UN POET UNIVERSAL – MIHAI EMINESCU

Învăţătoare: Nevodenszki Sorina,

,,Şcoala cu clasele I-VIII  Sânandrei”, Jud. Timiş

,,Geniul lui Eminescu a intrat definitiv în Panteonul culturii naţionale, şi figura lui este privită asemenea unui  simbol pentru o cauză mare, care este însăşi cauza poporului român, cu al cărui destin s-a identificat marele poet, exprimând, ca nimeni altul, geniul şi sensibilitatea lui”[1]

Întotdeauna bine documentat în problemele literaturii române, dar şi universale, Victor Iancu îl citează pe cercetătorul literar germanul  Richard M. Meyer, după opinia căruia valoarea unui poet nu este suficientă pentru a fi inclus în literatura universală, limba fiind primul impediment în calea afirmării universale. Despre popularizarea operei poetului în diferite limbi se ştie că a început încă din timpul vieţii acestuia. Făt- Frumos din lacrimă a fost tradus în germană de Mozes Gaster in  1883, Mite Kremnitz, poetul francez  J.B. Hétrat au făcut cunoscută poezia eminesciană în literatura germană şi franceză. Exegetul maghiar: Szöcs Géza ( - publică în 1895 - Viaţa şi operele lui Eminscu), poeta Mária Berde (traducătoarea lui Eminescu în maghiară),  profesorul Ladislau Gáldi, - (şi-a dedicat activitatea exegezei lui Eminescu), au adus o contribuţie din cele mai meritorii, atât în limba maghiară, cât şi în limba română.  

În cazul lui Mihai Eminescu atât ,,orizontul poetului” cât şi ,,intergarea într-un curent semnificativ” au fost de la început specifice operei sale. Temperamentul, temele tratate: iubirea, dragostea de natură, motivele, sensibilitatea poetică, preferinţa pentru filosofia în poezie, interesul pentrru Antichitatea clasică, sunt câteva dintre trăsăturile romantice ale operei eminesciene suficiente pentru integrarea ei în literatura universală.

Prima influenţă care s-a abătut asupra poetului a fost cea a romantismului francez: ,,Fără îndoială, ca un semn al independenţei spirituale a poetului trebuie apreciat şi faptul că deşi în anii de şcolar, la Cernăuţi, a trăit într-un mediu german-austriac, el a ştiut să se apropie de opera unui Lamartine, Victor Hugo şi Musset. Acestei înrâuriri îi datorăm creaţia sa din tinereţe, însufleţită de spirit revoluţionar, cu preocuparea demonului, dar şi cu reacţii morale şi meditative, proprii firii sale. Acestei inspiraţii aparţin Venere şi Madonă, Înger şi demon şi cu deosebire Împărat şi proletar.”[2]

Influenţa romantismului german începe în anii studenţiei de la Viena Un rol hotărâtor vor juca în direcţia aceasta romanticii germani din prima jumătate a secolului trecut, a căror operă o va aprofunda. Tieck, Novalis, Hölderlin şi Lenau vor fi, în această perioadă, autorii din partea cărora va recepta cele mai numeroase înrâuriri. Între Eminescu şi Lenau stăruie Victor Iancu să lămurească similitudinile în privinţa destinelor dureroase şi a versurilor cântate pe un ton pesimist. Dar astfel de similitudini mai apar în studiile sale, Petöfi Sándor, cântăreţ şi luptător pentru libertate  aşează în oglindă destinele celor doi poeţi stinşi din viaţă înainte de vreme. ,,Eminescu n-a fost un cântăreţ cu precădere militant ca Petöfi, temperamentul poetului nostru cel mai reprezentativ a fost unul mai degrabă contemplativ. Dar ambii au lăsat regretul amintirii unei opere care putea lua proporţii şi mai mari dacă firul vieţii nu le era tăiat în mod brusc şi atât de tragic.”[3]

Receptivitatea literaturii române faţă de cultura germană - un studiu în care Victor Iancu evidenţiază rolul culturii germane şi modul în care ea a contribuit la formarea marilor oameni de cultură din literatura română: ,,ea n-a tins niciodată şi nici

n-a putut tinde la răstălmăcirea sau contrafacerea spiritului nostru original, deşi s-a abătut asupra unora dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai literaturii noastre, ca poetul Eminescu.... nu numai că n-a primejduit forţa esenţei spiritului nostru creator, ci, dimpotrivă, a avut nu o dată darul de a ne întoarce spre noi înşine”[4].

O caracteristică a scrisului lui Victor Iancu o reprezintă permanenta trimitere la alţi scriitori, atât din literatura română, dar mai ales din cea germană  în interiorul căreia s-a format în anii studenţiei sale la Universitatea din München. Studiul Mihail Eminescu şi cultura românească, apare la jumătate de veac după moartea poetului, în revista clujeană ,,Ţară Nouă”, 1939. Victor Iancu încearcă să lămurească problema consacrării valorilor ,,noi credem că prin ceea ce se afirmă o veridică valoare estetică este trăinicia ei în ciuda gustului supus schimbărilor dese. Dacă atâţia şi atâţia poeţi îşi pierd repede actualitatea, nu numai sub raportul problemelor abordate ... ci prin însuşi aspectul pur estetic al plăsmuirii lor, al acelei laturi care singură aspiră la eternitate, continuând doar unii să deţină interesul permanent al unei autentice satisfacţii estetice, aceasta răsfrânge în criteriul de judecată pe care îl confirmă însăşi istoria”[5].

Goethe, Beethoven, Kant, Dürer sunt marii creatori ai culturii germane care au intrat în cultura universală datorită operelor de o valoare incontestabilă. Eminescu va rămâne cel mai mare poet al nostru nu numai datorită ,,conţinutului gândirii sale” ci mai ales prin ,,forma şi accentul sensibilităţii sale”, alăturându-se şi el valorilor universale. Comparaţii cu geniul eminescian sunt des întâlnite în studiile lui Victor Iancu: ,,Universalitatea literară a lui Sadoveanu”(,,Scrisul Bănăţean”, nr. 12, 1962 ) îl aşează cap de listă pe Mihai Eminescu urmat de Creangă, Caragiale, Arghezi şi Sadoveanu scriitorii români de o valoare universală. Poezia eminesciană şi proza sadoveniană se suprapun atunci când dau frâu liber motivului pădurii, atât de frumos prezentată în imaginile descriptive, Sadoveanu fiind ,,un mare peisagist al literaturii române”... ,,impresiile vizuale, în cărţile tinereţii sale nu sunt mai bogate ca în poezia lui Eminescu.” [6]

Problema neantului îi apropie  pe Eminescu de Blaga: ,,De la Eminescu problema neantului n-a găsit un cântăreţ mai pasionat decât Lucian Blaga. La Eminescu problema schopenhaueriană a neantului s-a manifestat într-o poezie a zădărniciei, plină de armonia dulce a resemnării”[7]

În poezia eminesciană muzica este atât o temă, cât şi expresia armonioasă a versurilor:

,,De ce taci, când fermecată

Inima-mi spre tine-ntorn?

Mai suna-vei dulce corn,

Pentru mine vre odată?”

                                                     (Peste vârfuri)

            Evadarea din real este soluţia ideală pentru Lenau şi Eminescu. În privinţa răului Eminescu se aseamănă cu Schopenhauer care dă răului un înţeles metafizic, el se naşte din voinţa de a trăi.  Istoria întreagă apare ca o desfăşurare a răului, care nu se răsfrânge peste toţi  în mod egal. El este o constantă a istoriei:

,,Toate au trecut în lume

            Numai răul a rămas.”

                                              (Memento mori)

            Condiţia geniului este o temă preferată de romantici: Eminescu, Schopenhauer acordă o atenţie deosebită. Pentru Schopenhauer, geniul posedă într-un grad superior facultatea de a cunoaşte şi de a contempla, detaşat total de contingent. Cunoaşterea provoacă suferinţă, pentru că duce la descoperirea răului ca esenţă şi condiţie a vieţii.

Cu cât omul e mai înzestrat cu puterea cunoaşterii , suferinţa sa este mai mare. La nefericirea geniului se adaugă indiferenţa şi  neînţelegerea societăţii.

            Eminescu se referă la soarta postumă a geniului cu ironie

,, Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

                                   (Scrisoarea I)

Chiar dacă genii se vor mai naşte şi poate îl vor întrece ,,în grandoare”. Din ceea ce este al lui, Eminescu nu va pierde nimic.

,,Ancorat în realităţile tradiţiei culturale româneşti şi animat de cultul tuturor înaintaşilor, format la şcoala lui Homer, Shakespeare şi Goethe, precum şi la aceea a clasicului folclor românesc, Eminescu a realizat o operă de sinteză a tuturor tradiţiilor populare şi culte naţionale, depăşindu-le prin geniul şi munca sa nepreţuită!” (Z. D. Buşulenga).