METODE ŞI STRATEGII DESTINATE

CERCURILOR DE LECTURĂ

Prof. Melinte Mihaela

Colegiul Tehnic „Traian Vuia” Galaţi

Cercurile de lectură reprezintă activităţi didactice, desfăşurate într-un cadru curricular sau extracurricular, al căror scop este aprofundarea competenţelor de receptare a diferitelor tipuri de texte literare, mai ales prin activităţi practice. Sunt imperioase o serie de metode şi tehnici de înţelegere a lecturii pe care profesorul să le aplice şi să le stăpânească.

Cuvinte cheie: atelier, lectură, eseu, cititor, metode, jurnal de lectură, predicţii etc.

Discul rolurilor

Atribuirea de roluri înseamnă asumarea unor comportamente, fapt ce va lua în calcul alocarea rolurilor în funcţie de resursele personale ale elevilor. Moderatorul: acesta va menţine discuţiile, va introduce fiecare rol şi fiecare secţiune de dezbatere. El prezidează discuţia, are abilităţi de comunicare, este o persoană care lucrează prin alţii.

Sintetizatorul: rolul său este să realizeze rezumatul subiectului punctând ideea centrală.

Interogatorul: acesta va trebui să conceapă o listă cu întrebări pentru ca grupul să poată discuta pe marginea lor. Nu trebuie să îşi facă griji în privinţa detaliilor pentru că scopul lui este să ajute colegii să vorbească, să discute etc.

Conectorul: este cel care face conexiuni între carte şi restul lumii, între carte şi alte cărţi citite, între carte şi propria viaţă, îndemnându-i şi pe ceilalţi să procedeze la fel.

Ilustratorul: se ştie că cititorii eficienţi îşi creează întotdeauna în minte imagini în timp ce citesc. Rolul ilustratorului este de a ilustra, de a desena o scenă care s-a petrecut în carte.

Luminatorul literar: rolul său este de a stabili şi evidenţia câteva secţiuni speciale, paragrafe, cu scopul de a-i ajuta pe colegi să se întoarcă către paragrafele interesante şi cu o semnificaţie puternică. Deci rolul său este de a sugera şi furniza material pentru discuţie.

Investigatorul sau Detectivul: rolul acestuia este să sape după mai multe informaţii, chiar informaţii pertinente despre viaţa autorului etc.

Responsabilul cu vocabularul: rolul este de a căuta cuvintele cheie, de a găsi în prealabil sensul acestora şi chiar de a fi pregătit să-l discute cu ceilalţi.

Eseul de cinci minute

Se foloseşte mai ales în etapa de reflecţie, la sfârşitul lecturii, pentru a-i ajuta pe elevi să-şi adune ideile legate de tema cărţii şi pentru a le oferi celorlalţi o idee mai clară despre ceea ce au citit. Eseul de cinci minute reprezintă un adevărat feed-back.

Cineva /Dorea/ Dar/ Astfel

Această strategie se constituie într-o schemă a naraţiunii:

Cineva - este naratorul.

Dorea - acţiunea pe care o face.

Dar - este cauza care declanşează acţiunea.

Astfel - este consecinţa, efectul a ceea ce se întâmplă.

Această strategie îi ajută pe elevi să scrie un rezumat al unei povestiri.

Interviul despre lectură

1. Ce ţi-a plăcut în această carte?

2. Ce nu ţi-a plăcut?

3. Ce ai simţit pe parcursul lecturii?

4. Cum a început textul?

5. Cum s-a terminat?

6. Ai anticipat finalul?

7. Care este conflictul poveştii?

8. Care sunt personajele?

9. Te recunoşti în vreunul dintre personaje?

10. Au fost personajele credibile? De ce?/De ce nu?

11. Te poţi gândi la trei cuvinte prin care să descrii această carte?

12. Ce ai înţeles din această carte?

13. Care este punctul forte al cărţii?

14. De ce recomanzi cartea şi altora?

Scrisorile

Reprezintă scurte epistole pe care elevii şi le trimit între ei în timpul activităţii de lectură. Ei trebuie să noteze rapid şi concentrat impresiile de moment. Prin acest instrument se încurajează schimbul de impresii asupra unei cărţi. De asemenea ele pot fi scrise doar pentru a prezenta o carte cuiva. Sunt cazuri în care sunt scrise de către elevi şi adresate autorului (a cărui carte o citesc la un moment dat).

Întrebările: Pornind de la titlu, elevii vor construi nişte întrebări la care vor răspunde abia după ce vor citi integral textul.
Imagini: Elevii vor privi imaginile textului și vor prezice care este subiectul cărţii.

Graficul Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat: Folosind un tabel cu trei coloane sau pagină, elevii vor scrie ceea ce ştiu despre subiect, iar apoi se adaugă întrebări despre ce vor să ştie, şi la final vor completa cu ceea ce au învăţat despre text.

Predicţiile

Ce crezi că se va întâmpla în această carte, pornind de la titlul ei, sau de la ilustraţia copertei?

Vizualizează

Crează-ţi în minte scenariul cărţii (timp, spaţiu, personaje, episoade etc.)

Întreabă-te!

Pune-ţi întrebări despre text ca să observi dacă totul capătă un sens.

Creează legături

Creează legături cu tine şi cu textul citit, sau chiar cu alte cărţi citite.

Identifică

Găseşte ideea centrală a textului.

Evaluează

Formulează o opinie despre ceea ce ai citit.

Citeşte activ!

Înaintea lecturii

Ce poţi spune despre semnificaţia titlului?

Ce sugerează imaginile cărţii sau ale coperţii?

Care crezi că va fi tema cărţii?

Jurnalul de lectură

Prin intermediul acestuia este încurajată exprimarea liberă a impresiilor, sentimentelor, trăirilor provocate de lectură, monitorizându-se propria înţelegere asupra textului citit.

Un jurnal de lectură ar putea conţine: lista cărţilor citite de către elevi; lista cărţilor propuse de către profesor; consemnarea reflecţiilor pe marginea celor citite;

Storytellingul, denumit şi Arta povestirii este o metodă care porneşte de la o poveste, un mesaj, o valoare, un principiu ce se doreşte a fi transmis, pentru a fi inţeles, explorat şi apoi adaptat în manieră personală de către fiecare ascultător în parte. Arta de a spune poveşti este adecvată procesului instructiv-educativ şi poate fi accesibilă la orice vârstă şi pentru toate abilităţile. Nu este nevoie de echipament special în afară de pură imaginaţie şi puterea de a asculta şi de a vorbi pentru a crea imagini artistice. În lumea noastră a povesti poate fi o modalitate de a reaminti copiilor că totdeauna cuvintele lor vorbite sunt puternice, că ascultarea este importantă, şi că o comunicare clară între oameni reprezintă o artă. Povestirea este arta în care un povestitor transmite un mesaj, adevăruri, informaţii, cunoştinţe sau înţelepciune pentru o audienţă - de multe ori subliminal - într-un mod distractiv, folosind orice aptitudine (artistică) sau recuzită pentru a capta atenţia publicului. Metoda implică trei elemente esenţiale: povestea, povestitorul şi publicul. Dialogul dintre aceste trei elemente face ca storytellingul să poată fi folosit atât în scop formativ / educaţional, cât şi terapeutic. Principiul de la care pornim este că oricine poate spune o poveste. Exista poveşti proprii, există cele consacrate, şi, cu siguranţă există poveşti nescrise ce pot fi create chiar în momentul utilizării metodei. Poveştile implică emoţii, valori, experienţe individuale şi de grup, probleme şi, cu siguranţă, multiple soluţii. Storytellingul este o metodă participativă ce implică publicul în toate etapele: pregatirea publicului pentru poveste (introducerea în temă), povestea în sine (incluzand elemente legate de voce, tonalitate, obiecte utilizate) şi ieşirea din poveste (creaţie, reflecţie, punere în scenă). Povestea construieşte un mediu în care ascultătorii se simt în siguranţă, pot reflecta asupra experienţelor proprii, realizând un dialog cu ei înşişi sau cu ceilalţi. Cei implicaţi în procesul ascultării îşi dezvoltă abilităţi de ascultare activă şi capacitatea de concentrare, puterea de observaţie, capacitatea de acceptare şi receptivite la situaţii noi şi, în acelaşi timp, reflectarea asupra propriilor experienţe. O poveste poate fi folosită cu succes în curriculum (în lectură, istorie, geografie, religie, ştiinţă şi multe altele – la toate nivelurile de învăţământ).

Aplicaţie:

Povestea în cerc (Profesorul sau chiar un elev începe o poveste şi se opreşte după câteva propoziţii. Următoarea persoană preia firul poveştii continuând, apoi se opreşte şi apoi persoana continuă până când povestea ajunge să ia o formă. Povestea ar putea începe cu un titlu preselectat, sau poate porni de la un obiect, pentru a ghida improvizaţia. Noi am plecat de la un semn de carte şi a rezultat ceva neaşteptat. Încercaţi înregistrarea audio a momentului, elevii cu siguranţă se vor amuza); O imagine face cât o mie de cuvinte (elevii vor privi un tablou clasic, vor redacta începutul unei poveşti, inspiraţi de imagine, pentru ca apoi povestea să fie continuată de alţi elevi, de la altă clasă care nu au privit tabloul) etc.

Povestea ne face să uităm urâţenia însângerată a lumii sau prostia ei plicticoasă. Povestea înseamnă evadare, fiindcă ne poartă pe tărâmul uitării. Dar când este ingenioasă, ne readuce iute în lumea de care crezusem că n-am eliberat. Şi atunci apare din nou oglinda. Ne recunoaştem imediat în ficţiune. (Jeane Claude Carriere)

Bibliografie:

1. Pamfil, A, Studii de didactica literaturii române, Editura Casa Cărţiii de Ştiinţă, Cluj, 2007.

2. Adam, J. M., Revaz F., Analiza povestirii, Institutul European, Iaşi, 1999.

3. Prince, Gerald, Dicţionar de naratologie, Institutul European, Iaşi, 2004.