MODURI DE DETERMINARE A EFICACITĂŢII ŞI EFICIENŢEI PREDĂRII. EVALUAREA COMPORTAMENTULUI DIDACTIC AL PROFESORULUI

Prof: Popa Ianina

Liceul Tehnologic Numărul 1 Sighişoara

Eficienţa procesului de învăţământ este influenţată de mai mulţi factori dintre care cei mai importanţi sunt stilul de predare şi atitudinea (reacţia) elevilor faţă de stilul folosit. Predarea este necesară învăţării deoarece multe din obiectivele educaţionale nu pot fi atinse fără virtuţile predării: prezentarea sistematică a conţinutului, explicarea problemelor, a noţiunilor, aplicaţii, exemplificări sau ilustrări.

Cuvinte-cheie: Eficienţă, stil, explicare, exemplificare, reacţie, atenţie, învăţare

Pentru a determina eficacitatea predatului, ca formă de comunicare didactică, o putem raporta la trei modele mai importante:

a). Modelul comunicării unidirecţionale. În cadrul acestuia, profesorul este unicul emiţător de informaţie, iar elevul o receptează, o învaţă, urmând apoi controlul profesorului.

Acesta are rolul dominant în comunicare şi îl interesează prea puţin cum receptează fiecare elev informaţia, deorece el se adresează grupului (clasei) şi nu poate cunoaşte diferenţele individuale de receptare cognitivă şi afectivă a informaţiei.

Stilul dominator autoritar nu oferă posibilitatea dezvoltării gândirii independente şi a iniţiativei elevilor.

b). Modelul comunicării bidirecţionale - are ca sursă principală de informaţie tot profesorul, elevul limitându-se la adresarea de întrebări, fiind diminuat rolul dominator al profesorului în procesul comunicării. Informaţiile primite de profesor de la elev au rolul de autoreglare şi perfecţionare a comunicării, profesorul având posibilitatea să adreseze informaţia şi anumitor grupuri de elevi cu posibilităţi asemănătoare de receptare.

Deşi modelul bidirecţional este superior celui unidirecţional, pentru că şi elevii sunt activizaţi într-o anumită măsură, totuşi elevii nu comunică şi între ei, iar învăţământul se bazează tot pe transmiterea de informaţii.

c). Modelul comunicării multidirecţionale (cel mai bun). La acest stil de comunicare profesorul va ajunge treptat, în funcţie de maturitatea intelectuală a elevilor şi de pregătirea lor pentru cercetare şi dialog, creând în acelaşi timp o relaţie de simpatie, de respect şi încredere între el şi elevi, pe de o parte, şi între elevi, pe de altă parte.

Se caracterizează prin faptul că profesorul nu mai este singura sursă de informaţie, deoarece în timpul comunicării intervin şi elevii, oferind grupului (clasei) informaţii obţinute pe baza studierii anterioare a bibliografiei sau în urma unor cercetări. În aceste condiţii, opiniile lor sunt deosebit de importante, fiind receptate cu interes de colegi şi de către profesor, care le completează, le corectează sau le acceptă, dacă sunt bune.

Deşi are loc un schimb real de experienţă între profesor şi elevi, nici acest model nu înlătură pe deplin rolul dominant al profesorului, deoarece el conduce şi formulează concluziile, iar elevii rămân cu convingerea că ceea ce au spus ei putea fi spus mai bine de profesor.

Astfel, comunicarea multidirecţională poate fi de trei grade:

- comunicarea multidirecţională de gradul I, dialogul având loc între profesor-elev şi între elevi;

- comunicarea multidirecţională de gradul II, dialogul având loc nu numai între elevi, ci şi între grupele de profesor;

- comunicarea multidirecţională de gradul III, când profesorul renunţă complet la dominaţie, devenind unul dintre membrii grupului. Acest model este folosit în cadrul tinerilor.

Stilul integrat al profesorului este centrat, în modelul de gradul al III-lea, pe iniţiativa elevilor şi a grupurilor de studiu sau de cercetare. Profesorul îi ajută pe elevi să iniţieze acţiuni şi să le analizeze, ridicându-se de la concret la abstract, îi stimulează să reinventeze ştiinţa, le împărtăşeşte din experienţa lui, le acceptă punctele de vedere, le arată golurile din cunoştinţe, le dirijează activitatea în mod discret, adresându-le întrebări de gândire, le creează motivaţii şi, printr-un efort comun cu ei, formulează concluziile.

Dezbaterea se realizează, de obicei, în cadrul unei mese rotunde. O asemenea comunicare didactică permite un dialog autentic, creează o atmosferă de toleranţă şi respect, de coeziune afectivă. Elevii învaţă să gândească, să comunice, să formuleze raţionamente, să analizeze, să compare şi să sintetizeze, să adreseze întrebări, să construiască răspunsuri şi să aplice cunoştinţele.

La acest stil de comunicare profesorul va ajunge treptat, în funcţie de maturizarea intelectuală a elevilor şi de pregătirea acestora pentru cercetare şi dialog autentic, creând în acelaşi timp o relaţie de simpatie, de respect şi de încredere între el şi elevi, pe de o parte, şi între elevi, pe de alta.

Nu este suficient să ştii ce să comunici şi nici să cunoşti bine elevii. Un profesor bun se caracterizează prin simpatii, capacitatea de a sesiza şi înţelege nevoile şi problemele elevilor, de a se identifica cu ei, adaptându-şi comportarea didactică şi afectivă la nevoile lor.

Pentru a crea relaţii de simpatie autentică între el şi elevi, profesorului îi sunt necesare unele calităţi: interesul faţă de copii şi dorinţa de a-i ajuta să se pregătească pentru viaţă, pasiunea pentru meserie, echilibru sufletesc, sinceritate, răbdare, înţelegere, optimism pedagogic, perseverenţă, seninătate, amabilitate, spirit de cooperare, competenţă profesională şi o concepţie pedagogică modernă.

În schimb, profesorii aroganţi, cu tendinţe de dominare şi agresivitate, care nu acceptă critica, acoperindu-şi incompetenţa şi neîmplinirile sau încearcă să obţină anumite avantaje ori o popularitate prin mijloace ieftine, creează între ei şi elevi relaţii negative, de antipatie şi dispreţ, cu efecte extrem de scăzute în procesul instructiv-educativ.

Bibliografie:

Anton Ilinca, O pedagogie pentru învăţământul primar, Editura Universităţii Aurel VlaicuArad, 2005

Popescu Neveanu, Psihologia şcolară, Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1987