ITUL PROPRIU-ZIS ŞI MODELUL MITIC ÎN ,,LES TROIS GRACES” DE MIRCEA ELIADE

Elena HENDRE - prof.

Colegiul Tehnic ,,Aurel Vlaicu”, Baia Mare, Maramureş

Rezumat: În opera ,,Les Trois Graces” Mircea Eliade împleteşte într-o manieră originală cele mai fecunde mituri ce formează zestrea spirituală a umanităţii şi anume mitul Persephonei, al celor trei Graţii, al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, precum şi cel al Frumuseţii ce armonizează fiinţa cu devenirea ei.

Cuvinte-cheie: nuvela fantastică, Graţiile mitologice, fantasticul modern eliadesc.

Nuvela “Le trois Graces”, concepută la Paris în august 1976, aparţine categoriei fantasticului mitic eliadesc de sorginte erotică. Titlul este mitologizant, legat de simbolul grecesc al Charitelor ori al Graţiilor. Graţiile, în calitate de zeiţe celeste ale frumuseţii, personificau splendoarea (Aglae), farmecul şi armonia (Thalia), respectiv bucuria şi plăcerea de a trăi (Euphrosyne). Din punct de vedere mitologic, acestea încarnau atributele seducţiei feminine, însufleţind cu farmecul lor ospeţele zeilor din Olimp. În nuvela sa, Mircea Eliade dezvoltă miticul cu valoare de categorie estetică pe care îşi fundamentează fantasticul, însă acordă acestuia semnificaţii noi prin două abordări diferenţiate: mitul propriu-zis şi modelul mitic.

De asemenea, „prezenţa elementelor de anticipaţie, „regia ştiinţifică”, apropie naraţiunea ,,Les trois Graces” de literatura SF. Există însă şi deosebiri importante. În primul rând, faptul că scriitorul nu-şi proiectează acţiunea nuvelei în viitor, ci o situează în imediata vecinătate a realităţilor de azi, speculându-le complexitatea. Dar, deşi statutul SF al nuvelei este perfect demonstrabil, întrucât există premisa unei explicaţii ,,ştiinţifice”, raţionale, logice, în această operă „se invocă idei şi ipoteze ,,ştiinţifice numai între ghilimele, neconfirmate obiectiv”.

Nuvela debutează cu un dialog, înfiripat la câteva ore după moartea fulgerătoare a lui Aurelian Tătaru, între prietenii săi, inginerul Hagi Pavel, botanistul Filip Zalomit şi un alt medic, Nicoleanu. Toţi trei meditează la posibila semnificaţie a ultimelor cuvinte ale muribundului care au fost “Les trois Graces”. Durata reală, cea a convorbirii dintre personaje, alternează firesc cu cea a amintirii care se impune copleşitoare.

Personajul care trăieşte în timpul interior, subiectiv, este Zalomit. Ca de obicei, în nuvelistica lui Eliade, eroul retras din timpul real, măsurabil, pare „absent” la replicile colocutorilor săi, iar când Nicoleanu i se adresează direct, reintră cu vizibil efort în durata prezentă: „…Îşi duse stângaci mâna la ochi şi începu să se frece…” Botanistul se întoarce pe fluxul memoriei afective cu 39 de ani în urmă, când el, Hagi Pavel şi Tătaru erau studenţi în Elveţia. Într-o pădure de lângă Vevey, Zalomit descoperise trei vile de o rară armonie arhitecturală, pe a căror tăbliţă-indicatoare de aramă scria “Les trois Graces”. Ele erau păzite de un câine „mare, negru”, al cărui lătrat ameninţător îl avertizase că se pregăteau să pătrundă într-un teritoriu interzis. Întocmai ca şi intrarea în imperiul Morţii, Frumuseţea se cuvine păzită de un Cerber mai puţin monstruos decât cel mitologic, dar tot atât de vigilent. Dacă Orfeu cântăreţul fermecase şi adormise sălbăticia monstrului, botanistul poet Zalomit a îmblânzit agresivitatea câinelui. Pentru Zalomit vilele alcătuiau împreună „o casă de vis” şi, deşi constituiau corpuri distincte, totuşi formau un întreg arhitectonic seducător. Privindu-le îndelung, fascinat, tânărul de atunci avusese revelaţia Frumuseţii ca prototip, ca unitate perfectă a generalului cu particularul. Secretul comunicării şi al armoniei lor desăvârşite îl va înţelege abia spre bătrâneţe, după scurgerea a patru decenii de la această descoperire a frumosului şlefuit în piatră.

Nuvela lui Eliade începe şi se încheie cu imaginea de basm a celor trei vile care va declanşa descoperirea semnificaţiei ei superioare de către omul de ştiinţă şi poet: „Evident, acum înţeleg! şopti fericit. Sunt trei şi totuşi una, acelaşi corp, deşi sunt separate. O perfectă, senină frumuseţe; nu li s-ar fi potrivit niciun alt nume…”. Entuziasmat, poetul îşi dusese şi prietenii să le admire, dar pentru aceştia ele au reprezentat doar un peisaj încântător ce li s-a şters ulterior din memorie. Numai Zalomit le personificase în imaginaţia sa, îndrăgostindu-se de siluetele lor ca de nişte fiinţe reale şi simţindu-se ataşat „de fiecare în parte şi de toate trei laolaltă”. În schimb, Hagi Pavel le confundă cu alte imagini comune şi chiar cu “Les trois Grasses”, Yvonne, Henriette şi o a treia fată al cărei nume-l uitase, care le fuseseră celor trei români camarade de studenţie. Exasperat de neînţelegerea profană de care dădea dovadă inginerul, Zalomit rămâne singurul care intuieşte mesajul secret comunicat de prietenul lor: “…Şi poate a vrut să ne spună că moartea este o împlinire, o perfectă integrare a tuturor facultăţilor înalte cu care am fost dăruiţi…”.

Valorile sacre şi profane ale naraţiunii mitice se confruntă de această dată într-o intrigă de tip poliţist, într-o anchetă destinată s-o reorganizeze din interior în chip cronologic şi să ofere de la sine garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde.

Subiectul nuvelei este simplu. Într-o vacanţă de vară, în a doua jumătate a lunii iunie, cei patru prieteni îşi dau întâlnire lângă Poiana Dornei în satul Sestina, la o cabană de munte. De remarcat este absenţa elementului feminin din preajma prietenilor solitari. Accidentul mortal suferit de Tătaru se produce ca urmare a căderii şi rostogolirii sale pe panta nu foarte înclinată a unei prăpăstii. Crimă sau sinucidere? Cei patru bărbaţi urcau muntele pe o cărare îngustă care îi sileşte să se deplaseze unul în spatele celuilalt. Cărarea fiind şerpuită şi încadrată de brazi înalţi, Hagi Pavel, Zalomit şi Nicoleanu l-au pierdut din vedere pe tovarăşul lor care se afla în fruntea micului grup. La un moment dat, cei din urmă au auzit “un strigăt sugrumat” şi zgomotul înfundat al prăbuşirii unui corp. Alergând la faţa locului îl găsesc pe Tătaru care le şopteşte cele trei cuvinte enigmatice şi moare. Ceea ce amplifică misterul acestei întâmplări este neputinţa sau refuzul deliberat al victimei de a-şi încetini ritmul prăbuşirii prin susţinerea de tulpinile plantelor crescute pe povârniş sau prin agăţarea de bolovani, de care a preferat să se izbească rănindu-se mortal. Ceea ce nu ştiau prietenii lui Tătaru şi va afla mai târziu Zalomit este amănuntul revelator că strigătul şi zgomotul căderii din momentul accidentului nu proveneau de la aceeaşi persoană. Ajuns pe culmea muntelui, Tătaru fusese întâmpinat de o tânără femeie goală, care, îndreptându-se spre bărbatul ce o recunoaşte uimit de metamorfoza ei, îl împinge spre prăpastie şi infinit. Ţipătul de spaimă aparţinuse femeii, care se va ascunde, auzind glasuri, în ierburile foşnitoare de unde se ridicase ca o făptură ispititoare, ca un spirit al vegetaţiei menit să împlinească prin moarte destinul eroului.

Personajul feminin care ,,provoacă” moartea protagonistului este Frusinel Chiperii care, fusese la spitalul Brancovici, alături de Aglae Irimescu şi Italia Gâldău, pacienta medicului Aurelian Tătaru. Cele trei femei erau în jurul vârstei de 60 de ani şi fuseseră operate de neoplasm. Rezultatele scontate chirurgical eşuând, ele au devenit cazuri disperate ce nu mai puteau fi salvate. Numai în această situaţie limită vor fi puse la dispoziţia lui Tătaru, pentru experimentarea serului descoperit de savant împotriva cancerului. Când le-a aflat prenumele, le-a rebotezat simbolic asociindu-le o identitate sacră, după modelul celor trei Graţii: Aglae, Thalia şi Euphrosyne. Botezul spiritual are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, răpindu-le unei morţi indubitabile, Tătaru le oferă unica şansă de a renaşte prin aplicarea tratamentului său original. Pe de altă parte, vindecarea neoplasmului are drept consecinţă regenerarea biologică, fapt care le redă femeilor tinereţea pierdută. În ciuda neîncrederii sau scepticismului provocate de experimentul său, doctorul Tătaru era pe cale să obţină rezultate spectaculoase. Teoria sa porneşte de la o ipoteză ispititoare şi anume că în codul genetic al corpului uman este înscrisă şi formula regenerării acestuia atunci când ţesuturile sunt ameninţate de îmbătrânire sau boli. Dintr-o cauză rămasă neelucidată încă, trupul nostru a uitat formula magică, salvatoare, căzând pradă bolilor şi degenerării progresive odată cu înaintarea în vârstă. De câte ori organismul încearcă să şi-o amintească, celulele se înmulţesc anarhic, producând cancerul. Convingerea lui Tătaru se reduce la ideea că un fel de amnezie biologică este răspunzătoare de dereglarea mecanismului vital al refacerii celulare şi de apariţia acestei maladii fatale pentru viaţa umană. Medicul însuşi întrevedea limitele tratamentului său, care nu putea fi aplicat decât bolnavilor aflaţi în ultima fază de proliferare celulară a unui neoplasm. Omul de ştiinţă, în persoana doctorului Tătaru, sedus de teologie, consideră neoplasmul ca o maladie necesară, în măsură să oblige organismul de a face efortul să-şi reamintească corect cum să întinerească periodic. El apreciază aceasta ca pe o coincidentia oppositorum.

De fapt, acesta este „elementul de noutate pe care-l aduce relatarea şi constă în explicaţia meticuloasă oferită cititorului… ingenioasă teza despre dirijarea conştientă a proliferării celulelor canceroase…”. După afirmaţia lui Eugen Simion, Mircea Eliade ,,…apropie printr-o abilă ipoteză ştiinţa de magie”, pe măsură ce eroul nuvelei sale formează o explicaţie miraculoasă a regenerării ţesuturilor, care s-au produs în perioada mitică (a începuturilor) existenţei, când istoria devenirii umane a înregistrat o mutaţie biologică. Consecinţa dramatică a acestei mutaţii o reprezintă bolile şi moartea organismului pedepsit să-şi uite funcţia esenţială care îl poate salva. Cercetătorul s-a lăsat fascinat de textele sacre în care se fac referiri la un păcat originar, pe care omul îl ispăşeşte de la Adam şi Eva încoace. Perechea biblică, răspunzătoare de a fi călcat o interdicţie divină, ar fi fost sancţionată prin aducerea sa la condiţia muritoare, pierzând accesul la secretul tinereţii veşnice.

Apreciind că nu avea o pregătire teologică serioasă, Aurelian Tătaru se adresează unui călugăr, Calinic, căruia îi solicită informaţii despre textele originare şi apocrife referitoare la cuplul biblic. Medicul este convins de faptul că în cărţile sacre este camuflat misterul reîntineririi copului omenesc şi că structura lui biologică este virtual aceeaşi, păstrând capacitatea de longevitate maximă: ,,…Omul a rămas acelaşi, aşa cum erau Adam şi Eva în Paradis, înainte de păcat…”.

Referirile teologice ale medicului însă, treziseră suspiciuni din partea celor de la Cadre şi, mai ales, din partea profesorului Nedelcu care autorizase experimentul. Totul se petrece într-o Românie sufocată sub apăsarea „unor draconice interdicţii ideologice”, circumstanţe în care, în urma unor denunţuri colegiale, tratamentul este brusc întrerupt şi interzis venit printr-un „ordin de sus”. Din acel moment, doctorul Tătaru îşi distruge toate însemnările şi fişele de observaţie medicală, fiind transferat disciplinar la un alt spital, iar cele trei nefericite paciente sunt abandonate unei condiţii semi-vegetale. Sunt condamnate să trăiască de atunci „ca florile, după soare”, întinerind în fiecare primăvară şi îmbătrânind în fiecare toamnă, o adevărată şi continuă sursă de nefericire pentru cele trei femei mutante. Ultima dintre cele trei ,,Graţii”, bătrâna şi totodată tânăra Frusinel, reface fără să vrea şi fără să ştie soarta ingrată a a mitologicei Persephone, cea condamnată să trăiască „o jumătate din an pe pământ, iar cealaltă jumătate în întunecimile subpământene din Hades”. După mai mulţi ani, doctorul Tătaru o reîntâlneşte din întâmplare şi îşi găseşte moartea în împrejurări neclare, ceea ce alertează Securitatea, între timp devenită conştientă de valoarea ştiinţifică, dar şi politică, a descoperirii, preluând cazul şi punând-o pe femeie sub o discretă şi permanentă urmărire, pentru a recupera formula miraculosului ser al întineririi. Misterul nemuririi, însă, ,,continuă să rămână ascuns în biologia muritoare a omului, precum ascuns dăinuie şi sacrul în profan”.

Acuzat de obscurantism religios, valorosul cercetător fusese mutat la un spital de provincie, echipa sa de colaboratori este dispersată şi tratamentul aplicat bolnavelor este întrerupt după douăzeci şi două de zile. Cele trei femei au fost vindecate de cancer, însă miracolul tinereţii lor nu se împlinise decât pe jumătate. Şase luni pe an erau tinere, în timp ce alte şase luni îşi arătau vârsta lor adevărată, care nu încetează să crească. Aşadar, tinereţea ciclică a eroinelor va fi aidoma florilor, după cum subliniase medicul Tătaru, urmând periodicitatea lumii naturale stabilită „după soare”. Întocmai ca fiinţele obişnuite, bătrânele tinere se îndreaptă implacabil spre moarte, un avertisment constituindu-l dispariţia Italiei Gâldău, victima unui accident de maşină. A doua pacientă, Aglae Irimescu, simte nevoia să-şi modifice identitatea şi emigrează în Statele Unite, unde va fi o necunoscută şi tinereţea sa vă apărea tuturor drept condiţia ei biologică firească. Numai Frusinel Chiperii îşi va asuma destinul său şi miracolul incomplet al tinereţii periodice, cu o superioară bucurie.

Frusinel este din acest punct de vedere o expresie a „dramei omeneşti a miracolului eşuat”. Ea alege să trăiască în continuare printre oameni, graţie jumătăţii neîmplinite a miracolului. Ştie să se bucure până la uitarea extatică de sine. Este definitiv condamnată la un eros întâmplător, dar nu inconştient, deoarece apreciază cu luciditate că niciunul dintre bărbaţii seduşi de tinereţea ei aparentă nu ar suporta, alături, imaginea teribilă a femeii bătrâne în fapt. Frenezia senzuală o împiedică o singură dată pe Frusinel să se bucure fără înţelepciune, atunci când iese în întâmpinarea lui Tătaru. Recunoscând-o, doctorul s-a dat înapoi, îngrozit de perspectiva de a îmbrăţişa o femeie tânără de …şaptezeci de ani. Pentru unicul bărbat responsabil de condiţia ei, tinereţea ispititoare a femeii nude din faţa sa era hidoasă. Dar Frusinel se afla atunci în culmea frumuseţii sale şi trăia cu intensitate erosul ca moment, ca beatitudine. Nu întâmplător, întâlnirea dintre dintre ei a fost fixată de autor în ziua de 22 iunie, data calendaristică a solstiţiului de vară, simbol al apogeului căldurii şi luminozităţii solare. Similar soarelui, Frusinel era în punctul solstiţial al farmecului şi al frumusetii ei plenare. Ora decesului doctorului Tătaru este, de asemenea, sugestivă. La această oră, Soarele strălucea cu ultimele sale puteri anuale depline.

Albini, anchetatorul morţii misterioase a doctorului Tătaru, recunoaşte public incapacitatea sa de a elucida misterul şi mărturiseşte în faţa botanistului Zalomit cu uimire: „la toate ne aşteptam, dar la această încercare de viol, consecinţă a tratamentului….”. Condiţia sa imperfectă o condamnă la un eros gratuit şi existenţa ei nu stă sub semnul fecundităţii. Aşadar, fantasticul se impune cititorului ca soluţie inevitabilă.

Şi pe Filip Zalomit îl fascinează amestecul de tinereţe şi bătrâneţe din trăsăturile şi gesturile Euphrosynei. Zâmbetul femeii ridate nu pare o mască, ci îşi păstrează prospeţimea seducătoare. Părul, în loc să fie sur, este „prea negru” şi nu se potriveşte deloc cu tâmplele zbârcite şi obrajii ridaţi, pe care le face şi mai stridente. Infernul juvenil pe care îl străbate cu mult curaj este profund. Reiterarea vârstelor, procedeu fantastic, nu alungă perspectiva morţii, deşi tinereţea ei ciclică îi poate crea această iluzie. Fiinţa îmbătrânită şi bolnavă acceptă moartea şi o doreşte chiar, ca o încetare a infirmităţilor umilitoare. Dar Frusinel, periodic reîntinerită, este o revoltată, căci vigoarea sănătoasă contrazice evidenţa morţii. Curajul ei devine, astfel, expresia cea mai înaltă a disperării.

În concluzie, la Eliade se observă că ieşirea din limita firească, din ,,pura devenire”, cum zice filozoful Constantin Noica, se sancţionează prin moartea celui care a iniţiat-o. Unul dintre multiplele sensuri ale nuvelei ar fi şi acela că niciun om nu are dreptul să-l scoată pe semenul său din rândul oamenilor. Parafrazând titlul simbolic purtat de unicul volum de versuri al botanistului Filip Zalomit, ,,Maculatele corole”, textul eliadesc ar putea fi subintitulat „Maculata tinereţe”, deoarece insolitul, care alimentează fantasticul eliadesc ,,este produs prin elaborarea unei teorii privind posibilitatea învingerii timpului… În ,,Le trois Graces”, Eufrosina…reuşeşte să depăşească efectele malefice specifice senectuţii”.

Bibliografie consultată:

1. Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Nemira, 1995
2. Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II, coord. Ion Pop, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002
3. Eliade, Mircea, Proza fantastică, vol. II., ed. Tana, Muşăteşti, 2007
4. Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
5. Eliade, Mircea, Nostalgia originilor, ed. Humanitas, Buc.,1994
6. Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Humanitas, Buc, 1994
7. Eliade, Mircea, Fragmentarium, ed. Destin, Deva, 1990
8. Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, ed. Univers enciclopedic, Buc, 1999
9. Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, ed. Univers, Bucureşti, 1978
10. Eliade, Mircea, Mefistofel şi androginul, ed. Humanitas, Bucureşti,1995
11. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
12. Glodeanu, Gheorghe, Mircea Eliade. Poetică fantasticului şi morfologia romanului existenţial,

ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1997

1. Glodeanu, Gheorghe, Coordonate ale imaginarului în operă lui Mircea Eliade, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006
2. Handoca, Mircea, Pe urmele lui Mircea Eliade, ed. Petru Maior, Târgu Mureş, 1990
3. Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Buc., 1980
4. Rogalski, Florina, Evoluţia fantasticului. Aspecte ale genului în proza lui Mircea Eliade, ed. Corint, Buc., 2007