Procesul de invatamant, ca activitate intreprinsa deliberat in vederea realizarii unor scopuri, presupune ca necesitate o organizare. Aceasta activitate se prezinta ca un sistem complex.

Organizarea pe clase si lectii a cunoscut cea mai larga raspandire, fiind dominanta in invatamantul contemporan de pretutindeni.

Paralel insa cu extinderea si perfectionarea sistemului pe clase si lectii au fost aplicate si alte moduri de organizare a procesului instructiv-educativ.

Fiecare din acestea introduc schimbari in structura si functionalitatea unor componente ale modelului de organizare pe clase si lectii: gruparea elevilor, organizarea continutului instruirii, promovarea unuia din modurile de instruire – frontal, individual, pe grupe, rolul educatorului in conducerea procesului didactic, determinarea elevilor pe parcursul scolaritatii etc.

Noile forme de organizare a procesului de invatamant isi propun, printre altele, sa promoveze moduri de organizare mai bune adaptate particularitatilor individuale ale elevilor, sub aspectul organizarii continutului, gruparii elevilor, metodologiei, relatiei pedagogice propunator-elevi etc.

Din randul acestora, pot fi mentionate:

Planul Dalton – dupa numele orasului din SUA – a fost experimentat de Hellen Parkhurst, in care clasele obisnuite sunt transformate in laboratoare pe discipline, oferind elevilor materiale documentare si indicatii de lucru pentru activitatea individuala. Laboratoarele pentru aceeasi disciplina prezinta materiale de studiu ordonate dupa gradul lor de complexitate si dificultate. Fiecare elev lucreaza conform unui program individual, in ritmul sau propriu de lucru, iar profesorul acorda, periodic, consultatii cand este solicitat. Trecerea elevilor de la o etapa la alta se efectueaza, pentru fiecare elevi in parte, in momente diferite, pe baza verificarii asimilarii continutului dat.

Sistemul Winnetka a fost experimentat de Carl Washburne, in Chicago, prin care se incearca imbinarea activitatii scolare in comun cu activitatea individuala, astfel ca programul sa fie compus din activitati colective si lucru individual, in proportii aproximativ egale.

Metoda centrelor de interes a fost elaborata de Ovid Decroly, fiind aplicata in Belgia. Ea introduce schimbari mai ales in organizarea continutului instruirii. Disciplinele de invatamant sunt inlocuite cu grupe de teme, constituite in jurul a patru “centre de interes” ale copiilor, corespunzatoare unor nevoi fundamentale – de hrana, de aparare contra intemperiilor, de lupta impotriva primejdiilor si nevoia de activitate in comun.

Sistemul proiectelor a fost fundamentat de J. Dewey si W. Kilpatrick. Se urmareste instruirea elevilor prin studierea unor “proiecte” (teme complexe), concepute pe baza intereselor spontane ale elevilor. Prin asimilarea unui proiect sunt asimilate cunostinte din diferite domenii stiintifice.

Alte moduri de organizare isi propun sa promoveze activitatea in grup a elevilor si, in acest fel, sa realizeze o mai buna adaptare a procesului didactic la particularitatile individuale ale elevilor si stimularea activitatii lor. Din randul acestora, mentionam “activitatea pe grupe mari de elevi”, preconizata de pedagogul francez Roger Cousinet, promovand lucrul in echipa, pentru executarea unor sarcini date, cu scopul de a intari caracterul social al activitatii scolare si, in acelasi timp, de a stimula activitatea elevilor. Asemanatoare acestui mod de organizare este si activitatea pe grupe cu sarcini de rezolvare a unui proiect, conceputa si experimentata in Franta de reprezentant al “scolii active” - Celestin Freinet. Alti pedagogi, Robert Dottrens, preconizeaza imbinarea a patru modalitati de organizare a procesului de invatamant: lectia, munca in echipa, invatamantul individualizat si instruirea programata.

Sistemele prezentate constituie modalitati de adaptare a procesului de invatamant la particularitatile psihice ale diferitelor grupe de elevi, de stimulare a activitatii elevului, a interesului lor pentru studiu etc. In acelasi timp, insa, ele prezinta numeroase limite, constand in diminuarea rolului educatorului in conducerea procesului de instructie si educatie – sistemul monitorial, planul rolului educatorului in conducerea procesului de instructie si educatie (sistemul monitorial, planul Dalton); restructurarea continutului instruirii pe discipline, inlocuindu-l prin ordonarea acesteia pe teme mai cuprinzatoare (sistemul “centrelor de interes”, metoda “proiectelor”): nu asigura insusirea sistematica a continutului instruirii scolare si cultiva atitudini indivudualiste (planul Dalton, planul Winnetka) etc. Experienta scolara a dovedit ca aceste metode necesita mai multe resurse materiale si financiare, fara a conduce la rezultate mai bune in pregatirea tuturor elevilor.