MESERIA DE PĂRINTE

Profesor Psiholog Blejan Maria Liliana

Liceul de Arte Plastice “Hans Mattis Teutsch” Braşov

Toată lumea ştie că a fi părinte nu este un lucru uşor , iar pentru a stabili o relaţie optimă părinte-copil este nevoie de mai multe lucruri decât de dragostea părintească. Această lucrare, descrie , pe scurt, meseria de părinte şi importanta stabilirii comunicării între actorii principali ai relaţiei părinte-copil. Părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor, şi ca atare, comportamentul părintelui faţă de copil trebuie să fie corect şi exemplar.

Cuvinte cheie: părinte, copil, relaţia părinte-copil

Relaţia părinte-copil poate fi considerată cea mai importantă dintre relaţiile care se pot forma, în general, între oameni. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea. A fi părinte e o meserie, cu deosebirea că în acest caz trebuie să muncim cu normă întreagă, zi şi noapte, fără să beneficiem de concedii anuale plătite sau de pauzele determinate de reviziile tehnice. E o meserie din care nu se pune problema să ne dăm demisia, o meserie care se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii pentru care nu se organizează cursuri de specializare.

Pe lângă faptul că relaţia părinte –copil este o legătură definitivă şi indestructibilă, ea ar trebui să fie şi cea mai strânsă şi puternică legătură posibilă între oameni. Nimic pe lumea aceasta nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Dar pentru ca această relaţie să fie reuşită, este nevoie de mult efort şi răbdare depuse de copii, dar şi de părinţii lor. Este foarte important ca fiecare dintre ei să conştientizeze şi, de asemenea, să înţeleagă poziţia în care se află şi, care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite, şi limitele, ce nu trebuie depăşite. Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este faptul că voinţa copilului trebuie modelata încă din primii ani ai vieţii, nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile. Copilul trebuie să ştie care este comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător pentru aceasta. Stabilirea acestor condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nicio limită, nu trebuie să se ceară respectarea vreuneia. O dată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru comportarea sa. Aceasta sună frumos şi pare uşor de aplicat, dar, majoritatea copiilor înfrunta autoritatea părinţilor de a conduce, fiind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii.

De obicei, când un copil se comportă într-un mod dăunător, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul său ascuns este să verifice stabilitatea limitelor fixate. Comportamentul părintelui faţă de copil trebuie să fie corect şi exemplar, pentru că, în acest mod, copilul va recunoaşte autoritatea adultului. Copilul trebuie să vadă că şi părinţii pot primi sancţiuni, dacă greşesc. Părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor.

Părintele are foarte multe griji, responsabilităţi, diverse probleme, şi de aceea, este bine ca într-o familie fiecare membru să facă efortul de a păstra un anumit echilibru, linişte, şi, să arate înţelegere şi respect faţă de ceilalţi membri ai familiei sale, mai ales faţă de părinţi. Părinţii sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vieţii, îi îndrumă  întotdeuna spre a face cele mai bune alegeri în viaţă pentru ei, nu doar le creionează traseul, le şi sunt alături, la bine şi la greu.
Relaţionarea părinte – copil are loc doar prin stabilirea comunicării dintre aceştia şi prin interacţiunile specifice fiecărei familii.
Comunicarea dintre părinţi şi copil este o condiţie foarte importantă a relaţionării şi a formării personalităţii. O bună comunicare nu înseamnă că doar copilul să-l asculte pe părinte fără a scoate un cuvânt, sau să se conformeze de fiecare dată doar ţinând cont de ierarhia rolurilor, ci a experimenta exprimarea liberă pentru a se face înţeles, a se descărca atunci când este trist, a învăţa din greşeli, a împărtăşi emoţii.

Părintele care ştie să-i lase copilului o marjă de libertate, dar care îi arată şi anumite norme şi valori şi-i fixează anumite repere în ceea ce priveşte comportamentul, îşi va atrage respectul copilului său .

Bibliografie

1. Petruţ Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Bucureşti,2005

2. Salade Dumitru, Educaţie şi personalitate ,  Editura Casa Cărţii de Ştiinţă , Cluj- Napoca,2001

3. Minulescu Mihaela, Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche ,Bucureşti, 2006

4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi- copii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,  Bucureşti,2000

5. Dr. Puline Moran de Jouffrey, Psihologia copilului, Editura Teora, Bucureşti, 2005