însă cunoașterea începe cu sinele propriu și anularea egocentrismului. “Orice mișcare a sufletului este însoțită de o mișcare a trupului și orice mișcare a trupului este însoțită de o mișcare a sufletului, orice act, orice mișcare și orice stare a omului sunt deopotrivă act, mișcare și stare a sufletului, cât și a trupului său“ (cit. în Larchet, pag. 34, 2008). “Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră“ (Fc. 1, 26) un plural gramatic clar, o primă revelație scripturistică asupra persoanelor Sfintei Treimi și a unității Lor.

Pentru a încheia prezentarea sumară a acestor câteva argumente în favoarea conștientizării faptului că omul este ființă celestă, duală (trup muritor și suflet nemuritor) am putea sublinia faptul că omul reprezintă corolarul, sinteza, vârful creației, sinteza tuturor raporturilor constitutive, o realizare perfectă de trup, psihic, spiritual, elementul duhovnicesc validând existența acestora.

“Experiența arată că păcatul și patimile distrug sănătatea sufletului și trupului“ menționa Sfântul Ioan de Kronstadt, iar biruința asupra patimilor conduc rapid spre dobândirea liniștirii mult dorite, la o stare de bine personală spre comunitate și comuniune. “Hristos nu are în sine toate persoanele umane, ci toată natura umană.“ (Stăniloaie, 2006).

Bibliografie:

1. Alex, Mucchielli. Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2008

2. Cosma, Emanuel., Ioan, Cosma. Pregătirea preotului pentru Sfintele Taine, Editura Ceconi, Baia- Mare, 2011

3. Dmitri, Avdeev. Psihiatria ortodoxă în întrebări și răspunsuri. De vorbă cu un psihiatru ortodox, Editura Sophia, București, 2010

4. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârsirii, vol. I, Editura Humanitas, București, 2004

5. Iată duhovnicul- Părintele Arsenie Papacioc, Ediție alcătuită de Ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, București, 2006

6. Jean- Claude, Larchet. Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia, București, 2008

7. Jean- Claude, Larchet. Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, București, 2006

8. Pamfil, E., Ogodescu. D., Nevrozele, Editura Facla, Timișoara, 1974

9. Rodica, Jeican. Psihiatrie pentru medicii de familie, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001

10. Tiberiu, Rudică. Psihologie umană și paradoxuri ale existenței, Editura Polirom, Iași, 2006