UN PERFORMER AL MUZICII DIVINE – J. S. BACH

Prof. Gloria Ghidiceanu

Şcoala Gimnazială “Mihai Viteazul” Craiova

Traducerea substantivului performance din limba engleză ne oferă o paletă mai largă de sensuri, printre care şi acela de interpretare muzicală.

Cu toate că în limba română cuvântul performanţă s-a încetăţenit cu sens pozitiv, din păcate mulţi excelează în a face performanţă în rău. Această sintagmă, care pare un oximoron, o întâlnim ca realitate în domeniul muzicii comerciale. Paradoxal este faptul că, în ciuda numărului tot mai mare de artişti-vedete, care pretind că sunt interpreţi iluştri, calitatea muzicii pe care o produc nu depăşeşte nici măcar 2 lei (vechi!).

Chiar dacă societatea noastră secularizată dă putere banului, creând pe bandă prin acest mijloc aşa-zişi “performeri”, banul, totuşi, nu poate cumpăra adevărata înţelepciune, educaţie şi performanţă muzicală.

Johann Sebastian Bach reprezintă, cu siguranţă, una dintre figurile muzicale antagonice “specialiştilor” zilelor noastre.

Dacă privim chiar şi la viaţa lui extramuzicală, descoperim o adevărată performanţă în numărul copiilor pe care i-a avut: Bach s-a căsătorit în 1707, la vârsta de 22 de ani. Rămas văduv, în anul 1720, s-a recăsătorit în anul următor. Cu prima soţie a avut şapte copii, iar cu cea de-a doua treisprezece!

Creaţia lui Bach este imensă; mai bine spus nelimitată, pentru că nu o cunoaştem şi nu o vom putea cunoaşte niciodată în întregime. În timpul vieţii compozitorului, nu s-a tipărit decât o mică parte din tot ceea ce a compus, o mulţime de piese au fost pierdute. Altele au fost vândute aproape pe degeaba de către unul dintre fiii lui. Această creaţie, aşa cum a rămas, cuprinde cel puţin 300 de cantate, mai multe misse, motete, magnificate, pasiuni, concerte, oratorii, corale şi o bogăţie de muzică instrumentală pentru clavecin, orgă, pentru aproape toate instrumentele din orchestră, solo, etc. Bach a tratat toate genurile muzicale, cu excepţia operei.

Cu tot geniul său, viaţa lui Bach este aceea unui citadin nevoiaş, o biată existenţă mărginită şi plină de trudă. În perioada de la Leipzig, a avut de suportat multe dificultăţi, am putea să le numim chiar “pătimiri pământene”. Unul dintre documentele scrise de mâna lui, într-una dintre cele mai grele situaţii, este o scrisoare umilă, dar justificată în esenţă, scrisoare adresată lui Georg Erdmann, înalt funcţionar la consulatul rus din Danzig, în care sesizează incompatibilitatea dintre capacitatea lui de muncă şi oferta de lucru:

“Excelenţă, întâmplările din anii tinereţii mele, inclusiv mutarea mea în calitate de capellmaestru la Cothen, vă sunt cunoscute. Am avut acolo parte de un prinţ milostiv şi iubitor de muzică, pe care am sperat să-l slujesc toată viaţa. Însă, a fost vrerea Domnului ca eu să ajung aici la Leipzig director muzical şi cantor la şcoala Sf. Toma; în cele din urmă cu atât mai mult cu cât fiii mei urmau să fie daţi la învăţătură, m-am hotărât în numele Celui Prea Înalt să plec la Leipzig şi să mă supun unui examen. Aici prin vrerea Domnului mă aflu şi astăzi. Dar întrucât: 1) Îmi dau seama că slujba aceasta nu-i aşa de bună cum mi-a fost zugrăvită, 2) Sunt lipsit de multe venituri legate de această funcţie, 3) Localitatea este foarte costisitoare, 4) Ierarhia este prea puţin devotată muzicii – ceea ce mă obligă să trăiesc cu pătimiri pământene, pizmuit şi prigonit – voi fi constrâns din toate aceste pricini, să-mi caut cu ajutorul Celui Prea Înalt destinul în alt loc.”

De asemenea, atunci când se găsea la Weimar şi, nereuşind să obţină demisia pentru un loc mai bun devenit vacant, dintr-un act oficial aflăm că:

“Astăzi, 6 noiembrie 1717, numitul Bach, fost până în prezent prima-vioară şi organist al Curţii, a fost închis în arestul judecătoriei regionale din cauza insistenţei şi încăpăţânării cu care a cerut demiterea lui din acest post. Şi în cele din urmă, la 2 decembrie i-a fost primită dispunându-se imediata lui punere în libertate.”

În faţa unor asemenea documente sociologice de profunde rezonanţe umane, rămânem uimiţi de resursele lui Johann Sebastian Bach de a crea în continuare noi capodopere. Însă, criticile nu au încetat la adresa creaţiei compozitorului. Astfel, în anul 1737 a apărut în “Critische Musicus” din Hamburg un articol semnat de Johann Adolph Scheibe, care a declanşat o polemică estetică ce a durat câţiva ani. În acest articol, Scheibe critică tocmai ceea ce Bach aducea nou în sinteza est-vest europeană, bizantino-gregoriano-luterană, cultico-laică, vocal-instrumentală, şi care deosebea creaţia lui Bach de cea a precedesorilor şi contemporanilor săi. Iată ce scria Scheibe:

“Bach întunecă frumuseţea creaţiilor sale printr-o prea mare artă. Astfel ele sunt prea dificile; Bach nu gândeşte decât conform degetelor sale şi cere ca instumentiştii şi cântăreţii să facă cu vocea şi instrumentele lor ceea ce face el cu degetele sale pe claviatură. În plus, el nu lasă nici o libertate executantului, pentru că el notează în detaliu toate “manierele” şi toate micile amănunte”.

             Într-adevăr, Bach nu-şi pretindea numai lui însuşi performanţă, ci şi interpreţilor. În timpul vieţii, Bach s-a bucurat doar de reputaţia unui mare organist şi a trebuit să treacă 80 de ani de la moartea sa pentru ca lumea să înceapă să-i cunoască opera şi să îi aprecieze valoarea şi importanţa. Chiar şi astăzi mulţi evită lucrările sale, pentru că acestea necesită o agilitate, o interpretare şi o măiestrie tehnică impecabilă.

Cei mai de seamă muzicieni ai timpului, printre care şi cunoscutul Mattheson, şi el fost critic al creaţiei lui Bach, şi-a manifestat în scris admiraţia pentru incomparabila forţă creatoare a lui J. S. Bach.

De asemenea, fostul rector al şcolii Sf. Toma , Gesner, într-o publicaţie editată de el în anul 1738, îl descrie pe Johann Sebastian Bach admirativ, cântând la clavecin, la orgă sau dirijând o orchestră, încheind apologetic cu următoarea frază: ”eu sunt un mare admirator al antichităţii, însă cred totuşi că în prietenul meu Bach şi în cei care poate i se aseamănă se găsesc concentraţi mai mulţi artişti de talia lui Orfeu.”

Chiar Scheibe însuşi, fiorosul critic muzical de la “Critische Musicus “ s-a “îmblânzit” între anii 1739 - 1745 şi făcându-şi “mea culpa”, a recunoscut cât de greşit şi de nedemn a procedat în criticile sale nejustificate.

Bach a folosit toate formulele sonore, vocale şi instrumentale, inventate şi cunoscute până la el de toţi europenii, fiind convins că va fi demn de S.D.G., adică cele trei litere ale credinţei şi performanţei sale: Soli Deo Gloria.

Bibliografie:

1.      Antigona Rădulescu, Johann Sebastian Bach, Editura Didactică şi Pedagogică, 2010

2.      Johann Sebastian Bach, Mari compozitori- vol. 35, Editura Litera, 2011

3.      Johann Sebastian Bach  - viaţa în imagini, traducere din limba germană de Horia Stanca după VERLAG ENZYKLOPADIE LEIPZIG 1959, Editura muzicală  a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti ,1962

4.      Hubov Gheorghi, Johann Sebastian Bach, Editura Muzicală, 1960